- Când vreau ceva de la dumneavoastră sau de la Gherontisa, o spun în minte și sunt sigură că mă auziți, pentru că problema dispare și inima mi se umple de bucurie.
Sora nu mă întreabă dacă ceea ce simte pentru Gheronda și Gherontisa este adevărat. Crede și înțelege că este adevărat și, într-adevăr, așa este. Nu comunicăm în mod principal atunci când ni se întâlnesc privirile sau când discutăm și vă arăt înțelegere, iubire și recunoaștere așa cum vreți. De obicei, când celălalt ne înțelege și ne recunoaște, simțim că ne iubește și că am comunicat cu el. Toate acestea sunt în mod clar niște fenomene sufletești.
Adevărata noastră întâlnire cu Gheronda și cu Gherontisa se petrece însă în mod inteligibil (νοερῶς) la fel ca și cu Dumnezeu. Există o corespondență între cel care gândește și cel gândit (νοοῦντος καὶ νοονμένον). Dumnezeu este gândit (νοεῖται) și eu Îl gândesc (νοῶ) pe Dumnezeu. Prin activitatea minții (έν τῇ νοήσει) comunicăm și intrăm în comuniune (κοινωνοῦμε) cu Dumnezeu, adică prin pomenirea Lui care se adâncește în inimă, iar atunci Dumnezeu devine propriul nostru Dumnezeu. Putem să comunicăm în mod inteligibil și cu Gheronda și cu Gherontisa, să le explicăm și să le spunem totul. Cum? Mai cu seamă prin nearătarea sinelui nostru în timpul nopții, dar și al zilei, prin "consumarea" ființei noastre ca să fim cu Hristos și să trăim pentru El (cf. Flp. 1, 23).
Ori de câte ori veniți să îmi explicați ceva, iar eu vă înțeleg și vă dau dreptate, după aceea sunteți foarte bucuroase, dar rezultatele sunt întotdeauna superficiale. Cu cât mai mult vă arătă Starețul iubire, cu atât Îl pierdeți pe Dumnezeu. Rostul Starețului nu este să-L acopere pe Dumnezeu, ci să povățuiască la Hristos. Întreaga Lege și prorocii au fost povățuitori către Hristos (cf. Gal. 3, 24). Avraam, Isaac, Iacov, Enoh, Moise, Isaia, Ieremia au fost de folos pentru un singur lucru: L-au dezvăluit cu adevărat pe Dumnezeu în sufletele oamenilor. Tot așa Starețul. În măsura în care este un povățuitor spre Hristos, el este adevărat. Cu cât își satisface omenește fiul, cu atât se dovedește fals, și nu o strălucire a Domnului.
Aceasta nu înseamnă că Starețul nu-și va asculta copiii și că nu-i va înțelege. Se poate ca pe unul să-l vadă o dată la opt luni, iar pe altul de opt ori într-o zi, pentru că așa are nevoie. Dar trebuie să știm că discuția cu Starețul se îndreptățește când există cu adevărat o nevoie obiectivă, adevărată și neprogramată. Astfel de trebuințe neprogramate sunt însă foarte rare.
Pentru noi, trebuințele neprogramate serioase sunt cele despre care Sfânta Scriptură ne spune să îi întrebăm pe preoții Bisericii, și ei ne vor spune ce să facem și ni le vor explica pe toate (cf. Deut. 32, 7). Adică nu trebuie să îți spun ceea ce îți convine, chiar dacă asta aștepți în adâncul sufletului tău, ci să-ți spun ceea ce spune Sfânta Scriptură, ceea ce vrea Dumnezeu. Sigur, dacă îți spun un lucru pe care îl vrea Dumnezeu, dar tu nu îl vrei, se poate că atunci să te silesc să o faci. Dar după puțin timp, vei începe să îți strici legăturile cu mine, vei începe să fi strâmtorat lăuntric, să plângi, să suferi, se va cutremura podeaua sub picioarele tale și ți se va părea că va cădea cerul pe pământ. Așa ți se va părea, dar nu este așa. Numărați să vedeți de câte ori îl vrem pe Gheronda pentru ceva obiectiv.
În al doilea rând, Starețul se întâlnește cu fiul său când îi face un pogorământ. Să spunem adevărul: de cele mai multe ori, facem pogorământ la neputințe. Dar cum poate ajunge cineva să pășească în cer dacă îi faci pogorăminte neputințelor lui? Sfântul Ioan Gura de Aur a spus despre Apostolul Pavel că era o inimă care cuprindea lumea întreagă ( în Tâlcuire la Epistola a 2-a către Corinteni, Omilia 13, PG 61, 491). Apostolul nu ceruse ca lumea întreagă să-l încapă pe el. Dar noi vrem ca toată lumea să ne încapă pe noi, mai ales inima noastră. Ajungem inimi apostolice când noi îi cuprindem pe ceilalți, și nu când ceilalți ne cuprind pe noi. Duhul Sfânt se bucură să dea har inimilor apostolice și martirice, nu celor nenorocite, care vor să le încălzești, să le iubești, să le asculți. Nu este un soldat al lui Hristos cel de care se preocupă ceilalți, ci cel care se preocupă de Hristos, cel a cărui privire este eroică și privește sus, nu jos.
Chestiunea este foarte simplă, repet, nu uitați asta. Nu ajunge la cer cu pogorăminte, ci prin a face noi pogorăminte celorlalți. Prin urmare, ajungem la cer jertfindu-ne, nu jertfind. Nu îl înjunghiem pe celălalt, ci ne înjunghiem pe noi înșine. Nu oferim o colivă străină, ci coliva noastră, inima noastră, pe care o mortificăm. Un mort nu cere nimic altceva decât rugăciunile celor vii, pentru că în iad mortul nu se mai poate spovedi lui Dumnezeu, după cum zice Psalmistul (cf. Ps. 6, 5; 87, 11; 113, 25).
Singurul lucru pe care îl putem cere de la ceilalți sunt rugăciunile lor, chiar și numai incluzându-ne în acel pronume "mă" - Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește-mă pe mine păcătosul -, care arată că suntem trupul lui Hristos. Să simțim siguranță când cei din jurul nostru spun rugăciunea "Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește-mă pe mine păcătosul". Aceasta este cea mai frumoasă îmbrățișare a lor.
Așadar, voi să îl căutați pe Gheronda în trebuințe neprogramate, iar el, oriunde ar fi, chiar și la marginile pământului, va veni, vă va fi alături și vă va da bucuria și pacea lui Dumnezeu. Iar dacă nu va veni trupește, va veni în vis, în vedenie, într-un înțeles al minții. Va veni în nenumărate feluri. Însuși Hristos se va înfățișa că să vă înalțe mai sus, pentru că Dumnezeu nu-l părăsește și nu-l uită pe cel care strigă cu adevărat.
Același lucru se întâmplă și cu Starețul. Pe de o parte, ca oameni, îl căutăm și îl vrem pe Starețul nostru, dar să îl iubim decent, nu cu sentimentalisme și romantisme. Ne găsim odihna în aceeași măsură în comuniunea duhului și în comuniunea firii, a privirii omenești, ca să zic așa. Omul care nu poate să se liniștească și să gândească așa, este un om tulburat și suferă întotdeauna. Desigur că facem pogorământ neputințelor. Dar neputința trebuie să își câștige un baston pe care apoi să îl arunce ca să devină putere, fiindcă omul "toate le poate în Hristos care îl întărește" (Flp. 4, 13). Dumnezeu ne face bărbați plini de bărbăție.
Când stai la rugăciune îl vezi pe celălalt unde este și cum este. Încerci să îl întâlnești. Când are gânduri, pofte, neorânduieli, te străduiești să-l pui între tine și Dumnezeu și îl vezi cu totul aplecat spre cele pământești. Nu poți să îi vezi privirea. Se poate să strige, se poate să implore, se poate să scrie, dar în rugăciune nu-l poți întâlni.
Îl vezi pe celălalt care e liniștit și senin, care se lasă în voia lui Dumnezeu și, îndată ce începi să te rogi, iată-l înaintea ta. Te privește cu ochii lui luminoși și strălucitori, care nu numai că răspândesc raze luminoase, ci îi deschid inima și ea se vede în întregime. Ochii lui sunt ca un telescop care luminează și vezi foarte clar ce se petrece în sufletul lui.
Nu vă puteți imagina ca sărbătoare are un părinte când își întâlnește copii la rugăciune. Vă dați seama atunci cât de mare este întristarea lui când nu poate să îl pună pe fiul său între el și Dumnezeu. Dar aceasta nu înseamnă întotdeauna o stagnare. Anii trec, facem păcate, greșeli, dar există și pocăință. Un an care a trecut arată numeroasele lucruri care nu s-au făcut, dar și pe cele multe care s-au săvârșit.
Vin la mănăstirea voastră și, adeseori, îmi spuneți să facem sinaxă. Sinaxele hrănesc sufletele, dar hrana nu se asimilează dacă nu se săvârșește lucrarea lăuntrică. Dacă rugăciunea nu a devenit o obișnuință, dacă nu există răbdare, dacă nu există libertate față de orice se mișcă înlăuntrul nostru, atunci sinaxele nu sunt numai o sabie cu două tăișuri, ci cele mai puternice arme de foc care îi fac pe oameni să greșească.
După frumoasa cuvântare a Domnului despre pâinea care se coboară din cer, cei mulți dintre ucenicii Lui au plecat, precum și cea mai mare parte din mulțime. Domnul a fost atunci silit să le spună și celorlalți: "Nu vreți și voi să vă duceți?" (In. 6, 67). După fiecare confruntare duhovnicească cu realitatea se poate vedea potrivirea cu sau împotrivirea sufletului față de cele auzite. Se poate vedea acordul sau dezacordul. Te poți încredința de aceasta chiar în clipa în care un monah sau o monahie, un începător sau o începătoare, un om din lume începe să-și schimbe viața într-o direcţie sau în cealaltă. În cele mai multe cazuri, acest lucru se petrece în clipele de studiu duhovnicesc, de rugăciune sau ale comuniunii de la sinaxă.
Știu cât de mulți s-au hotărât să plece din mănăstire tocmai în timpul sinaxei și, mai ales, știu în care moment al sinaxei. Viața este un ceas care merge. Ceasornicul este Hristos, și El trage întotdeauna ceasul. Nu lasă ca tic-tacul vieții noastre să se oprească. Dar poți tu să oprești acest tic-tac. Scoți bateria și ceasul se oprește.
Eu, fie că vă văd de aproape, fie că nu vă văd, fie că vă vorbesc, fie că nu vă vorbesc, mă bucur de comuniunea cu voi, mă bucur de surorile care înaintează și nutresc speranțe pentru cele care nu înaintează. Tot așa este și legătura voastră cu mine. Pe cât de mare este dorința voastră, pe atât este și comuniunea voastră și câștigul vostru.
Sursa: Arhim. Emilianos Simonopetritul Povățuire duhovnicească. Răspunsuri la scrisorile maicilor
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu