Ascetic Experience: Sfânta Împărtășanie nu îmbolnăvește pe om – fotoreportaj din Paraclisul Sfinților Doctori fără de Arginți
Sfânta Împărtășanie nu îmbolnăvește pe om pentru că Sfânta Împărtășanie este cu adevărat cinstitul Trup și Sânge al Domnului nostru Iisus Hristos, dătătorul de viață. Să nu uităm că această învățătură este de bază în Biserică care a trecut în decursul istoriei pandemii mult mai dure decât cea de acum.
Sfânta Împărtășanie dă viața cea adevărată, nu distruge viața – nici pe cea biologică și, mai ales, pe cea spirituală. Este o blasfemie să se spună așa ceva, însă oamenii din neștiință o spun.
Sfânta Împărtășanie nu îmbolnăvește pe om: mărturii
Tocmai din această cauză vom aduce câteva mărturii legate de acest lucru:
Sfântul Antim din Hios și Sfântul Nichifor Leprosul
Sfântul Antim din Hios împărtășea regulat pe leproși și pe tuberculoși. Medicii și oamenii de știință i-au spus să nu facă asta pentru că este un focar de infecție major întâi de toate pentru el însuși.
Îndârjit de presiunile constante ale medicilor, acesta, după ce i-a împărtășit pe toți acești bolnavi, a consumat Sfintele Daruri în fața ușilor împărătești deschise, astfel încât să vadă toată lumea. Toți au spus că o să moară în câteva zile. Sfântul nu numai că nu a murit ci a trăit mulți ani după aceea, având și un ucenic sfânt dintre aceștia, pe Sfântul Nichifor Leprosul.
Sfântul Nichifor s-a arătat de curând unuia din elevii Academiei Athonite – seminar aflat sub supravegherea mănăstirii Vatoped – în paraclisul Academiei și l-a mângâiat, spunându-i că este în tagma Sfinților Doctori fără de Arginți și să nu se teamă ci să întâmpine toate ispitele care o să vină cu credință și răbdare și sfântul va ajuta. După aceasta sfântul a dispărut lăsând în urma sa o mireasmă de moaște foarte puternică.
Sfântul Antim din Hios împărtășea regulat pe leproși și pe tuberculoși. Medicii și oamenii de știință i-au spus să nu facă asta pentru că este un focar de infecție major întâi de toate pentru el însuși.
Îndârjit de presiunile constante ale medicilor, acesta, după ce i-a împărtășit pe toți acești bolnavi, a consumat Sfintele Daruri în fața ușilor împărătești deschise, astfel încât să vadă toată lumea. Toți au spus că o să moară în câteva zile. Sfântul nu numai că nu a murit ci a trăit mulți ani după aceea, având și un ucenic sfânt dintre aceștia, pe Sfântul Nichifor Leprosul.
Sfântul Nichifor s-a arătat de curând unuia din elevii Academiei Athonite – seminar aflat sub supravegherea mănăstirii Vatoped – în paraclisul Academiei și l-a mângâiat, spunându-i că este în tagma Sfinților Doctori fără de Arginți și să nu se teamă ci să întâmpine toate ispitele care o să vină cu credință și răbdare și sfântul va ajuta. După aceasta sfântul a dispărut lăsând în urma sa o mireasmă de moaște foarte puternică.
Cuviosul părinte Hrisant (Kutsulogianaki) din Spinalonga
Dincolo de Sfântul Antim, cuviosul părinte Hrisant (Kutsulogianaki) din Spinalonga (unde se afla leprozeria) nu numai că după Liturghie consuma Sfintele Daruri fără, însă, să se atingă lepra de el mai bine de 10 (zece) ani, ba chiar mai mult, pentru că accesul era interzis, părintele Hrisant înota noaptea pe insulă pentru a le face Sfânta Liturghie și a-i împărtăși. Odată cu descoperirea antidotului împotriva leprei și vindecarea leproșilor rămași în viață, leprozeria se închide în 1957. Cu toate acestea, părintele Hrisant rămâne pe insulă până în 1962 pentru a pomeni sufletele leproșilor morți, cinci ani de la moartea ultimului dintre ei. A fost ultimul om care a plecat de pe insulă.[...]
Să luăm aminte pentru că cele de mai sus sunt doar câteva exemple din istoria recentă a Bisericii. Sfânta Împărtășanie nu îmbolnăvește pe om pentru că, dacă, reversul ar fi adevărat, minunile de mai sus nu ar mai fi avut loc, iar în istoria de mii de ani a Bisericii ar fi murit mii de oameni.
Slujbele nu se fac pentru sfinți iar bisericile nu se ridică pentru aceștia. Se fac pentru noi.
Sfinții sunt dumnezei după har în raiul desfătării, uniți cu Dumnezeu. Ei nu au nevoie de schimonosirile noastre. Noi avem nevoie să-i cinstim, nu pentru a le satisface vreo lipsă ci pentru că avem nevoie continuă să avem exemplul lor în față și pentru a le da prilejul de a ne ajuta.
Slujba nu se face pentru sfânt, slujba nu se face pentru preot, slujba nu se face pentru cântăreț, slujba se face pentru omul din biserică – fie că este mirean sau monah, fie că are rol de preot, cântăreț sau simplu rugător.
Slujba nu este o adunare intelectuală, nu este un spectacol pentru că omul nu este o ființă spectatoare ci o ființă rugătoare.
Deci, dacă omul din biserică nu se roagă la maxim înseamnă că preotul, tipicarul, cântărețul, paraclisierul și toți ceilalți care își aduc aportul la desfășurarea slujbei trebuie să se judece pe sine însuși pentru a vedea dacă nu cumva din vina sa s-a produs această pagubă.
Toţi cei ce voim să începem viața duhovnicească, să ieşim din cele lumești, să ieșim din Egipt şi să fugim de faraon, avem negreşit şi noi nevoie de un Moise (Ieş. 15) oarecare, ca mijlocitor către Dumnezeu şi după Dumnezeu, care stând pentru noi la mijloc cu făptuirea şi cu vederea (contemplarea), să întindă mâinile spre Dumnezeu, ca să trecem, povăţuiţi de el, marea păcatelor şi să punem pe fugă pe Amalic, căpetenia patimilor. S-au înşelat deci cei ce s-au încrezut în ei înşişi şi au socotit că n-au nevoie de nici un povăţuitor.
Cei ce au ieşit din Egipt au avut ca povăţuitor pe Moise, iar cei ce au fugit din Sodoma, un înger. Şi cei dintâi se aseamănă celor tămăduiţi de patimile sufleteşti prin îngrijirea doftorilor. Aceştia sunt cei ce au ieşit din Egipt. Cei de ai doilea doresc să se dezbrace de necurăţia nenorocitului de trup. De aceea au nevoie de un înger, sau, ca să zic aşa, de cineva deopotrivă cu îngerul, care să-i cureţe. Căci, pentru curăţirea trupului de răni, avem nevoie de un foarte iscusit doftor.
Cei ce au pornit să se suie la cer cu trupul au nevoie cu adevărat de silire şi de dureri neîncetate. Mai ales la începutul lepădării lor, până ce trec de la năravul lor iubitor de plăceri şi de la inima neîndurerată, la iubirea de Dumnezeu şi la curăţie prin plânsul învederat.
Osteneală cu adevărat, osteneală şi amărăciune multă şi anevoie de răbdat ni se cere mai ales nouă celor fără de grijă, până ce ne vom face mintea, acest câine iubitor de măcelării şi lacom de mâncare, iubitoare de curăţie şi de supraveghere prin simplitate, blândeţe adâncă şi sârguinţă.
Dar să îndrăznim noi cei împătimiţi şi neputincioşi să aducem lui Hristos, cu credinţă neîndoielnică, slăbiciunea şi neputinţa noastră sufletească, mărturisindu-le Acestuia. Şi negreşit vom primi ajutorul Lui mai presus de vrednicia noastră dacă ne vom pogorî neîncetat în adâncul smeritei cugetări.
LEGATURI:
Dincolo de Sfântul Antim, cuviosul părinte Hrisant (Kutsulogianaki) din Spinalonga (unde se afla leprozeria) nu numai că după Liturghie consuma Sfintele Daruri fără, însă, să se atingă lepra de el mai bine de 10 (zece) ani, ba chiar mai mult, pentru că accesul era interzis, părintele Hrisant înota noaptea pe insulă pentru a le face Sfânta Liturghie și a-i împărtăși. Odată cu descoperirea antidotului împotriva leprei și vindecarea leproșilor rămași în viață, leprozeria se închide în 1957. Cu toate acestea, părintele Hrisant rămâne pe insulă până în 1962 pentru a pomeni sufletele leproșilor morți, cinci ani de la moartea ultimului dintre ei. A fost ultimul om care a plecat de pe insulă.[...]
(subtitrare în engleză)
Concluzie
Să luăm aminte pentru că cele de mai sus sunt doar câteva exemple din istoria recentă a Bisericii. Sfânta Împărtășanie nu îmbolnăvește pe om pentru că, dacă, reversul ar fi adevărat, minunile de mai sus nu ar mai fi avut loc, iar în istoria de mii de ani a Bisericii ar fi murit mii de oameni.
Ascetic Experience: Slujbele nu se fac pentru sfinți – fotoreportaj de la Paraclisul Sfântului Iosif Isihastul
Slujbele nu se fac pentru sfinți iar bisericile nu se ridică pentru aceștia. Se fac pentru noi.
Sfinții sunt dumnezei după har în raiul desfătării, uniți cu Dumnezeu. Ei nu au nevoie de schimonosirile noastre. Noi avem nevoie să-i cinstim, nu pentru a le satisface vreo lipsă ci pentru că avem nevoie continuă să avem exemplul lor în față și pentru a le da prilejul de a ne ajuta.
Slujba nu se face pentru sfânt, slujba nu se face pentru preot, slujba nu se face pentru cântăreț, slujba se face pentru omul din biserică – fie că este mirean sau monah, fie că are rol de preot, cântăreț sau simplu rugător.
Slujba nu este o adunare intelectuală, nu este un spectacol pentru că omul nu este o ființă spectatoare ci o ființă rugătoare.
Deci, dacă omul din biserică nu se roagă la maxim înseamnă că preotul, tipicarul, cântărețul, paraclisierul și toți ceilalți care își aduc aportul la desfășurarea slujbei trebuie să se judece pe sine însuși pentru a vedea dacă nu cumva din vina sa s-a produs această pagubă.
La ce ajută biserica
În clipa în care omul nu se mai poate ruga – pentru că este dificil pentru toți a se ruga neîncetat și cu mintea neîmprăștiată ore în șir – atunci credinciosul va cădea de la înălțimea rugăciunii, ca pe o plasă, pe cuvintele cântării și pe imaginile duhovnicești din biserică.
Biserica și slujba reprezintă un cadru imersiv în care toate simțurile noastre sunt scufundate în realitatea duhovnicească a lui Dumnezeu. Auzul prin predici și cuvintele cântărilor, văzul prin arhitectura, icoanele și modul iluminării în diferitele momente din slujbă, mirosul prin tămâie, pipăitul prin folosirea metanierelor, închinarea la icoane și mirungerea; iar gustul: prin anafură, aghiasmă și mai ales prin Sfânta Împărtășanie.
Deci slujbele nu se fac pentru sfinți. Ele se țin pentru noi. Deci, chiar dacă într-adevăr nu putem să fim de față, cel puțin să le urmărim transmise în direct.
Fotografiile sunt de la prima liturghie slujită de Starețul Efrem Vatopedinul în paraclisul Sfântului Iosif Isihastul după canonizarea acestuia. Paraclisul se află în chilia părintelui Iosif Vatopedinul la câteva minute distanță de mănăstirea Vatoped în Muntele Athos.
Biserica și slujba reprezintă un cadru imersiv în care toate simțurile noastre sunt scufundate în realitatea duhovnicească a lui Dumnezeu. Auzul prin predici și cuvintele cântărilor, văzul prin arhitectura, icoanele și modul iluminării în diferitele momente din slujbă, mirosul prin tămâie, pipăitul prin folosirea metanierelor, închinarea la icoane și mirungerea; iar gustul: prin anafură, aghiasmă și mai ales prin Sfânta Împărtășanie.
Deci slujbele nu se fac pentru sfinți. Ele se țin pentru noi. Deci, chiar dacă într-adevăr nu putem să fim de față, cel puțin să le urmărim transmise în direct.
Fotografiile sunt de la prima liturghie slujită de Starețul Efrem Vatopedinul în paraclisul Sfântului Iosif Isihastul după canonizarea acestuia. Paraclisul se află în chilia părintelui Iosif Vatopedinul la câteva minute distanță de mănăstirea Vatoped în Muntele Athos.
Ascetic Experience: Cum să începem viața duhovnicească
Toţi cei ce voim să începem viața duhovnicească, să ieşim din cele lumești, să ieșim din Egipt şi să fugim de faraon, avem negreşit şi noi nevoie de un Moise (Ieş. 15) oarecare, ca mijlocitor către Dumnezeu şi după Dumnezeu, care stând pentru noi la mijloc cu făptuirea şi cu vederea (contemplarea), să întindă mâinile spre Dumnezeu, ca să trecem, povăţuiţi de el, marea păcatelor şi să punem pe fugă pe Amalic, căpetenia patimilor. S-au înşelat deci cei ce s-au încrezut în ei înşişi şi au socotit că n-au nevoie de nici un povăţuitor.
Cei ce au ieşit din Egipt au avut ca povăţuitor pe Moise, iar cei ce au fugit din Sodoma, un înger. Şi cei dintâi se aseamănă celor tămăduiţi de patimile sufleteşti prin îngrijirea doftorilor. Aceştia sunt cei ce au ieşit din Egipt. Cei de ai doilea doresc să se dezbrace de necurăţia nenorocitului de trup. De aceea au nevoie de un înger, sau, ca să zic aşa, de cineva deopotrivă cu îngerul, care să-i cureţe. Căci, pentru curăţirea trupului de răni, avem nevoie de un foarte iscusit doftor.
De ce e nevoie de silință când începem viața duhovnicească
Cei ce au pornit să se suie la cer cu trupul au nevoie cu adevărat de silire şi de dureri neîncetate. Mai ales la începutul lepădării lor, până ce trec de la năravul lor iubitor de plăceri şi de la inima neîndurerată, la iubirea de Dumnezeu şi la curăţie prin plânsul învederat.
Osteneală cu adevărat, osteneală şi amărăciune multă şi anevoie de răbdat ni se cere mai ales nouă celor fără de grijă, până ce ne vom face mintea, acest câine iubitor de măcelării şi lacom de mâncare, iubitoare de curăţie şi de supraveghere prin simplitate, blândeţe adâncă şi sârguinţă.
Vom primi însă ajutor negreșit
Dar să îndrăznim noi cei împătimiţi şi neputincioşi să aducem lui Hristos, cu credinţă neîndoielnică, slăbiciunea şi neputinţa noastră sufletească, mărturisindu-le Acestuia. Şi negreşit vom primi ajutorul Lui mai presus de vrednicia noastră dacă ne vom pogorî neîncetat în adâncul smeritei cugetări.
Bazat pe Sfântul Ioan Scărarul
LEGATURI:
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu