Arhim. Zaharia Zaharou despre aflarea inimii adânci prin nevoința Postului Mare. "Numai lucrarea pe care am săvârșit-o în inima noastră ne va însoți în veșnicie"

Aflarea inimii adânci prin nevoința Postului Mare

Harul lui Dumnezeu ne adună pe toți în Biserică la începutul Postului Mare, ca să-I mărturisim Domnului dorința noastră arzătoare de a dobândi duhul înțelepciunii și al priceperii poruncilor Sale.

Totuși, Sfânta Scriptură ne previne: "Un om lipsit de inimă nu poate dobândi înțelepciune" (cf. Pilde 17, 16). Ce este, așadar, "inima" pentru noi, creștinii, și cine poate fi numit "lipsit de inimă"? Inima fiecărui om a fost plăsmuită de Dumnezeu într-un chip aparte și unic (cf. Ps. 32, 15). Ea este de nerepetat și constituie centrul persoanei-ipostas. Omul devine cu adevărat mare atunci când se apropie de Dumnezeu cu "inima adâncă" (cf. Ps. 63, 7), pentru că acolo, înlăuntrul lui, este "locul rugăciunii duhovnicești" și "câmpul de luptă duhovnicească". Adevărata teologie și cunoaștere a lui Dumnezeu nu poate fi despărțită de simțirea inimii adânci. De aceea, cuvântul lui Dumnezeu ne încredințează că "omul cel tainic al inimii" este "de mare preț înaintea lui Dumnezeu" (1 Petru 3, 4).

Chemarea lui Dumnezeu se adresează inimii omului, "centrul duhovnicesc al persoanei", care are putința să atingă veșnicia și să "recunoască Chipul cel Dintâi - Dumnezeu cel Viu".

Cel ce nu-și simte inima nu are în centrul ființei sale acel "lăcaș" plin de lumină în care Se poate sălășlui Dumnezeu, ci doar o "pompă" de carne ce face ca sângele să circule în trup. Fiind lipsit de inimă, el nu poate dobândi înțelepciune. Numai atunci când poartă în inimă o simțire dumnezeiască și duhovnicească (cf. Pilde 15, 14) omul viază cu adevărat înaintea lui Dumnezeu. Altminteri, firea îi este împărțită: inima lui dorește un lucru, mintea sa risipită aleargă după un alt lucru, în timp ce trupul neînfrânat caută cu încăpățânare să-și satisfacă nevoile și patimile. Atunci când mintea este despărțită de inimă, ea se risipește prin simțuri în lumea zidită, fiind "purtată încoace și încolo de orice vânt" (cf. Efes. 4, 14) al închipuirii și ademenită ușor de puterea și înșelăciunea vrăjmașului. Iar dacă mintea ocârmuitoare nu stă de veghe în poarta inimii, aceasta din urmă se împietrește și țarina ei va rodi numai gânduri rele, care vor înăbuși sămânța cea nestricăcioasă a cuvântului lui Dumnezeu (cf. Evrei 6, 8; 1 Petru 1, 23). Astfel, inima omului va deveni o peșteră de tâlhari, o peșteră a păcatului și al stricăciunii. Păcatul, ca realitate duhovnicească, se săvârșește în taină în adâncul inimii omului.

De vreme ce trupul și sufletul nostru sunt menite să devină lăcașul arătării slavei lui Dumnezeu, pentru a putea prăznui cu adevărat propriul nostru Paște trebuie să ne aflăm inima adâncă. Mintea risipită în grijile zadarnice și necugetate trebuie să se întoarcă întru sine și să se unească cu inima, cu "trupul cel mai dinlăuntru al trupului" nostru.

Sfânta noastră Biserică, vistierie a darurilor Duhului Sfânt, a rânduit perioada Postului Mare ca pe o lumină ce strălucește precum zorii dimineții, luminând și răscumpărând vremea ce ne-a mai rămas de trăit. Acest Post este un adevărat privilegiu dăruit nouă de Dumnezeu, un minunat prilej de a lucra împreună cu El ca să reaprindem înlăuntrul nostru harul pe care l-am primit prin Sfântul Botez și să ne reînsuflețim inimile.

Acest răstimp ne ajută să-I aducem lui Dumnezeu mică ofrandă a ostenelilor noastre, împlinind, de pildă, porunca de a posti. Postul ne smerește trupul și duhul, pentru ca să facem loc în inima noastră cercetării harului. Acest har ne unește cu celelalte mădulare ale Bisericii, astfel încât să devenim și noi părtași ai darurilor mădularelor celor puternice ale Trupului lui Hristos, care sunt sfinții lui Dumnezeu.

Potrivit Părintelui Sofronie, postul subțiază inima și o face "străvăzătoare" prin har și în stare să primească înțelepciunea duhovnicească. Sfântul Siluan ne învață și el că postul aduce mult folos atunci când se împlinește cu celelalte virtuți, precum înfrânarea, trezvia, liniștirea și altele asemenea. Însă, virtutea care dă cu adevărat tărie și vrednicie postului este smerenia. 

La începutul procesului de vindecare pe care Biserica ni-l pune înainte în timpul Postului Mare, mintea, care mai înainte se risipise prin simțuri în lumea zidită, se reîntoarce acum și se sălășluiește în inimă, unindu-se cu aceasta într-o nouă contemplație: Dumnezeu devine centrul a toate, iar omul se îndreaptă cu smerenie spre El.

Duhul pocăinței ne scormonește adâncurile ființei și scoate la iveală cel tăinuite ale inimii noastre. Atunci ne vedem adevărata stare, așa cum o vede Dumnezeu. Precum păcatul se săvârșește în adâncul inimii, tot așa și, lucrarea pocăinței se înfăptuiește în inimă, sălașul cel mai lăuntric al duhului. Pocăința tămăduiește și întărește ființa omului prin harul dumnezeiesc, dând naștere unei nestăvilite tânjiri după Dumnezeu.

Prin toate nevoințele Postului Mare - ajunarea, bogatele slujbe care ne însuflă zdrobirea inimii, metăniile, precum și celelalte osteneli - Sfânta Biserică caută să trezească și să sporească în noi un puternic avânt de pocăință. Scopul ei este să aprindă înlăuntrul nostru văpaia rugăciunii arzătoare, care ne curățește de patimi și sădește în noi sfânta durere a iubirii dumnezeiești, astfel încât în minte și în inimă să nu mi rămână loc pentru niciun alt gând afară de ura față de păcatul care "grabnic ne împresoară" (Evrei 12, 1) și de dorirea fierbinte după Dumnezeul și Mântuitorul nostru. O astfel de pocăință este menită să ne ajute să rămânem credincioși legământului pe care l-am încheiat la Botez, anume că vom muri păcatului și vom via numai pentru cuvântul și poruncile lui Dumnezeu.

În timpul Postului Paștilor, Biserica dorește să ne facă părtași la cuvântul Domnului: "Am fost mort, și iată, sunt viu, în vecii vecilor" (Apoc. 1, 18), dându-ne putința să gustăm puțin din moarte prin post, spovedanie, milostenie și, în general, prin toată nevoința ascetică. Prin suferința pe care o luăm asupra noastră de bunăvoie în timpul Postului, ne înrudim și ne asemănăm cu Hristos, Care pătimește în lumea aceasta (cf. Fapte 26, 23). Atunci ni se împărtășește puterea Învierii Sale, pentru ca și noi, ca fii purtători de lumină ai Bisericii, să putem cânta în marea și sfânta zi a Paștilor: "Ieri m-am îngropat împreună cu Tine, Hristoase; astăzi mă ridic împreună cu Tine, Cel ce ai înviat. Răstignitu-m-am ieri împreună cu Tine: Însuti împreună mă preamărește, Mântuitorule, în Împărăția Ta" (Canonul Învierii, Cântarea a treia). În măsura în care ne facem părtași la suferința și deșertarea de Sine a lui Hristos, în aceeași măsură vom primi și bogăția darurilor și harul Învierii Sale.

de Marius Iordăchioaia

O altă cale prin care ne putem afla inima adâncă în timpul Postului Mare este deasa citire a Sfintei Scripturi. Cuvântul lui Hristos este Lumina Dumnezeiască nezidită care se îndreaptă spre inima adâncă a omului, centrul principiului său ipostatic. 

Înainte de toate, pentru ca inima noastră să se poată deschide cuvântului lui Dumnezeu și să primească harul pocăinței, trebuie să avem credința deplină în Dumnezeirea lui Hristos. Atunci cuvântul cel viu al Domnului va cădea în străfundul inimii noastre ca o sămânță a iubirii, care va zămisli în suflet pocăința care, prin puterea și deplinătatea sa, întrece măsura conștiinței religioase obișnuite. Această trăire ne încredințează cu tărie că învățătura lui Hristos transcende planul etic, având puterea să ne îndumnezeiască. Învățătura Evangheliei ne luminează vederea lăuntrică cu strălucirea cuvântului lui Dumnezeu și ne subțiază inima, sădind într-însă o simțire duhovnicească, astfel încât niciun gând sau mișcare lăuntrică nu se mai poate sustrage atenției noastre. Viețuind în atmosfera cuvântului lui Dumnezeu, primim puterea să împlinim dumnezeieștile Sale porunci și să pășim astfel pe calea lui Hristos, iar El, Care este Calea, ne devine însoțitor la drum. Dacă ne silim să petrecem neîncetat în cuvântul Evangheliei, plini de râvnă și de curaj, vom dobândi și noi, asemeni lui Luca și Cleopa, o inimă care arde înlăuntrul nostru (cf. Luca 24, 32) și este gata să-L primească într-însa pe Domnul cel Înviat și să-L recunoască după ardoarea și dulceața dragostei Sale.

Mintea se pogoară în inimă, se tămăduiește și se unește cu aceasta atunci când este răstignită prin poruncile Evangheliei. Adumbrit de har, omul este în stare să renunțe la toate lucrurile văzute ale lumii acesteia și să devină ucenic al duhului iubirii celei nestricăcioase a lui Hristos.

Pentru ca mintea să se poată uni cu inima, este nevoie de o îndoită răstignire, o răstignire care se înfăptuiește în două etape. În prima etapă, când "lumea este răstignită pentru noi" (Gal. 6, 14), după cuvântul Apostolului Pavel, luăm asupra noastră o mare nevoință pentru a ne slobozi de deșertăciunea lumii și de robia față de mărețele ei idealuri, care sunt urâciune înaintea lui Dumnezeu. În a doua etapă, atunci când "noi suntem răstigniți pentru lume" (Gal. 6, 14), toată strădania noastră se îndreaptă spre a ne preda întru totul voii lui Dumnezeu, dezrădăcinând din inimă legea păcatului și slobozindu-ne din robia lăuntrică. Lupta duhovnicească continuă până când cuvântul Evangheliei se statornicește înlăuntrul nostru ca singura și veșnica lege a ființei noastre. Atunci devenim templul lui Dumnezeu și purtăm mereu în noi, ca pe un oaspete de seamă, Duhul harului. Întreaga zidire devine pentru noi o biserică și un lăcaș sfânt în care ne putem înfățișa înaintea Dumnezeului celui Viu. 

Părintele Sofronie deosebește în aceste două etape ale răstignirii două trepte ale libertății duhovnicești. Prima treaptă este lepădarea de lume și de dorința de a stăpâni asupra celorlalți. A doua treaptă este libertatea desăvârșită a inimii, care este de neapărată trebuință dacă vrem să stăm neclintiți în prezența Domnului. Aceasta este "descătușarea lăuntrică de stăpânire a altora asupra noastră". Desăvârșirea libertății omului este desăvârșirea lui ca persoană, adevărata sa împlinire și țelul său suprem. 

Sfântul Dorotei al Gazei și Sfântul Grigorie Palama tâlcuiesc acest verset din Sfântul Apostol Pavel: "Lumea este răstignită pentru mine, și eu pentru lume" (Gal. 6, 14), legându-l de cele două trepte ale răstignirii din viața monahului. Amândoi Părinții asociază prima treaptă cu lepădarea păcatului care "grabnic ne împresoară" în lumea aceasta, iar pe cea de-a doua cu moartea lăuntrică a omului față de patimi, adică cu nepătimirea.

Cum ne putem feri de păcat, trăind în lumea aceasta care "zace sub puterea celui rău" (1 Ioan 5, 19)? Acest lucru este cu putință numai dacă învățăm să viețuim cu inima, osândindu-ne pe noi înșine în rugăciunea de pocăință și priveghind prin chemarea neîncetată a Numelui Domnului. Prin trezvie, vom afla în inima noastră un izvor de lumină și de "apă curgătoare" (Ioan 4, 14), care atrage mintea în inimă. Gândurile și imaginile păcătoase nu se vor mai întipări în minte și în inimă, ci vor fi alungate cu ușurință, pentru că atracția omului lăuntric către inimă va fi mai puternică decât orice altă impresie din afară: "Căci mai mare este Cel ce e în voi, decât cel ce este în lume" (1 Ioan 4, 4). Fără trezvie, nu putem păstra harul în inimă. Plânsul duhovnicesc ne ține mereu în legătură cu Duhul Vieții, până când harul lui Dumnezeu, care se adună în inimă, ajunge la deplinătate. Astfel se înfăptuiește, în cele din urmă renașterea noastră în Duhul Sfânt. 

Prin Crucea și Învierea Sa, Hristos a împlinit marea poruncă pe care a primit-o de la Tatăl Său (cf. Ioan 10, 18) și a împărtășit credincioșilor "har peste har" (Ioan 1, 16). Cel ce cheamă Numele lui Iisus pătrunde în taina Crucii și a Învierii Domnului, iar inima lui se trezește la viață și devine lăcaș sfânt al Dumnezeirii. Sfânta chemare a Numelui lui Hristos face să vieze în inima noastră prezența Dumnezeului celui veșnic și ne împărtășește o putere neobișnuită, asemeni unei vieți noi care ne umple întreaga ființă. Chemarea neîntreruptă a Numelui Domnului încetează a mai fi o povară pentru noi și ne călăuzește la o tot mai mare plinătate a iubirii și a înțelepciunii. Atunci ni se deschid ochii duhovnicești și descoperim neîncetat noi taine ale căii lui Hristos și ale nepătrunsei Sale pronii în viața noastră de zi cu zi. Astfel ne îmbogățim cu experienta veșniciei. 

