Săptămâna aceasta am citit altfel momentul sincuderii lui Iuda. Nu ca pe o simplă consecință a trădării, ci ca pe o drama a unui suflet care nu a mai găsit ieșire. Ca pe un jucător de șah blocat în zugzwang. Am crezut multă vreme că s-a spânzurat doar din disperare. Sau din răutate dusă până la capăt. Dar Evanghelia lasă să se întrevadă ceva mai adânc. Un detaliu mic, dar cutremurător: „s-a căit” (Matei 27:3). Cred că multi dintre noi am trecut prea ușor peste acest verb. Interesant e faptul că termenul grecesc folosit acolo nu este cel obișnuit pentru pocăință. Nu este metanoia, acea întoarcere limpede, conștientă, care deschide un drum nou. Nu este schimbarea minții, lumina care vine după întuneric. Este metamelētheis. Adică o răscolire emoțională. Dezorientare. Prăbușire interioară.
Este durerea care te sfâșie, dar nu te vindecă. Regretul care te apasă, dar nu te ridică. Este conștiința vinovăției fără ieșire, fără orizont, fără nădejde.
Iuda nu mi se pare deloc a fi nepăsător. Nu este cinic. Este zdrobit.
Și tocmai de aceea se întoarce la templu. Acolo unde orice om ar merge cu povara lui, cu spovada lui. Acolo unde păcatul ar trebui să întâlnească iertarea. Și spune: „Am păcătuit (hēmarton), vânzând sânge nevinovat”.
Nu-i asta o mărturisire? Nu e un adevăr? E începutul a ceva.
Dar acel început nu continuă. Pentru că în fața lui nu se află Dumnezeu, ci oameni plictisiți, scârbiți, obosiți de propriile lor certitudini. Și răspunsul vine sec, aproape crud: „Ce ne privește pe noi? Tu vei vedea”.
Atât. O ușă închisă. O inimă închisă. Un templu care nu mai e adăpost. O biserică rece.
Și atunci, în acel gol, în acea prăbușire în care omul își găsește curajul să spună adevărul despre sine și nu este auzit de nimeni, se întâmplă ceva înfricoșător: omul rămâne singur cu vina lui. Absolut singur.
Poate că nu funia l-a ucis pe Iuda. Poate că tăcerea celorlalți a făcut-o. Pentru că există o durere mai mare decât vinovăția: aceea de a nu fi primit atunci când simți nevoia să recunoști că ai greșit. Există o prăpastie mai adâncă decât păcatul: aceea în care strigi „am trădat” și nu te aude nimeni.
Iuda nu a fugit de Dumnezeu. Eu nu cred asta.
A fugit de inima rece a oamenilor.
Și poate că de aceea povestea lui este atât de actuală. Pentru că, uneori, nu ne pierdem din cauza răului pe care îl facem, ci din cauza locului în care nu mai găsim iertare. Din cauza privirilor care se întorc. Din cauza inimilor care nu mai au loc pentru pocăința altuia.
Și poate că, undeva, între funie și ultimul gând, Iuda nu mai era trădătorul, ci omul care ar fi vrut să fie iertat.
Doar că, atunci când a vrut să se întoarcă, nu a mai găsit pe nimeni care să-l primească...
Sursa: FB P. Ioan Bădiliță
Și acum, ori de câte ori vedeți în sine deznădejdea dusă până la capăt, nu o credeți. Ea este fumul negru în care vrăjmașul își clocește ouăle și vrea să scoată din noi niște pui de Iuda. Și oricât de mari și de tulburi ar fi valurile ce se ridică să ne scufunde, puneți pavăză credința și întoarceți-vă cu fața la Hristos, căci avem Izbăvitor, cum nici nu gândim. Nouă ne este de ales cu cine rămânem: cu fiul deznădejdii, sau cu Fiul lui Dumnezeu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu