P Teologos din Athos despre rugăciunea lui Iisus...

*🕀🕀🕀*

 

Doamne, ajută!

Dragii mei, mi-ați cerut foarte mulți dintre voi să vă vorbesc despre rugăciunea lui Iisus: cum se face, ce este și stadiile acestei rugăciuni.

La început să vorbim puțin despre ce este rugăciunea lui Iisus. Foarte multă lume știe, dar nu știe destul despre rugăciunea lui Iisus. Se știe că este repetarea unei formule: „Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește-mă!”. Spune Sf. Ap. Pavel: „doresc să spun cinci cuvinte cu mintea mea, decât mii cu gura”. Și cele cinci cuvinte sunt: „Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește-mă!”. În timp această formulă, care nu este o formulă magică, nu este ceva bătut în cuie, a căpătat diferite variante: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul!”. Și s-a mai adăugat: „pentru rugăciunile Născătoarei de Dumnezeu și ale tuturor Sfinților Tăi. Amin!”.

Ea provine de la rugăciunea vameșului: „Dumnezeule, milostiv fi mie, păcătosului” (Luca 18, 13). Însă, în Sfântul Munte și noi recomandăm să se folosească formula scurtă, clasică: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă”, și asta datorită faptului că este mai ușor de ținut minte, de ținut, mai degrabă, în minte. Pentru că astăzi mintea noastră este foarte bolnavă, este foarte spartă de o mulțime de gânduri, de o mulțime de centri de atenție - care îi distrag puterea de concentrare-, care atrag mintea. Deci, aceasta este formula, „Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește-mă!”, însă nu insistăm și nu dăm poruncă cum că ar fi singura formulă primită de bunul Dumnezeu. Ceea ce este primit de bunul Dumnezeu, sau nu este primit de Dumnezeu, este atenția noastră - deci, dacă noi ne rugăm cu rugăciunea sau mintea noastră se împrăștie, mintea noastră se răspândește la diferiți centri de atenție, la diferite gânduri.

Rugăciunea lui Iisus: cea mai puternică rugăciune

Din cauza asta, această rugăciune, care este și cea mai propice și cea mai puternică pentru a ajuta mintea să se adune, este și cea mai puternică pentru că, o dată, este ciclică - deci nu avem foarte mulți centrii de atenție în ea, în afară de numele Domnului nostru Iisus Hristos, și, dincolo de asta, în clipa în care se întrerupe rugăciunea, se vede foarte bine, pentru că, dacă, de exemplu, am citit un Acatist sau un Paraclis, fiind o rugăciune liniară, o rugăciune discursivă, la un moment dat mintea începe să zboare, să se ducă în tot felul de alte gânduri și nu ne dăm seama. La sfârșit terminăm Paraclisul și ne trezim pe undeva prin Australia, și nu știm dacă am citit – n-am citit, că mintea noastră a fost altundeva.

Pregătirea pentru rugăciunea lui Iisus

În cazul rugăciunii „Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește-mă”, în cazul rugăciunii lui Iisus, trebuie pentru cele mai bune rezultate: 1. să ne pregătim puțintel înainte, adică să avem o rugăciune spoveditoare, să facem o rugăciune către Maica Domnului, către Domnul Iisus Hristos sau către alți Sfinți la care avem evlavie: „Doamne, ajută-mă pe mine!”, „Maica Domnului ajută-mă pe mine, luminează-mi întunericul, ajută-mă să mă rog ție, să mă rog Fiului Tău!”. Este o rugăciune spoveditoare, care înmoaie inima, încălzește inima și pregătește inima pentru rugăciunea lui Iisus. Și, căldura dată de această rugăciune spoveditoare, în care putem să ne mărturisim câteodată și păcatele în fața lui Dumnezeu, ne scoate din mâzga cotidianului, din mâzga multor griji care ne apasă.

Modul corect de a spune rugăciunea

Și, un alt lucru la care trebuie să fim foarte atenți, dincolo de această pregătire pentru rugăciunea lui Iisus, este viteza cu care spunem rugăciunea. În principal tinerii, începătorii, o spun foarte lent: „Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește-mă!”, „Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește-mă!”, „Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește-mă!”... Da, sigur, acest lucru ajută, dar foarte puțin, și doar la început, astfel încât să nu se formeze gânduri. După asta, pentru a fi în simțire, totuși rugăciunea trebuie spusă cu o viteză normală, ca să nu apară așa-numitul anhos, anst, așa-numitul stres, așa-numita neliniște. „Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește-mă!”, „Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește-mă!”... Deci cu o viteză normală, ca și cum ne-am plimba. Această viteză normală este diferită de la persoană la persoană. Deci nu trebuie să luăm exemplu de lemn pe cineva, ci, efectiv, să spunem ca și cum am avea o discuție iubitoare cu Domnul nostru Iisus Hristos.

