* Prea adesea se întâmplă că omul, după o oarecare cercare a harului, nu revine la el, ci îl pierde; iar viața sa religioasă se concentrează în minte, ca înțelegere abstractă. Rămânând într-o astfel de stare, el adesea se socotește ca unul ce deține cunoașterea duhovnicească, nepricepând că o asemenea înțelegere abstractă, chiar de purcede de la o oarecare cercare a harului, este propria-i deformare a cuvântul lui Dumnezeu, iar Sfânta Scriptură, în esență, îi rămâne o carte pecetluită cu șapte peceți (Apoc. 5, 1).* Domnul a adunat întreaga Sfântă Scriptură într-un cuvânt scurt: iubiți pe Dumnezeu și pe aproapele (vezi Mt. 22, 40). Însă, cuvântul lui Hristos- iubire - va rămâne întru toți vecii o taină pentru toți filologii. Cuvântul acesta este numele lui Dumnezeu Însuși, iar înțelesul său adevărat se descoperă nu altfel decât numai prin lucrarea lui Dumnezeu Însuși.
* Fericitul Siluan, credincios fiu al Bisericii, în scrierile sale îndrumă către cel de pe urmă și mai temeinic criteriu al adevărului în Biserică. Criteriul acesta este dragostea lui Hristos pentru vrăjmași și smerenia lui Hristos.
Sfânta Predanie și Scriptura
Felul Starețul de a vedea ascultarea ca fiind de neapărată trebuință spre a învăța viața duhovnicească era strâns legat de felul cum privea Sfânta Predanie și Cuvântul lui Dumnezeu.
Viața Bisericii o înțelegea ca viața în Duhul Sfânt iar Sfânta Predanie ca neîntrerupta lucrare a Duhului Sfânt în Biserică. Predania, ca veșnică și neschimbată petrecere a Duhului Sfânt în Biserică, este cel mai adânc temei al ființării Ei, drept pentru care Predania cuprinde în sine întreagă viața Bisericii până într-acolo încât și însăși Sfânta Scriptură nu este decât unul din chipurile ei. De aici reiese că:
Dacă Biserică s-ar lipsi de Predania Ei, ar înceta a fi ceea ce este, căci slujirea Noului Legământ este slujirea Duhului "scrisă nu cu cerneală, ci cu Duhul lui Dumnezeu celui viu, nu întru lespezi de piatră, ci întru cele de carne ale inimii" (2 Cor. 3, 3-6).
Așadar, de ar fi ca Biserica să se lipsească de toate cărțile ei pentru vreo oarecare pricină, adică de Vechiul și Noul Legământ, de scrierile Sfinților Părinți și de cărțile slujbelor bisericești, atunci Predania ar realcătui Scriptura, fie și nu cuvânt cu cuvânt, fie și în altă limbă, dar în esența sa, și această nouă Scriptură ar fi înfățișarea aceleiași "credințe care o dată s-a predanisit sfinților" (Iuda 1, 3), arătarea aceluiași Duh Unul Care neschimbat lucrează în Biserică, arătându-se a fi temeiul Ei, esența Ei.
Sfânta Scriptură nu este mai adâncă și nu este mai însemnată decât Sfânta Predanie ci, precum s-a spus mai sus, unul din chipurile ei. Acest chip este cât se poate de prețios, și prin ușurința lui de a se păstra, și prin ușurința de a se folosi; scoasă însă din șuvoiul Sfintei Predanii, Scriptura nu poate fi înțeleasă precum se cuvine de niciun fel de cercetare științifică.
Dacă Apostolul Pavel avea "mintea lui Hristos", atunci cu atât mai mult Sfânta Biserică, ce-l cuprinde și pe Pavel, are mintea lui Hristos. Iar dacă scrierile lui Pavel și ale celorlalți apostoli se numesc Sfânta Scriptură, atunci și noua Scriptură a Bisericii, adică cea de după pierderea cărților vechi, ar fi tot atât de sfântă, căci, după făgăduința Domnului, Dumnezeu - Sfânta Treime - neschimbat petrece în Biserică.
Greșit socotesc cei care, despărțindu-se de Predania Bisericii, merg, precum cred, la izvoarele ei, adică la Sfânta Scriptură. Nu Sfânta Scriptură este izvorul Bisericii, ci Sfânta Predanie. De-a lungul primilor zeci de ani ai istoriei sale, Biserica nu avea Scrierile Noului Legământ și trăia numai după Predanie, pe care Apostolul Pavel în Epistolele sale îi îndemna pe credincioși să o păzească (2 Thes. 2, 15).
Este îndeobște cunoscut că toți ereziarhii s-au întemeiat pe Sfânta Scriptură, cu singura deosebire că ei "o înțelegeau după sine". Despre o astfel de stâlcire a înțelesului Sfintei Scripturi prin răstălmăcirea ei, după propria lor înțelegere, vorbea deja Apostolul Petru (2 Pt. 3, 16).
Osebitele mădulare ale Bisericii, fără a-i exclude nici pe cei mai buni fii și învățători ai Ei, nu ar ajunge a cuprinde în sine toată plinătatea darurilor Sfântului Duh, drept care în învățăturile și scrierile lor se găsesc unele nedesăvârșiri și uneori chiar greșeli; însă, în întregul ei, învățătura Bisericii, care cuprinde plinătatea darurilor și a cunoașterii, rămâne în veci adevărată.
Neclintita credință în adevărul învățăturii Soborniceștii Biserici în întregul Ei, și adânca încredere în tot ce Ea a primit și a întărit în experiența Sa, se află la temeiul vieții monahului athonit, scutindu-l de orice amatorism netradițional și de căutări orbecăinde. O astfel de intrare prin credință în viața Bisericii îl face pe monah un împreună-deținător al nemărginitelor Ei bogății, împărtășind de îndată experienței sale personale o hotărâtă trăsătură de temeinicie.
Învățându-se din Sfintele Scripturi, din scrierile Sfinților Părinți și din cărțile liturgice, nedeșertate comori de cuprins dogmatic și de rugăciune, monahul se întâlnește cu o bogăție negrăit de măreață; drept aceea, nu găsește în sine înclinarea de a scrie și el despre acestea, neputând adăuga ceva esențial nou. Dar când în viața Bisericii se ivește o adevărată nevoie, atunci se scriu noi cărți.
Fiecare fiu și mădular al Bisericii, călătorind către această iubire, se poticnește, cade, săvârșește nelegiuiri; Biserica însă, în adâncul său, cunoaște în Duhul Sfânt adevărul dragostei lui Hristos, iar când se ivește fie și cuvântul iubire, dar cu alt cuprins, Biserica nu se lasă ademenită de nici o filosofie, de nici o altă strălucită învățătură. Biserica nu se înșală.
Socotesc că Fericitul Siluan, credincios fiu al Bisericii, în scrierile sale îndrumă către cel de pe urmă și mai temeinic criteriu al adevărului în Biserică. Criteriul acesta este dragostea lui Hristos pentru vrăjmași și smerenia lui Hristos.
***
Starețul scria:
"Nimenea poate cunoaște de la sine ce este dragostea lui Dumnezeu, dacă nu-l va învăța Duhul Sfânt; dar în Biserica noastră dragostea lui Dumnezeu este cunoscută în Duhul Sfânt și de aceea vorbim despre ea"
"Domnul este bun și milostiv, dar noi a grăi despre iubirea S-a nimic am putea în afara Scripturii, de nu ne-ar fi învățat Duhul Sfânt"
"Noi nu putem judecă decât în măsura în care am cunoscut harul Sfântului Duh..."
"Sfinții grăiesc despre ceea ce cu adevărat au văzut și cunosc. Ei nu vorbesc despre ceea ce nu au văzut..." (vezi Col. 2, 18)
"Sfinții nimic nu grăiesc din mintea lor"
De-Dumnezeu-însuflata Sfânta Scriptură este un cuvânt cât se poate de credincios (2 Pt. 1, 19), folositor pentru învățătura și îndrumarea către buna înfăptuire plăcută lui Dumnezeu (2 Tim. 3, 16-17), însă cunoașterea de Dumnezeu culeasă dintr-însa nu poate atinge căutata desăvârșire de nu ne va învăța și Însuși Domnul prin Duhul Sfânt.
Cu toată adevărată sa smerenie și blândețe, Starețul zicea, cu o anume încredințare și neclintită lăuntrică întemeiere, că omul cu mintea sa nu poate ajunge la cele dumnezeiești, care nu sunt cunoscute "decât în Duhul Sfânt"; de aceea nici la Sfânta Scriptură, "scrisă în Duhul Sfânt", nu se poate ajunge prin mijlocirea cercetării științifice, ce ajunge doar la unele laturi exterioare și amănunte, dar nicidecum la esență.
Câtă vreme omului nu-i va fi dat de sus "să înțeleagă Scripturile" și "să cunoască tainele Împărăției lui Dumnezeu", câtă vreme nu se va fi smerit printr-o lungă luptă cu patimile și nu va fi cunoscut prin cercare Învierea sufletului său, și toate cele ce se află pe această tainică și măreață cale, neapărat va trebui să se țină cu tărie de predania și învățătura Bisericii, și să nu îndrăznească a învăța de la sine, oricât ar fi el de învățat "omenește", căci până și cele mai strălucite scorniri omenești, de departe nu ajung la adevărata viață a Duhului.
Duhul Sfânt, Duhul Adevarului, într-o anume măsură trăiește în fiecare om, și cu atât mai mult în creștini, dar nu se cuvine a exagera această mică experiență a harului și cu îndrăzneală a se întemeia pe ea.
Duhul Sfânt, pururea și cu adevărat petrecând în Biserică, răbdător și blând caută și așteaptă fiecare suflet, dar însuși omul nu Îi dă libertatea de a lucra în sine și drept urmare, rămâne în afara Luminii și a cunoașterii tainelor duhovniceștii vieți.
Sfânta Scriptură este cuvântul pe care "l-au grăit oameni sfinți ai lui Dumnezeu, purtându-se de Duhul Sfânt" (2 Pt. 1, 21). Dar cele grăite de Sfinți nu sunt ceva total neatârnat de nivelul intelectual și de starea duhovnicească a celor cărora le grăiesc; nu, acelea au fost cuvinte vii, către persoane concrete, și deci neapărat va fi greșită interpretarea științifică (istorică, arheologică, filologică ș.a.m.d) a Scripturii.
În toată Sfânta Scriptură se ascunde un anume ultim țel însă către acest unic și neschimbat țel, Sfinții Proroci, apostoli și ceilalți Dascăli ai Bisericii povățuiau pe acei oameni vii care-i înconjurau, pogorându-se la nivelul și înțelegerea lor.
Cât se poate de strălucită în această privință este pildă Sfântului Apostol Pavel care, bineînțeles, niciodată îndepărtându-se de la cea una a sa vedere a lui Dumnezeu și de la cunoaşterea Lui, totuși se făcea "tuturor toate, ca oricum pe vreunii să mântuiască" (vezi Cor. 9, 19-22). Cu alte cuvinte, Pavel cu fiecare vorbea felurit; și dacă vom cerceta Epistolele sale numai cu o analiză științifică, esența "sistemului său teologic" negreșit va rămâne de neînțeles.
Starețul mult cinstea știința teologică și pe cei ce se îndeletniceau cu ea, dar atribuia rolul și meritul ei pozitiv numai condițiilor istorice ale vieții Bisericii, și nicicum adevăratei veșnice vieți a Duhului.
Cuvântul omenesc poartă în sine o oarecare nestatornicie și lipsă de precizie de neocolit. Și această trăsătură a sa rămâne până și în Sfânta Scriptură, astfel că numai în anumite limite este cu putință a exprima adevărul dumnezeiesc în cuvânt omenesc. Aceasta nu înseamnă că se înjosește cuvântul dumnezeiesc până la nivelul relativismului omenesc. Nu. Gândul Starețului se întemeia pe faptul că dobândirea Cuvântului lui Dumnezeu se face pe căile împlinirii poruncilor lui Hristos, iar nu pe căile cercetării științifice. Tot astfel învăța Însuși Hristos.
"Și se mirau Iudeii, zicând: Cum acesta care știe, fără a fi învățat? Răspuns-a lor Iisus: A Mea învățătură nu este a Mea, ci a Celui ce M-a trimis. De voiește cineva voia Lui a face, cunoaște-va pentru învățătura ceasta, oare de la Dumnezeu este, sau Eu de la Mine grăiesc" (Io. 7, 15-17). Domnul a adunat întreaga Sfântă Scriptură într-un cuvânt scurt: iubiți pe Dumnezeu și pe aproapele (vezi Mt. 22, 40). Însă, cuvântul lui Hristos - iubire - va rămâne întru toți vecii o taină pentru toți filologii. Cuvântul acesta este numele lui Dumnezeu Însuși, iar înțelesul său adevărat se descoperă nu altfel decât numai prin lucrarea lui Dumnezeu Însuși.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu