Arhim. Elisei Simonopetritul despre Gheronda Emilianos și răspunsuri la întrebări despre singurătate, mărturisirea creștină în lume și taina credinței

Cel care, așa cum spunea Gheronda Emilianos, este singur cu Dumnezeu, de fapt, este cel mai sociabil om, îi îmbrățișează pe toți oamenii. În timp ce singurătatea pe care o avem în societate înseamnă a fi în dialog doar cu sine însuși, fără a se deschide celorlalți.

 

Fragment din Sinaxa Arhim. Elisei, 
Starețul Măn. Simonopetra, 
ținută la Mănăstirea Sfântul Antoine cel Mare 
din Franța, pe 3 septembrie 2023

[...] Și acum, ce-aș putea să vă spun despre Părintele Emilianos? Era un om cu trezvie continuă, postitor, om trecut prin toate încercările, și pe care l-am avut [ca Părinte] pentru a înființa comunitatea noastră pe Muntele Athos, pentru a fonda marea Mănăstire de la Ormylia, care are acum 130 de monahii, și pentru a ajunge la tot ceea ce este astăzi. Dar, în mijlocul a toate acestea, niciodată Părintele Emilianos n-a uitat rugăciunea ca primul lucru de făcut, și spunea : "Ceea ce faceți acum, toate aceste lucruri, sunt foarte frumoase, dar acestea n-au nicio valoare dacă nu sunt susținute pe rugăciune". Dacă am plecat de la Meteora spre Muntele Athos, este pentru a găsi o viață de rugăciune. N-ar fi servit la nimic să ne deplasăm, dacă n-am fi cultivat rugăciunea în Muntele Athos. Doar prin rugăciune putem să aducem roade.

Într-o zi, am slujit Sfânta Liturghie într-un paraclis în afara mănăstirii, în mijlocul nopții. Eram trei persoane. Cum știți, Părintele Emilianos avea un fel foarte intens de a sluji Sfânta Liturghie. Am terminat slujirea la ora trei de dimineață. Apoi el m-a chemat : "Vino în chilia mea!". Avea Sfânta Evanghelie deschisă și mi-a zis: "Îți amintești Evanghelia pe care am citit-o la Sf. Liturghie?". I-am răspuns că da. "L-ai văzut pe Hristos cum a apărut în momentul citirii Evangheliei?", "Nu, nu L-am văzut!", "Cum, n-ai ochi de văzut?", "Așa se pare, căci nu L-am văzut!", "N-ai înțeles nimic. Du-te și te culcă."

Părintele Emilianos trăia aievea în lumina slavei lui Dumnezeu. Niciodată nu l-am văzut trist. Când eram tulburați sau neliniștiți, ne spunea: "Ce-ai pățiți? Îl jicnești pe Dumnezeu dacă ești trist! Ce ți se întâmplă? Nu-i firesc! Totul o să fie bine!"

Era de ajuns să-l întâlnești pentru a ți se schimba starea de spirit. Într-o zi a venit la noi un monah dintr-o altă mănăstire pentru a cere sfat Părintelui Emilianos. Avea o mare problemă și a cerut, prin urmare, să-l vadă pe Gheronda Emilianos în chilia sa. Acest călugăr, fără a-mi spune problema lui, mi-a povestit ce s-a întâmplat : "I-am explicat problema mea, și Părintele Emilianos nu mi-a spus nimic special, mi-a spus doar lucruri banale, lucruri pe care le știam deja. Eu aș fi vrut o soluție pentru problema mea, aș fi vrut să o analizeze și să-mi dea niște sfaturi. Dar, când eram să plec, am văzut slava lui Dumnezeu care pleca de pe chipul său și intra în inima mea. Am uitat de problema mea, nu mai aveam nicio problemă. În timp ce cuvintele sale nu aveau nimic special, această energie care se degaja din el a schimbat complet starea mea lăuntrică".

Era o doamnă, într-o zi, care vroia să se spovedească la Gheronda Emilianos, și cerea să-l vadă. I-am spus: "Acum este cu altcineva, așteptați să vă vină rândul să vă duceți la el". Atunci ea a așteptat să-i vină rândul. Îl vede pe Gheronda care a ieșit și spune celorlalți credincioși, care erau acolo: "Eu am cerut să-l văd pe Părintele Emilianos". "El era", i s-a spus. "Nu, nu era el!", "Ba da, el era! Părintele Emilianos a ieșit acuma", "Nu, era Hristos! Am văzut chipul lui Hristos!". Noi știam foarte bine că era Gheronda Emilianos care era în acea încăpere, dar ea L-a văzut pe Hristos, a văzut chipul lui Hristos!

Vedeți în ce fel de atmosferă trăiam! Dar, pentru a ajunge la această familiaritate cu Dumnezeu, e nevoie de multe lupte ascetice.

Cu toate astea, ce aș putea să vă spun? Ce am putea înțelege din astea? Trebuie să credem că noi, credincioșii, trăim o minune! Suntem în lume, dar trăim în taina Bisericii. De aceea trebuie să ne întoarcem privirea spre aceste dimensiuni dumnezeiești ale Bisericii, fiecare în modul său personal. Aceasta ne va conduce și ne va susține în viața noastră, pentru că ceea ce admirăm ne va hrăni, și ceea ce iubim vom urma. Și ceea ce urmăm, și ceea ce vrem să continuăm să urmăm, o facem în iubire. Și în iubire, nu este frică! Astfel vom fi în această lume martori ai luminii, începând din familia noastră, din casa noastră, până și la locul nostru de muncă, independent de ceea ce poate să se întâmple în lume în jurul nostru, și independent de problemele societății.

Aș putea să vă vorbesc mult timp, dar asta nu are atâta importanță, ci, ceea ce contează, este ca fiecare dintre voi să o resimtă în adâncul lui ca experiență trăită, personală. E bine să ascultăm povestiri, de a asculta toate aceste întâmplări ale Părinților, este bine să citim, este bine să-i slujim pe ceilalți în Biserică, dar fiecare dintre noi trebuie să cultive ceva în taină în inima lui, o taină ascunsă în adâncul sufletului său. De aceea Hristos ne-a spus: "Căutați mărgăritarul de mult preț". Dacă-l găsim, nimeni nu ne va putea tulbura. Și când vei fi întrebat: "Ce mai faci?", vei zice: "Slavă Domnului, bine!".

Era o monahie care era foarte bolnavă. Și am întrebat-o: "cum sunteți?", "Foarte bine! Sunt bolnavă, dar înlăuntrul meu sunt foarte bine, în lăuntrul meu trăiesc ca în Rai". Si asta în timp ce din punct de vedere al sănătății sale fizice, era o catastrofă. Astfel, cineva care păstrează acest mărgăritar de mult preț în inima lui, orice i s-ar întâmpla, va rămâne fericit și va fi de folos societății, va fi un bun psalt, un bun muncitor, un bun angajat,... pentru că va cultiva în lăuntrul lui acest mărgăritar de mult preț, pentru că în viața lui duhovnicească se va putea sprijini pe această trăire intimă și personală. Chiar dacă cineva îți va face necazuri, nu vei fi tulburat, pentru că înlăuntrul tău ai o comoară, și această comoară o cultivăm prin rugăciune. Așa cum spunea Sfântul Paisie: "Rugați-vă ca păcătoșii și Dumnezeu va veghea asupra voastră!"

Cineva care se exersa să se roage i-a spus într-o zi lui Gheronda Emilianos: "Gheronda, nu pot face nimic, nu înțeleg nimic din rugăciune, obosesc, mă apucă somnul când mă rog, pic de somn, timpul trece și am impresia că nu pot să mă rog". Și Gheronda îi spune: "Tu ce vrei ?", "Aș vrea totuși să am ceva de la Dumnezeu, o impresia a prezenței Lui". "Dar, cine pretinzi că poți fi pentru a-L vedea pe Dumnezeu? Ești un sfânt?", "Nu, nu sunt un sfânt.", "Și nu-i suficient pentru tine că Dumnezeu te vede?". Așa trebuie să vedem lucrurile: nu trebuie să ne întrebăm cum Îl vom vedea pe Dumnezeu. Important este că Dumnezeu ne vede.

Las un timp dacă aveți întrebări, dar e bine dacă n-aveți, pentru că aici nu este un centru de studii și nu suntem aici să rezolvăm probleme ale societății. Personal n-avem probleme, ca și creștini. Sunt foarte multe probleme în afară, dar în fața lui Dumnezeu nu avem probleme, căci am găsit mântuirea.

Cu toate acestea, câteva întrebări s-au înfiripat:

- Gheronda Emilianos spunea să fim singuri cu Dumnezeu. Pe de altă parte, în această lume suntem aduși în situația de a fi indivizi, singuri, dar fără Dumnezeu. Cum putem face trecerea de la singurătatea pe care ne-o aduce lumea, la singurătatea de care vorbea Gheronda Emilianos?

G. Elisei: Cineva care se roagă simte meru că Dumnezeu este alături de el. Trebuie să știm că duhul nostru, mintea noastră (nous) este care se unește cu Dumnezeu. Ca să reușim asta avem nevoie să ne rugăm, și monahii sunt cei care au condițiile cele mai prielnice și posibilitățile pentru a ajunge la asta. Oamenii din lume au mai puțin timp și mai puțină putere. De aceea Dumnezeu cere mai mult monahilor, deoarece au condiții mai bune. Pentru oamenii din lume cere mai puțin. Dar, în ciuda dificultăților, Dumnezeu le dă harul simțirii prezenței Sale. Și a fi singur cu Dumnezeu, cum spunea Gheronda Emilianos, înseamnă a avea această simțire a rugăciunii. Cineva care se roagă în mod drept și care simte rugăciunea, nu este cineva izolat. Aceasta este o altă formă de singurătate. Cel care, așa cum spunea Gheronda, este singur cu Dumnezeu, de fapt, este cel mai sociabil om, îi îmbrățișează pe toți oamenii. În timp ce singurătatea pe care o avem în societate, de care vorbiți, înseamnă a fi în dialog doar cu sine însuși, fără a se deschide celorlalți. Putem fi un mare filozof care vorbește cu el-însuși, care monologhează și nu poate comunica cu ceilalți. Cineva poate să fie un mare filozof, să fim alături de el, dar el nici nu remarcă prezența noastră, pentru că e în lumea lui.

Din contră, un om de rugăciune îi îmbrățișează pe toți oamenii. Devine sociabil și se roagă pentru toți. Este singur cu Dumnezeu, dar e cu toți oamenii. Prin rugăciunea solitară, de care vorbea Gheronda Emilianos, devenim cu adevărat sociabili. În mănăstire, când monahii intră în cămara lor pentru a se ruga singuri noaptea, citesc Biblia, se roagă toată noaptea. Ziua trebuie să slujească altora, să pună masa, să primească pelerinii, să muncească în grădină sau la alte ascultări. De fapt, monahul are două lucruri: singurătatea și viața socială. Și asta îi dă ocazia să fie smerit, să fie sensibil în relația cu celălalt, să îl asculte pe celălalt.

- Cum să facem să nu ne pierdem în viața lumească, și cum să-L mărturisim pe Hristos când nu avem noi înșine o experiență a lui Dumnezeu? Cum putem fi creștini în lume?

G. Elisei: Când trăim în acord cu voia lui Dumnezeu, când urmăm poruncile lui Dumnezeu, aceasta este cea mai bună mărturie pe care o putem da lumii. Și, în ceea ce privește viața noastră duhovnicească, trebuie să o trăim cu toată inima noastră: să fie experiența noastră personală, nu lucruri pe care le-am învățat din tradiție, din cărți sau la cateheză, ci trebuie să ne li impropiem. Dacă este ceva care vine din noi, trăim ca pe ceva mult mai intens. Și ceea ce trăim într-un mod intens nu e nevoie să strigăm de pe acoperișuri. Însuși prezența noastră este o mărturie. Și când trăim într-o maniera atentă în relațiile noastre, atunci suntem mai puțin influențați de lucrurile rele din lume. Trăim în lume dar nu trăim după lume, într-un fel anume duhul nostru este în altă parte, avem alte valori decât cele ale lumii. Avem noblețe, suntem amabili, politicoși cu ceilalți, îi respectăm. Pentru a putea mărturisi adevărul în societatea actuală, nu trebuie să fim fanatici. Suntem aici, îi respectăm pe ceilalți, alegerile pe care le fac, dar noi avem o altă formă de viața. În acest sens, rămânem în lume, dar trăim propria noastră viață, cu propriile noastre valori. Ceilalți ne vor vedea, vor fi impresionați, vor vedea că suntem bucuroși și liniștiți. Aceasta caută lumea! Creștinii ca și necreștini, toți caută bucuria și pacea. Și dacă noi mărturisim bucuria și pacea, și dacă noi respirăm pacea, o transmitem fără a fi nevoie să vorbim. Nu este nevoie să facem mare apologie, ceilalți vor fi impresionați. Pot spune punctul lor de vedere, și voi spuneți ce gândiți, dar nu e nevoie să se țină mari discursuri. E deajuns ca creștinii să fie exemple ale unei vieți autentice și cu un comportament delicat.

Dar, câteodată ne e teamă să arătăm că suntem creștini. Gândim că este viața noastră privată și că nu trebuie să o arătam. Și de fapt noi avem adevăratele valori ale vieții, și nu trebuie să ne temem de ce vor spune oamenii.

Nu spun că toate acestea sunt ușoare, nici că este ușor de a trăi în lumea actuală. Cheia este de a trăi cu adevărat ceea ce credem. Dacă trăim cu adevărat Evanghelia, nu vom fi influențați de nimic.

De ce vă spun toate acestea? Spun mai ales pentru cei tineri dintre voi pentru că așa am fost educați și noi. L-am cunoscut pe Gheronda Emilianos când eram foarte tineri. Era un om extraordinar, un model de viață creștină. Dar, de-abia mai apoi am înțeles, ne-am gândit: ne inspira pe baza exemplului său de viață. În oraș se duceau grupuri de tineri care căutau divertisment. Noi nu ne duceam. Nu ne interesa asta. Eram deschiși, discutam cu ei, aveam activități comune, dar nu eram atrași de lucrurile cu care se amuzau. Aveam alte valori. Acelea nu ne interesau. Oamenii au nevoie de modele de viață, dar ceea ce este important este să ști ce model iei pentru viața ta, și pe care-l urmezi.

Sfinții Părinți spun cu umor: "Când vezi un tânăr că aleargă prea repede spre mănăstire, trebuie să fi avut vreun Bătrân care l-a "păcălit", care l-a atras spre el". E o glumă, dar e un pic așa cum se întâmplă în Grecia. Experiența pe care o avem este cea a celui care este atras de un Bătrân. Un băiat caută o fată, o fată caută un băiat, avem nevoie de modele și de companie. De cele mai multe ori, în aceste alegeri de viață, nu ascultăm sfaturile date de alții, urmăm sentimentele propriei inimi.

- Puteți să ne vorbiți de taina credinței? Sunt persoane care au credința de când sunt mici, altele care o găsesc cu mult mai târziu...

G. Elisei: Este adevărat ceea ce spuneți. Este un aspect al credinței care este cel pe care-l moștenim de la părinții noștri, din tradiție. Avem o bunică virtuoasă ca model, continuăm modelul ei de viețuire, expresiile credinței ei : avem credința pe care am primit-o moștenire. Dar trebuie să știm că în cele din urmă, ceea ce Dumnezeu cere, nu sunt doar lucrurile exterioare, lucrurile pe care le primim prin moștenire : ceea ce contează este ceea ce am câștigat noi prin propria sudoare. Toți dintre noi care sunt creștini ortodocși botezați, primim prin botez harul credinței, al buneivoiri, al răbdării... îl primim în germene ca un dar. Și deci, acest germene al virtuților îl primim atât prin botez, cât și ca moștenire de la părinții noștri, dar, ceea ce avem în adâncul nostru are nevoie de a fi cultivat. Și, cum se cultivă acest germene? Trebuie să ai dorința de a-l cultiva, trebuie să lucrezi pentru asta, trebuie să citești, trebuie să te rogi, trebuie să urmezi poruncile lui Dumnezeu. Așa putem să facem să crească acest germene al credinței. Nevoința pentru virtuți permite cultivarea credinței, și, de asemeni, durerile vieții care ne aduc încercări. Cum pot să iubesc? Dragostea o avem înlăuntrul nostru în germene, dar trebuie să luptăm împotriva egoismului pentru a putea să-i iubim pe alții.

Avem cu toții germenul virtuților : Dumnezeu nu ne va cere niciodată ceva ce nu avem prin botez.

Și, pentru a termina, cel mai bun prieten al nostru este Dumnezeu. Dumnezeu este prietenul cel mai ușor de a ajunge la El, pentru că putem să-L găsim ușor. Între noi avem dificultăți! Să știți că dacă vreți ceva, prietenul cel mai fidel care poate să răspundă la toate cererile noastre, este Dumnezeu. Și dacă Îl avem pe Hristos ca prieten, relațiile noastre cu ceilalți oameni vor fi ușoare.

Traducere din franceză de Român Ortodox în Franța din „Lettre aux amis des Monastères „Saint Antoine le Grand” et de la „Protection del la Mère de Dieu”, 2023