De acolo încolo este necesar ca, pe de altă parte, nici să nu spunem această rugăciune prea lent, pentru că până la urmă iarăși se formează gânduri, și iarăși ieșim afară din rugăciunea lui Iisus. Ceea ce este esențial este, așa cum spuneam, să nu se formeze alte gânduri, să nu avem alte imagini și auzul minții noastre, mintea noastră să fie închisă în cuvintele rugăciunii. Când spun „Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește-mă!”, „Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește-mă!”, eu să mă aud pe mine, mă, așa cum voi mă auziți pe mine, la fel și eu trebuie să mă aud pe mine când spun rugăciunea. Și, de fapt, atenția mea trebuie să fie deasupra inimii, în coșul pieptului.

Paza gândurilor

Cum spuneam este foarte, foarte important să nu acceptăm gânduri, pentru că gândurile în clipa în care vin îndepărtează mintea de la vorbirea cu Dumnezeu și ne îndepărtează de la rugăciune. Bineînțeles că gândurile acestea pot să vină și sub formă de idei dar și sub formă de imagini. Nici un fel de imagine nu trebuie primită, oricât de atrăgătoare ar fi, oricât de duhovnicească ar părea, pentru că, o dată, se poate întrerupe rugăciunea și, doi, apar tot felul de probleme. Dacă se întâmlpă să avem astfel de experiențe, și dacă aceste experiențe lasă o amprentă asupra cosmosului nostru interior, trebuie să ne spovedim și să discutăm aceste probleme, aceste experiențe duhovnicești care pot să apară în timpul rugăciunii, cu un duhovnic experimentat, cu un Avva, un părinte experimentat în această problemă.

Ce facem dacă mintea pleacă

Dacă mintea totuși pleacă, și o să vedeți că este imposibil să nu plece la început, atunci cu o inimă bună o aducem înapoi. Această inimă bună, această lipsă de tulburare, trebuie să existe chiar dacă ne dosădim puțintel pe noi înșine, chiar dacă folosim puțin partea mânietoare a sufletului. Adică: „hop, n-o să faci treaba asta! Unde pleci, unde te duci? Vino înapoi!”. Atuncea, cu seriozitate, spunem: „Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește-mă!”, „Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește-mă!”... și cu o sforțare duhovnicească, astfel încât totuși să nu ne pierdem echilibrul, să stăm totuși cu atenția concentrată pe rugăciune, pe cuvintele rugăciunii. Asta este foarte important, să avem acest echilibru al atenției pe cuvintele rugăciunii și să nu primim nimic altceva. Și, în chipa în care mintea se întărește, o să vedeți că mintea începe să se răspândească din ce în ce mai rar pe o distanță din ce în ce mai scurtă, până când o să avem o asimptotă - cum spunem în matematică-, o creștere lină, o stabilizare a minții pe rugăciune și pe comuniunea cu Dumnezeu. Pentru că rugăciunea este, de fapt, vorbirea minți cu Dumnezeu, după lucrare, și, după rezultat, este cunoașterea Lui.

Ei, lumea de astăzi este în haosul în care este pentru că nu există rugăciune.

Mustrarea de sine

Ca să ne aducem mintea înapoi ne dosădim pe noi înșine, cum spuneam, ne mustrăm uneori - nu foarte des, ca să nu cădem în deznădejde-, și oarecum ne punem la punct. Cred că asta este cea mai bună [metodă].

De acum încolo cred că este cel mai bine să facem rugăciunea într-un mediu liniștit, într-un mediu de semiîntuneric, de întuneric, astfel încât să nu avem centrii de atenție care să ne atragă. Dacă aud ceva spun: „ce se întâmplă aici?” , „Ce se întâmplă dincolo?”. Știri... Dacă este lumină bineînțeles că mă uit după toate lucrurile și cel rău, diavolul, ispititorul, spune: „trebuie să faci aia, trebuie să faci cealaltă”. Îmi spune să așez lucrul acela în altă parte, să repar lucrul respectiv, s.a.m.d. Asta este foarte, foarte important, să nu dăm atenție la gânduri, pentru că diavolul va avea grijă ca în clipa rugăciunii să ne rezolve, chipurile, toate problemele, numai și numai să întrerupem rugăciunea, acest cerc de foc al rugăciunii.

Rugăciunea cu gura (orală)

Acum, avem mai multe faze ale rugăciunii, mai multe stadii ale rugăciunii. Întâi de toate este o rugăciune orală, pe care o spunem cu gura: „Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește-mă!”, „Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește-mă!”... Acest stadiu se face în clipa în care avem o muncă de făcut, un lucru manual, când este foarte bine să spunem rugăciunea pentru că atuncea mintea pleacă de la lucrul pe care îl facem. Atuncea spunem rugăciunea cu gura – bineînțeles, să fim atenți să nu deranjăm pe cineva din jur, să o spunem în șoaptă - și, în clipa respectivă o spunem cu gura astfel încât să avem un cadru duhovnicesc. Și atuncea o să vedem că în acel cadru duhovnicesc mintea se întărește foarte bine și ușor nu se înșeală.

Importanța canonului

Iarăși, un mod foarte propice și un loc foarte propice unde se poate spune rugăciunea este pe drum. Să avem și un metanier cu noi, un șirag de bobițe. Metanierul ajută foarte, foarte mult pentru că folosește cel mai puternic simțul uman, simțul care crează cele mai puternice senzații, simțul tactil, pipăitul. Și, dacă la fiecare bobiță spunem câte un „Doamne, Iisuse,...” , „Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește-mă!”, „Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește-mă!”... o să vedeți că mintea se adună foarte, foarte bine. Iarăși, metanierul ajută foarte, foarte mult, pentru că are un număr fix, un număr care de obicei se divide. Acesta este un metanier de 100, sunt și metaniere de 33, de 300... Numărul ajută foarte mult, astfel încât ne poate oferi o constanță. Dumnezeu nu este comercial și deci nu există o relație că fac atâta, îmi dai atâta. Nu, nici vorbă! El este Tată. Dar, numărul ne asigură depășirea paraziților din lăuntrul nostru, adică a acestui caracter schimbăcios al omului după căderea lui Adam. Adică astăzi am chef, mâine n-am chef... Și, dacă spun că în fiecare zi fac 300 de „Doamne, Iisuse...” (300 de „Doamne, Iisuse...” înseamnă 10 minunte) în clipa aceea o să am un cadru constant, că tună, fulgeră, fac 300 de „Doamne, Iisuse...” și o obișnuință bună mă împinge foarte, foarte bine înainte.

Să ne folosim timpul

Deci, am spus că rugăciunea orală se spune atunci când lucrăm ceva, pe drum - în șoaptă, bineînțeles să nu deranjăm pe cineva-, și cu metanierul. Acest lucru se întâmplă și când facem canonul în camera noastră, la chilia noastră, tot cu metanierul și atunci putem să facem și metanii mici, cruci, „Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește-mă!”, „Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește-mă!”, „Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește-mă!”... Acesta este tipicul din Sfântul Munte care este un tipic foarte, foarte eficace, pentru că alungă foarte bine și foarte putrnic energia demonică, și atunci omul are experiența lui Dumnezeu în cotidian, în viața lui de zi cu zi. Bineînțeles că și noi facem 100 de „Doamne, Iisuse...”, facem chiar mai mult sau poate chiar destul de mult.

Rugăciunea dimineața

Ceea ce este iarăși foarte important este că rugăciunea, dincolo de numărul pe care îl facem în fiecare zi, putem să-l facem în clipa în care avem un timp liber. Spune Sf. Ap. Pavel: „neîncetat să vă rugați”, și, ca să putem să ne rugăm neîncetat, trebuie să ne rugăm neîncetat pe bucăți. Adică, să spun dimineața până mă duc la baie, „Doamne, Iisuse...”. Mă scol din pat, zic: „Doamne, Iisuse..”. Spun: „Doamne, mulțumesc că m-am trezit astăzi”, [fac cruce] și încep: „Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește-mă!”, „Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește-mă!”... până la baie. 

Rugăciunea în decursul zilei

Dacă mă obișnuiesc în fiecare zi să fac treaba asta, o să câștig un cap de pod. Și după ce m-am obișnuit să spun până la baie „Doamne, Iisuse...”, spun și în alt timp liber pe care îl am pe parcursul zilei. În clipa în care, de exemplu, voi, cei din lume, așteptați autobuzul sau sunteți în tramvai, în mașină, ei, cât o să mă duc cu mașina de acasă la lucru spun „Doamne, Iisuse...”, cât sunt la volan. Bineînțeles șoptind și fără metanier, că aveți mâinile pe volan. 

Rugăciunea în mijloacele de transport

Dacă sunteți în mijloacele de transport puteți să aveți un metanier în mână și nu o să vă spună nimeni nimic, pentru că o să-l țineți mai discret, nu o să-l afișati. Și, deci, dacă ne silim pentru aceste obișnuințe bune, pentru acest capete de pod: până mă duc la baie, pe drum, în pauza de masă, s.a.m.d. atunci o să înceapă rugăciunea să se spună singură în cursul zilei. Această obișnuință o să crească pe zi ce trece și o să ajungă să fie neîncetată, adică harul lui Dumnezeu să o spună neîncetat în minte. Aceasta este rugăciunea minții. Deci, să ne înțelegem, rugăciunea minții nu este o rugăciune specială, ci este un stadiu special al rugăciunii lui Iisus.

Rugăciunea minții

Mintea este una din părțile raționale, și când spunem că [rugăciunea] se spune în minte, de fapt, se spune în părțile raționale ale sufletului. Și atunci când rugăciunea se spune neîncetat, harul lui Dumnezeu spune neîncetat în părțile raționale ale sufletului, și începe să curețe aceste părți raționale ale sufletului. Și atunci omul începe să capete, să dobândească virtuțile, adică însușirile naturale ale firii umane. Și atuncea o să vedeți că mintea se luminează foarte tare și nu se înșeală ușor. Și omul simte, Dumnezeu îi spune în conștiința sa, îi spune în mintea sa: „fă asta, nu fă cealaltă”. Bineînțeles că omul trebuie totdeauna să verifice aceste hotărâri, care sunt mai importante, cu duhovnicul, dar fapt este că Dumnezeu îl ajută și îl luminează să ia hotărâri bune, chiar dacă la prima vedere aceste hotărâri pot să pară mai ciudate sau mai presus de logică, dar ele, dacă sunt de la Dumnezeu, vor ieși totdeauna bine pe termen strategic, pe termen lung.

Rugăciunea inimii

Următoarea fază este rugăciunea inimii. Rugăciunea inimii este un alt stadiu special al rugăciunii lui Iisus, nu este o rugăciune separată, ci este vorba despre faptul că rugăciunea, dacă se spune neîncetat, harul lui Dumnezeu îl ajută pe om și coboară - această rugăciunea neîncetată care se spune în minte-, în inimă. Și, bineînțeles, aici nu ne referim la inima de carne, ci la inima ca centru existențial al omului, părțile iraționale ale omului, e vorba de partea mânietoare și partea doritoare, care se află oarecum aici [în piept] și i se spune inimă, dar e vorba de altceva, nu este vorba de inima de carne, ci de aceste două părți ale sufletului. Și, în clipa în care mintea se coboară în inimă, adică părțile raționale se unesc cu părțile iraționale ale sufletului, în clipa aia omul simte o foarte mare bucurie, o foarte mare pace, și simte că este vindecat, chiar dacă nu total, simte că este vindecat. Ca și cineva care are o boală foarte mare și simte că se vindecă. De exemplu cineva simte că este răcit, că are febră și, la un moment dat, simte că se face bine, că totul este natural, totul este adevărat, totul este frumos - o stare de Rai. Această stare au avut-o sfinții, să știți.

Efectele rugăciunii

Ei, și această rugăciune se spune neîncetat în inima omului, și omul pe de-o parte acționează în cotidian, încercând să facă faptele bune, faptele iubirii, dar, pe de altă parte, rugăciunea se spune în inima sa. Mintea este unită cu inima sa, și omul, dacă este atent - adică nu-și iese din minți, nu se îndreptă către centrii de plăcere, către centrii atenției intenși-, atunci rămâne în lăuntrul lui, și rugăciunea se spune încontinu, inclusiv în somn, sau inclusiv când vorbește cu altcineva. În clipa respectivă, rugăciunea, cum spuneam, se spune neîncetat în minte. Și asta este unirea dintre părțile sufletului care sunt sfâșiate, sunt rupte de căderea lui Adam, și astfel omul își recapătă vindecarea, își recapătă starea Împărăției Cerurilor, despre care a spus Domnul că este în lăuntrul nostru și care, această stare, crește foarte mult în timp. Asta este o bucurie foarte mare, o iubire foarte mare față de toți, îi vede pe toți buni și simte o siguranță față de Dumnezeu cel Ceresc. 

Credința lui nu mai este o credință abstractă, dacă doriți, cred într-un Dumnezeu, da, e foarte important lucrul ăsta, e capital, dar este vorba de credința vederii: da, eu cred în Dumnezeu pe care L-am văzut, Dumnezeu din inima mea, care este dincolo de exprimare și dincolo de îndoială. Omul este sigur și pentru asta au murit sfinții, au murit martirii.

Concluzie

Deci, începând de la rugăciunea cu gura, de la silința noastră, de la „Doamne, Iisuse Hristoase,...” de la lupta cu gândurile și ajungând până la rugăciunea inimii, acesta este drumul nostru, și asta trebuie să facem toți.

Să nu spuneți că n-ați câștigat nimic în rugăciune, oricând ați face-o. Ce este mai frumos de a fi și a vorbi cu însuși Domnul nostru, Dumnezeu. Deci faceți rugăciunea, nu ascultați pe diavolul, care vă spune: „opriți-vă că nu ați câștigat nimic!”. Totdeauna veți câștiga! Doamne, ajută!

Sursa: O chilie Athonita, Părintele Teologos: Despre rugăciunea lui Iisus