marți, 6 iulie 2021

Starețul Haralambie de la Dionisu, ucenicul Sf. Iosif Isihastul, a fost descoperit având oseminte arămii


Starețul Haralambie este bine-cunoscut în întreaga lume ortodoxă ca ucenic al Sfântului Cuvios Iosif Isihatul, ca părinte duhovnicesc și stareț al Mănăstirii Dionisiu și dascăl al rugăciunii minții. A trecut la Domnul la sfârșitul lui decembrie 2000.

Descoperirea osemintelor sale a avut loc în prezența actualului stareț al Mănăstirii Dionisiu – Gheron Petros, a obștii mănăstirii, a pelerinilor și a Înaltpreasfințitului Mitropolit Pavlos de Drama.

Osemintele de culoare arămie, au fost spălate cu vin și untdelemn, apoi au fost duse în katholikon, unde s-a săvârșit o slujbă de pomenire pentru odihna sufletului starețului Haralambrie.

În Athos se păstrează tradiția ca, după câțiva ani de la moartea călugărului, mormântul sa-i fie deschis și osemintele să-i fie mutate în încăperi speciale numite osuare. În mod obișnuit, osuarele sunt amenajate în subsolul Paraclisului din cimitir. Pe cranii se scrie numele monahilor și sunt așezate aparte, iar restul osemintelor sunt puse toate la un loc.


 


Starețul Haralambie Galanopoulos s-a născut în Rusia, în jurul anului 1910. La vârsta de 12 ani s-a stabilit împreună cu rudele sale în Grecia, în satul Arcadion, de lângă Drama. În 1941 este salvat de la moarte de către Sfântul Gheorghe și se hotărăște să-și închine viața lui Dumnezeu.

În anul 1950, Haralambie își îndreaptă pașii spre Sfântul Munte Athos, unde este primit, după numeroase încercări, în obștea lui Iosif Spileotul. Este tuns în monahism, păstrându-i-se numele, iar mai apoi hirotonit diacon, și mai târziu preot de către mitropolitul Ierotei de Militupolis.

În anul 1967, obștea se mută la chiliile sârbești de la Burazeri. În 1975 se mută la Xenofont pentru o perioadă de trei luni, după care revine la Burazeri. În 1979 a fost chemat să preia egumenia Mănăstirii Dionisiu, slujire pe care a ținut-o până în 1992 când, din motive de sănătate, s-a retras de la conducere.

În decembrie 2000 este internat la Spitalul Militar din Tesalonic, iar în noaptea de 1 ianuarie 2001, sufletul său a plecat la Domnul.

Sursa: Doxologia, Staretul Haralambie


Extrase din cartea: 

Monahul Iosif Dionisiatul, Starețul Haralambie – Dascălul rugăciunii minții, 

trad. și ed. de Ieroschimonah Ștefan Nuțescu, Editura Evanghelismos, București, 2005

Stareţul Iosif, văzând râvna foarte mare a lui Haralambie, l-a chemat într-o zi şi i-a spus:

- Acolo sus, între stâncile acelea pe care le vezi, este o peşteră mică. Te asigur că acolo este Raiul. Aşadar te vei căţăra şi vei rămâne în peşteră până ce te voi chema. Ai înţeles?

- Să fie binecuvântat, Gheronda.

„Atunci am pus metanie stareţului, povestea Părin­tele Haralambie, şi îndată m-am căţărat pe stânci. Când m-am apropiat de peşteră, ce să văd? Un loc sălbatic, unde numai şerpii puteau să locuiască, iar peştera era atât de strâmtă, încât numai aplecat puteai să intri înăuntru. La început m-am înfricoşat ca om şi vorbeam cu mine însumi: «Ei Gheronda, cum de m-ai trimis aici? Acesta este Rai? Bre, aici este iad, nu Rai. Ia să vedem ce o să fac până ce se va termina canonul şi mă va striga stareţul ca să cobor. Dar fiindcă a spus stareţul, nu o să mă dau bătut, chiar dacă voi muri. Dacă nu mă va striga stareţul, nu voi coborî. Mai bine să mor în ascultare decât să dezer­tez.»

Aşadar am început canonul de metanii şi rugă­ciuni. Şi îndată mi-a dispărut frica şi am început să mă simt în largul meu. «Haralambie, de vreme ce pentru rugăciune te-a trimis, dă-ți toată silinţa.» Atunci am început cu şi mai multă râvnă să fac metanii, iar inima nu a întârziat să mi se încălzească şi ochii să izvorască şiroaie de lacrimi. Erau lacrimi de doxologie şi mulţumire. Acolo m-am învrednicit de prima vede­nie. Atunci am înţeles cuvintele Sfinţilor Părinţi, care spun că în această stare mintea încetează să mai lucreze şi este dusă de Duhul Sfânt acolo unde vrea El, chiar şi în ceruri. După o vreme am revenit la starea mea firească, dar din nou am fost răpit în alte locaşuri cereşti. Aceasta s-a repetat de două-trei ori. Atunci mi s-a întâmplat ceva asemănător cu ceea ce au «pătimit» ucenicii lui Hristos pe Tabor şi am spus: „Bine este nouă să fim aici!” Cu adevărat aici unde m-a trimis stareţul este Rai. Ce bine ar fi să nu-mi mai poruncească stareţul să cobor vreodată din acest loc Paradisiac!»



Dar după două-trei zile aud o voce cunoscută care mă striga:

- Haralambie, stareţul a spus să cobori.

Dacă vă voi spune cât de mult m-am mâhnit când am auzit porunca de a coborî, nu mă veți crede. Dar nu puteam face altfel, căci mă aflam în ascultare. După ce am coborât, m-am dus la stareţ cu capul plecat, dar fiindcă schimbarea chipului meu era atât de vădită, acela m-a întrebat:

- Haralambie, vreau să-mi spui adevărul! Acolo unde te-am trimis este Rai sau nu? Iar eu, cu capul plecat şi cu ochii plini de lacrimi, i-am răspuns:

- Da, Gheronda, într-adevăr este Rai.

Atunci stareţul nu s-a mai putut abţine, ci m-a îmbrăţişat şi m-a sărutat. De obicei, stareţul se purta cu noi cu asprime, însă uneori, atunci când vedea sporire duhovnicească la călugării lui, nu se mai putea stăpâni din pricina bucuriei şi ne arăta adevăratul lui sine. Ne îmbrăţişa şi din pricina emoţiei nu-şi putea stăpâni lacrimile.”


Staretul Haralambie Dionisiatul primul din partea dreapta in aceasta imagine

Pururea pomenitul Stareţ, Părintele Haralambie, în lupta sa dusă împotriva patimilor şi puterilor întune­ricului, a dobândit multe cununi. Dar cununa cea mai preţioasă a dobândit-o în lupta sângeroasă dusă împotriva patimii akediei. Cu toate că aceasta se vede din descrierea vieţii lui, am considerat că este folositor să afierosim un capitol separat despre aceasta, alcătuit din convorbiri cu fiii lui duhovniceşti. Redau aici convorbirea cu un monah din mănăs­tirea vecină.

Stareţul Haralambie: Cât despre akedie, de care te-ai înfricoşat atât de mult, trebuie să ştii că este una dintre cele mai puternice arme ale satanei. Dar ca să îngăduie Dumnezeu să te chinuie această patimă, înseamnă că şi tu ai dat un oarecare drept. Atunci când un începător doreşte să înceapă nevoinţa privegherii în fiecare noapte, nu poate birui această patimă fără un povățuitor iscusit. Akedia este prietenă nedespărţită a celor ce umblă după voia lor şi a celor mândri. Dacă auzi pe vreunul care umblă după voia lui, susţinând că a dobândit rugăciunea minţii, să fii sigur că acela este înşelat.

Aşadar, să-ţi spun câteva lucruri despre cum poţi să priveghezi noaptea.

Mai întâi trebuie să înţelegi că privegherea înseam­nă întâlnire, înseamnă convorbire cu Însuşi Dumnezeu. Fireşte, în această întâlnire cererea cea mai mare este „Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă”. Dar ca să ne miluiască, a făcut El Însuşi o înţelegere cu noi în Evanghelie spunând: „Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui” (Matei 5, 7).

Sursa: Doxologia: Rugăciunea care nu dă greș în fața lui Dumnezeu



Aşadar, primul stadiu este rostirea rugăciunii cu gura: „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă”.

Pe cât putem, o rostim cu voce tare şi repede. Şi aceasta pentru că începătorul este neputincios, iar ispititorul încearcă să-i tulbure mintea cu diferite imaginaţii. Rostind rugăciunea repede şi continuu, nu lasă să se lipească de mintea lui imaginaţiile. Aici vreau să fii foarte atent. Chiar şi atunci când ţi se par a fi bune, alungă-le departe, căci şi acolo îşi bagă dia­volul coada. Încearcă numai să înţelegi cele pe care le spui. Nimic altceva.

Închipuieşte-ţi, de pildă, că nişte tâlhari vor să jefuiască o casă. Ce va face omul acela? Va fi nevoit să strige cu toată puterea: „Ajutor!... Tâlharii!... Sunt în primejdie!... Ajutor!...”

La fel face şi începătorul, rosteşte repede (uneori şi cu voce tare): „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă” sau „Preasfântă născătoare de Dumnezeu, mântuieşte-mă”.

Unii călugări îmi mărturisesc că, uneori, ispititorul îi războieşte cu închipuiri desfrânate şi alte deşertă­ciuni. Ei, tocmai acest război li s-a făcut pricină să dobândească rugăciunea curată, pentru că au fost nevoiţi să-L roage pe Dumnezeu cu toată puterea lor. Altor călugări, din îngăduinţa lui Dumnezeu, li se arată satana aievea, având un chip sălbatic şi o înfăţi­şare înfricoşătoare şi îi ameninţă, îi bate şi îi strânge de gât pentru a nu rosti rugăciunea. Atât de mult se cutremură de numele lui Hristos. Atunci să vezi cum se învârte şiragul de metanii şi atât de curată se face rugăciunea, încât mintea este absorbită de Hristos.

Un călugăr mi-a mărturisit că odată, în timp ce rostea rugăciunea, satana i-a îngreuiat atât de tare inima, încât credea că îl apasă o stâncă. L-a strâns atât de tare, încât nu putea să se roage nici cu gura, nici cu mintea. Atunci s-a gândit să facă semnul Sfintei Cruci. Dar în acea clipă diavolul i-a legat şi mâinile, ca să nu le poată mişca. Dar Dumnezeu l-a luminat să facă semnul Crucii cu capul. Aceasta a fost. Îndată satana i-a slobozit pieptul şi mâinile şi s-a făcut nevăzut. În acea clipă, călugărul a început să rostească cu mintea rugăciunea, repede şi curat. Când mi-a mărturisit aceasta, eu i-am spus:

- Eşti dator satanei, pentru că te-a învăţat rugăciunea. Acum, străduieşte-te să nu o pierzi.

Rugăciunea minţii se numeşte şi a inimii. Mă în­trebi dacă şi rugăciunea rostită cu vocea se poate numi a inimii.

Dacă rugăciunea nu este curată, nici cea a minţii, nici cea rostită nu se poate numi a inimii.

Rugăciunea este a inimii atunci când mintea este înghiţită de inimă. Atunci, chiar dacă ar cădea bombe sau ar arde casa, mintea nu vrea să iasă din inimă, chiar dacă este în primejdie să ardă.

Pentru a înţelege aceasta, citeşte viaţa Sfintei Irina Hrisovalantu. Diavolul a dat foc hainelor ei şi, cu toate că îi ardea trupul, ea stătea nemişcată ca o lumânare, cu mintea ridicată la Dumnezeu.

Aceasta este adevărata rugăciune, care străbate cerul şi ajunge la tronul lui Dumnezeu. Moise, fără să-şi deschidă gura, a auzit pe Dumnezeu spunându-i: „Ce strigi către Mine?” (Ieşire 14, 5). Aceasta înseamnă că striga dinlăuntrul lui, înseamnă că străpungea cerul cu ini­ma lui.



Vreau să te mai întreb ceva, mai ales că tu eşti cu ştiinţă de carte. Citeşti Sfânta Scriptură?

– Ei, Gheronda, sigur că o citesc.

– Bine, o citeşti. Dar înţelegi ceva?

– Ceva înţeleg şi eu, deoarece ştiu puţină carte, după cum aţi spus.

– Dacă înţelegi, vezi înlăuntrul tău vreo schimbare?

– O oarecare schimbare, o oarecare umilinţă simt şi eu uneori.

– Vrei să-ţi spun cum citesc eu, cel neînvăţat, Sfân­ta Scriptură? După ce mă rog cinci-şase ore, citesc Sfânta Scriptură şi mai ales cele patru Evanghelii. Te încredinţez frăţeşte că atât de mult mi se deschide mintea şi înţeleg atât de limpede, încât din multa umilinţă nu mai rezist. Las cartea şi plâng multă vreme. Iar aceasta ţi-o mărturisesc, pentru că ai venit să afli dacă noi citim. Cine dă această luminare şi umilinţă? Nu este oare rugăciunea?

– Dacă este aşa, mă plec înaintea Sfinţiei Voastre, Gheronda. Numai că la noi la mănăstire avem multe ore de slujbă şi puţine ore de chilie.

– Aceasta mi-o spun şi călugării de la mănăstiri, pe care îi mărturisesc. Dar Dumnezeu nu este nedrept. Vei face la chilie atât cât poţi, îţi vei face canonul şi toate îndatoririle tale duhovniceşti, iar la slujbă să rosteşti necontenit rugăciunea. Mănăstirile au mai mult har, au sfinţi, au atâtea sfinte moaşte, iar când te rogi, primeşti mult har. Te luminezi, te umileşti, simţi înlăuntrul tău bucurie şi veselie. Dacă vei rosti neîncetat rugăciunea, va veni vremea când ţi se deschide mintea şi te vei desfăta atât de mult de rugăciune şi de înţelesurile slujbei, încât te vei minuna. Vei deveni un adevărat teolog. Acestea ţi le spun cu responsabilitate, în calitate de duhovnic. Căci din cele pe care mi le mărturisesc călugării, am văzut că ele sunt valabile numai pentru cei silitori, iar nu pentru cei nepăsători şi care umblă după voia lor.

Şi acestea discutându-le cu acel monah, i-am spus: „Hai, de acum să pui început bun!”. Apoi acela a plecat mulţumit şi folosit, după cum mi-a spus. Dar ca să nu-i descurajez pe ceilalţi care iubesc slujbele, le spun din experienţa de duhovnic că acei monahi din mănăstiri care nu neglijează slujbele, canonul şi ascultarea au o mare acoperire. Sunt plini de bucurie şi de pace.



Îmi scrii că în cărticica cu Acatistul Bunei Vestiri, pe care ai cumpărat-o, scrie că Maica Domnului a făgăduit că pe cei care vor citi acatistul în fiecare zi, îi va ocroti atât în această viață, cât şi în cealaltă. Aceasta o ştiu şi eu. De aceea, acest acatist îl ştiam pe de rost înainte de a mă face călugăr. Dar aceasta este valabil pentru toți cei din lume. Pentru cei care se nevoiesc, nu ajunge numai atât. Scopul nu este numai să ne mântuim, ci Dumnezeu ne cheamă să devenim fii de Împărat în Împărăţia Lui. Pentru aceas­ta este nevoie să cultivăm virtuţile, dar şi rugăciunea neîncetată. Pe cât putem, „Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă!” să nu lipsească de pe buzele şi din inima noastră. Când te obişnuieşti să spui mereu „Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă!”, atât de mult te îndulceşte şi te atrage să o rosteşti mereu, încât nu vrei nici să mănânci, nici să vorbeşti. Dar aici este nevoie de atenţie, căci dacă neglijezi şi dispreţuieşti puţin rugăciunea, şi ea te dispreţuieşte şi plea­că. Pentru aceasta, fără de nevoie, nu trebuie nici să vorbeşti cu cineva, nici să schimbi rugăciunea. Chiar şi acatistul lasă-l în acea clipă, pentru că Maica Dom­nului nu se va supăra pentru aceasta.

Mai târziu, când vei vedea că nu mai ai dispoziţie pentru Rugăciunea lui Iisus, atunci fă o schimbare. Citeşte acatistul, rosteşte „Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, mântuieşte-mă!”. Spune tot ce te luminează Dumnezeu.


Legaturi:

Publié par
Libellés :

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Abonați-vă la: Postare comentarii (Atom)