Perioada Postului este răstimpul în care lucrăm asupra inimii noastre și școala în care învățăm să murim de bunăvoie. Calea Domnului trece mai întâi prin moartea pe Cruce și prin pogorârea în străfundurile iadului, pentru ca să ne conducă mai apoi la Învierea cea purtătoare de viață. Atunci când luăm asupra-ne suferința de bunăvoie, primind cu recunoștință și fără să cârtim toate încercările îngăduite de pronia lui Dumnezeu în viața noastră, pătrundem, prin credință, în taina iubirii dumnezeiești, care s-a pogorât pentru noi până în adâncurile iadului. Nu-L vom cunoaște niciodată pe Hristos în chip desăvârșit, dacă experiența noastră nu va cuprinde și pogorârea la iad. 

Credința în Învierea lui Hristos și nădejdea în propria noastră înviere ne însuflă să viețuim în armonie cu poruncile lui Dumnezeu, morți față de voia noastră trupească. În felul acesta, ne vom afla inima adâncă și vom cunoaște din cercare că ne-am mutat "de la moarte la viața împreună cu Iisus Hristos" (cf. Efes. 2, 6).

Numai lucrarea pe care am săvârșit-o în inima noastră ne va însoți în veșnicie. Dacă ne curățim inima în viața aceasta, atunci, potrivit făgăduinței Domnului, ne vom învrednici să-I vedem Fața: "Fericiți cei curați cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu" (Matei 5, 8).

Tragedia omului contemporan este aceea că viețuiește în afara inimii sale. El gândește, lucrează și chiar iubește și se roagă în afara inimii. Perioada Postului Mare ne dă prilejul să pătrundem în inima noastră și să ne întoarcem la ea precum fiul risipitor la casa tatălui său. Vedera iadului nostru lăuntric în lumina sfințeniei lui Dumnezeu și a iubirii Lui neprihănite zămislește în sufletul nostru dorința fierbinte de "a ne smulge din covârșitoarele cătușe ale căderii noastre" și a ne preda cu totul Dumnezeului luminii și al dragostei, Care vine să ne dea viață, iar nu moarte. Atunci glasul Domnului va răsuna în inima noastră: "Dă-Mi, fiule, Mie inima ta" (Pilde 23, 26), și tot el ne va vesti: "Fiul Meu ești tu, Eu astăzi te-am născut!" (cf. Ps. 2, 7).

Prin cuvântul Său cel viu, Domnul Iisus a sădit o sămânță nestricăcioasă (cf. 1 Petru 1, 23) și prin harul Duhului Său a revărsat asupra noastră darul înfierii (cf. Efes. 1, 5), dând naștere Bisericii și făcându-ne fii ai Învierii Sale. Biruința lui Hristos asupra vrăjmașului celui din urmă - moartea (cf. 1 Cor. 15, 26) - se înfăptuiește în adâncul inimii, acolo unde are loc și izbânda credinței ortodoxe. Cu alte cuvinte, harul va întipări în inima noastră chipul Domnului Iisus Hristos și ne va face moștenitori ai biruinței Sale asupra morții.

Să-I mulțumim Domnului pentru că ne-a dăruit acest răstimp binecuvântat și plin de har al Postului Mare, ca să ne ajute să ne aflăm inima adâncă și să pătrundem în prezența de-viață-dătătoare a lui Hristos celui Înviat din morți. Hristos, Mirele Bisericii (cf. Luca 5, 35), bate la ușa inimii noastre (cf. Apoc. 3, 20), căutând unirea desăvârșită a sufletului nostru cu Duhul Său cel Sfânt. De fiecare dată când ne apropiem de El și pătrundem în prezența Lui cea minunată, prăznuim propriul nostru Paște. Fie ca niciunul dintre noi să nu rămână afară din cămara lui Hristos. După ce am păzit cu credincioșie toate rânduielile Postului și am gustat din binefacerile lui duhovnicești, să prăznuim cu toții Paștile cele veșnice, ca pe un răstimp al reînnoirii și o revărsare a harului. 

Sursa:  Arhim. Zaharia Zaharou, Veșnicul astăzi - Călătorind împreună cu Biserica în lumina Praznicelor, Ed. Bizantin, Măn. Sf. Ioan Botezătorul, Essex, 2018