Hristos a fost osândit din toate părţile: de către Imperiul Roman în zelul
acestuia pentru legalitate şi ordine; de Biserica Vechiului Testament,
întemeiată pe Legea lui Moise, primită pe Muntele Sinai; de mulţimea care
primise atât de mult bine din mâinile Sale. Ucenicii s-au risipit, Hristos a
fost lăsat singur, condamnat şi pe cale de a Se pogorî la cei ce şedeau în
întunericului iadului.
Hristos e o minune ce întrece înţelegerea. Este revelarea atotdesăvârşită
a lui Dumnezeu. E de asemenea arătarea atotdesăvârşită a omului.
Fiecare dintre noi va fi adus cândva la hotarul nevăzut dintre timp şi
veşnicie. Ajungând la acest hotar spiritual, va trebui să ne hotărâm
viitorul în lumea ce se află înaintea noastră, şi să ne hotărâm dacă
suntem sau nu împreună cu Hristos, întru asemănarea Lui, sau să ne
depărtăm de El. Odată făcută pentru vecie, alegerea – de a ne identifica
cu Hristos sau de a-L refuza –, prin voinţa noastră liberă, timpul nu va
mai funcţiona pentru noi.
Până în acea clipă a deciziei însă, cât timp suntem încă în această viaţă,
vom şovăi în autodeterminarea noastră, ezitând dacă să împlinim poruncile
sau să dăm frâu liber patimilor.
Treptat, pe măsură ce luptăm, taina lui Hristos ni se va descoperi, dacă ne
predăm în întregime ascultării de poruncile Sale.
Va veni clipa când inima şi mintea vor fi atât de copleşite de vederea
sfinţeniei şi smereniei infinite a lui Hristos-Dumnezeu, că întreaga
noastră fiinţă se va ridica într-un elan de iubire către Dumnezeu.
Arhimandritul Sofronie, Rugăciunea – experienţa vieţii veşnice, Editura
Deisis, Sibiu, 2001, pp. 110-111
Mănăstirea Suruceni:
Să ne lăsăm în mâna lui Hristos
„Când nu ne-a întrerupt din rugăciune nici o ezitare şi nici vreo
deznădejde nu ne-a slobozit încrederea, ci am simțit din însăşi
revărsarea rugăciunii că am dobândit ceea ce cerem, să fim siguri că
rugăciunile noastre au fost bine primite de Dumnezeu. Atât va merita să fie auzit şi să obțină cineva,
cât va crede că poate fi văzut de Dumnezeu sau că Dumnezeu îi poate da.
Domnul nu-şi tăgăduieşte aceste cuvinte: «Când vă rugați, să credeți că veți primi ceea ce cereți şi vi se va da
vouă».
Ghermanus:
Credem că izvrăşte dintr-o inimă curată nădejdea că rugăciunile
noastre vor fi auzite.
Dar noi, a căror inimă este încă înțepată de spinul păcatelor, pe baza
căror merite vom putea avea această încredere că vom fi auziți?
Isaac:
Mărturiile evanghelice şi profetice ne spun că există diferite căi de a fi
auzite rugăciunile noastre, determinate de diferitele stări ale
sufletului.
Va fi auzită rugăciunea care porneşte din două inimi unite, precum o dovedesc înseşi cuvintele Domnului: «Dacă doi dintre voi se vor uni pe pământ pentru tot ceea ce vor cere,
li se va da lor de către Tatăl Meu care este în ceruri». Ai şi o altă dovadă de împlinirea rugăciunii, asemănată cu un grăunte de
muştar: «Dacă veți avea credință cât un grăunte de muştar, veți spune acestui
munte: mută-te de aici şi se va muta şi nimic nu vă va fi vouă cu
neputință».
Este auzită, de asemenea, rugăciunea statornică
pe care cuvântul Domnului, pentru stăruința ei, a numit-o îndrăzneală:
«Acum zic vouă, că dacă nu pentru prietenie, măcar pentru îndrăzneala
lui se va ridica şi-i va da cât va avea nevoie».
O asemenea roadă o dă şi mila: «Închide mila ta în inima săracului, şi ea însăşi se va ruga pentru
tine în timpul deznădejdii». Tot o astfel de dovadă o dau şi
îndreptarea vieții, şi milostenia: «Sfărâmă lanțurile neevlaviei, lasă jos greutatea care te apasă». După câteva cuvinte, prin care este mustrată nevrednicia unui post prea
aspru, se spune: «Atunci vei chema şi Domnul te va auzi şi va zice: iată, aici sunt». Uneori,
prea multele dureri
fac să fie auzite cuvintele, precum se spune: «În durerea mea strigam către Domnul şi m-a auzit», sau: «Nu-l prigoniți pe cel străin, că, dacă va striga către Mine, îl voi
auzi, fiindcă milos sunt».
Vedeți, aşadar, în câte moduri se obține harul împlinirii rugăciunii; de
aceea nimeni să nu-şi piardă nădejdea că va dobândi cele mântuitoare şi
veşnice. Privind nenorocirile noastre, putem spune că suntem lipsiți de toate
virtuțile pe care le-am amintit, (…) dar oare nu putem să avem măcar
îndrăzneală? Şi de aceea,
lăsând la o parte orice ezitare şi neîncredere, să stăruim în rugăciuni,
fiind siguri că prin ele vom obține de la Dumnezeu tot ce cerem.”
Sfântul Ioan Casian,
Convorbiri duhovniceşti, Partea I, Întâia convorbire cu părintele Isaac, Cap. XXXII, Cap. XXXIII, Cap. XXXIV, 1-4, în Părinți și Scriitori
Bisericești (1990), vol. 57, pp. 471-472
Mănăstirea Suruceni:
Când se împlinesc rugăciunile noastre
Să te împărtăşeşti înseamnă să-L chemi pe Domnul să se unească cu
tine, nu doar sufleteşte, ci chiar în trupul nostru, încât viaţa noastră să se
facă viaţa lui Hristos, iar viaţa lui Hristos – viaţa noastră. De aceea,
de fiecare dată când ne împărtăşim, dacă continuăm să săvârşim faptele
întunericului, îl obligăm pe Hristos, în mod despotic, chinuitor, să
meargă pe aceeaşi cale pe care a fost purtat în cumplitele zile ale
Răstignirii Sale, spre pătimire şi ocară. Trebuie să ţinem minte asta.
În acelaşi timp, dorim să căpătăm de la Domnul viaţa nouă ce izvorăşte,
străbate cu prisosinţă şi ni se dăruieşte,
căci atunci când vine Hristos la noi şi ne uneşte cu Sine, viaţa veşnică ne
cucereşte şi intră în noi.
Însă această nouă viaţă nu o primim: dorim să-i trăim bucuria, dar nu
dorim să-i purtăm povara: pe pământ, această viaţă veşnică este şi
tragedie şi povară, nu doar bucurie triumfătoare.
Începem, pe de o parte, să trăim cu viaţa veacului ce va să fie, însă
doar atunci această viaţă rămâne în noi, când ne depărtăm de faptele
răului, de viaţa întunericului, a stricăciunii şi a morţii, când ne
depărtăm conştient, printr-un efort al voinţei, prin neîndurare faţă de
sine, de slăbiciunile noastre; când alimentăm această viaţă cu rugăciune
şi cu trăirea evanghelică, adică cu fapte ce nu constituie o ocară a
acestei vieţi în sine.
Mai există un aspect:
îl rugăm pe Dumnezeu să ne unească cu Sine, să ia toată povara vieţii
noastre şi să o ducă împreună cu noi;
în acelaşi timp, trebuie să fim pregătiţi să luăm asupra noastră soarta
Fiului Întrupat al lui Dumnezeu, să aparţinem Cerului, lui Dumnezeu,
dreptăţii, cu toate consecinţele ce pot surveni de aici: mai întâi de toate, cu lupta lăuntrică cu nedreptatea şi moartea ce sunt
în noi; apoi, cu hotărârea de a apăra dreptatea lui Dumnezeu, taina
Împărăţiei Sale, dragostea Dumnezeiască pe pământ faţă de alţi oameni, chiar
şi acolo unde asta înseamnă să sacrifici ceva, să te sacrifici pe tine
însuţi.
Şi, în sfârşit, cu
hotărârea de a fi, pentru această dreptate, renegat, oropsit, străin pentru
cei ce, conştient sau nu, se ridică împotriva ei.
Astfel, pregătindu-ne de împărtăşirea cu Sfintele Taine, vom fi cât se poate
de atenţi şi de reculeşi,
ne vom pregăti de o mărturisire conştientă pentru a ne dezice de
nedreptatea din noi, pentru a ne întoarce de la ceea ce poate să ne
robească.
Ne vom pregăti ca, după mărturisire şi unirea cu Hristos, să începem să
trăim cu viaţă nouă, oricât ne-ar costa asta.
Dacă vom face astfel, atunci darul Sfintei Împărtăşanii, unirea cu Hristos,
râvnirea harului Duhului Sfânt, acele noi, nespuse relaţii ce se creează
între noi şi Tatăl Ceresc, iar prin El – cu toţi oamenii, vor aduce roadă.
În caz contrar, ne vom mâhni de faptul că, apelând la Dumnezeu, rămânem
fără ajutor şi puteri – nu pentru că Dumnezeu nu ne oferă acest ajutor şi
nu pentru că nu avem putere, ci pentru că cele date de Dumnezeu le irosim
cu atâta uşurinţă în deşertăciunea vieţii.
De aceea, să purcedem acum cu bucurie spre viaţa cea noua, cei ce s-au
împărtăşit şi cei ce au încă în faţă acest triumf şi această bucurie de
nedescris, şi
să trăim astfel ca, prin noi, Cerul să trăiască pe pământ, iar Împărăţia
Cerului din noi să cucerească totul din jurul nostru, de la cele mai
mărunte la cele mai mari. Amin.
Mitropolitul Antonie Bloom, Blogul Sfântul Munte Athos
Mănăstirea Suruceni: Împărtăşirea trebuie făcută cu luare aminte, ştiind ce facem, ce cerem şi
la ce mergem
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu