P. Galaction Dominte: "Să-i fi celuilalt odihnă, să-i fi celuilalt sărbătoare!"

Ce daruri să facem de Crăciun?

Indiferent ce daruri am face celui de lângă noi, fie că-i dăruim un zâmbet, fie că-i dăruim o îmbrățișare, fie că-i dăruim o vorbă bună, contează să fie din inimă. Pentru că ceea ce pleacă din inimă ajunge în inimă. Ceea ce pleacă doar din vârful buzelor sunt doar cuvinte goale și atât. Cuvintele ar trebui să fie, spune Sf. Ioan Gură de Aur, "cărările faptelor bune". Dacă cuvântul nu pleacă din taina inimii tale, nu ajunge în taina inimii celuilalt. Sunt doar cuvinte goale. Și, în același timp, ni se spune că un cuvânt trebuie să fie plin de Hristos. Și ca să intre Hristos înlăuntru, trebuie să ai smerenie. Smerenia spală picioarele cuvintelor și le sfințește. Și, atunci, ceea ce trimiți celuilalt, trimiți un dar bun și sfințit.

Foarte frumoasă ideea aceasta, că noi ne sfințim viața nu pentru noi, noi ne sfințim viața pentru ceilalți, noi ne sfințim viața pentru a fi dar celor de lângă noi, noi ne sfințim viața pentru a fi pâine bună, dreasă cu sarea Duhului Sfânt, pentru a sătura pe ce cel flămând, pentru a sătura pe cel de lângă noi.

Indiferent ce dar facem celor de lângă noi, să fie făcut cu noblețe. Știți ce înseamnă noblețea duhovnicească? Ne spune Sf. Paisie Aghioritul - că tot suntem în paraclisul închinat Sfântului Paisie. Noblețea înseamnă - spune Părintele - să dăruiești fără a primi ceva înapoi. Noblețea mai înseamnă să ai pretenții doar de la tine. Să dăruiești fără a primi ceva înapoi! Noblețea te înrudește cu Dumnezeu, noblețea te aseamănă cu Dumnezeu - că noi de acolo am luat obiceiul acesta de a dărui. Pentru că Dumnezeu, de Crăciun, ne face cel mai frumos dar: ni-L dă pe Fiul Său - noblețea ca să Se facă fratele nostru.

Asta este Crăciunul, nu doar o oportunitate așa, de a sărbători comercial, sau nu doar să accentuăm latura aceasta festivistă, sărbătorească a evenimentului, ci Crăciunul ne duce cu gândul la darul lui Dumnezeu, Care, atât de frumos ne spune în rugăciunile Liturghiei: că atât de mult ai iubit Tu lumea Ta! Cât de frumos ! Dumnezeu o iubește și o numește lumea Lui, o lume în care își trimite Fiul și oamenii Îl răstignesc. Și totuși Dumnezeu, spune, în lumea aceasta pervertită, plină de mândrie, lăcomie, de ură, de răutate, Dumnezeu spune că atât de mult a iubit lumea Lui. Atât de mult ai iubit lumea Ta - cum spune preotul la fiecare Sfântă Liturghie - încât pe Fiul Tău L-ai dat. 

Vedeți? Atunci când iubești dăruiești! Și ce dăruiești? Dăruiești și din ceea ce crezi că ai, dar, cum spune Nicolae Steinhardt, să dăruiești din ceea ce nu ai. Adică, cum nu ai și dăruiești? Dăruiești din ceea ce nu este al tău, dar ți-a fost dat de Dumnezeu. Dăruiești din ceea ce nu ai, și atunci Dumnezeu înmulțește și darul tău. Darul acesta arată cumva dragostea noastră. De fiecare dată în miezul unui dar, este dragostea noastră și aprecierea noastră. Valoros nu este darul în sine, valoroasă este bucuria cu care ai făcut acel dar, bucurie care este mai mare decât valoarea darului.

Si spuneam că trebuie să ai noblețe, fiindcă noblețea te aseamănă cu Dumnezeu. Să dai fără să nădăjduiești că primești în schimb, oare ai putea? Să dai un zâmbet fără să aștepți să ți se zâmbească, să dai o vorbă bună fără să aștepți să o primești înapoi, să spui un "te iubesc" și celălalt să nu-ți răspundă. Este destul de greu, ar fi măsură dumnezeiască și măsură înaltă să stai cu cineva în casă, să îi spui "te iubesc", și celălalt să nu răspundă. Dacă îl iubești cu o iubire egoistă, posesivă, atunci nu știu dacă reușește.

Așadar, indiferent ce dăruim, să dăruim din inimă, să dăruim așa cum spunea, cred că Părintele Arsenie Papacioc, atunci când nu ai ce-i da, dăruiește-i un zâmbet. Dar trebuie să-l lucrezi tu, să-l păstrezi tu în inimă, acolo, ca să poți să-l dăruiești celui de lângă tine. Trebuie să-l ceri de la Dumnezeu. Vedeți, multă lume vine și cere: "Doamne, dă-mi să simt dragoste", "Doamne, dă-mi să simt bucurie". Dar pentru ce o ceri? Pentru tine, să o pui la păstrat aici, în cufărul tău, în lada ta de păstrare [în inima ta] ? Pentru ce ceri dragoste? Trebuie să ceri ca să dăruiești. Nu pentru tine, nu ca să ai tu, așa, o stare de bine, să vânezi o stare de bine. Trebuie să dăruiești! Și, ceea ce dăruiești, te îmbogățește.

Atât de mult îmi place un cuvânt al Evangheliei din Joia Patimilor, în care se spune că Hristos a spălat picioarele ucenicilor. Și ni se spune acolo că ucenicii erau așezați pe scaune și Hristos S-a dezbrăcat de haina cea de deasupra, a luat un ștergar, a îngenunchiat în fața ucenicilor, a început să le spele picioarele și să le șteargă cu ștergarul. Și, ni se spune acolo, un lucru atât de frumos: "legați fiind cu legătura dragostei...". Ce ne mai leagă pe noi astăzi unul de altul? Se duc acasă și simt că nu-i trage inima să meargă spre casă. Se duc la servici, și nu-i trage inima să ajungă la servici. Se întâlnesc unul cu altul și nu-i trage inima și nu-și ridică capul din pământ să își zâmbească unii altora. Ce te mai leagă de celălalt? Cred că aicea ar fi problema! Mai suntem noi dar frumos unii altora? Mai avem noi ce dărui? Să cerem de la Dumnezeu : "Doamne, dă-mi ca să pot și eu mai departe dărui!".

***

Care sunt sărbatorile și falsele sărbatori?  

Mai întâi ar trebui să înțelegem, să facem distincția între adevăratele sărbători și falsele sărbători. Adevăratele sărbători sunt acelea care își au începutul în istoria mântuirii noastre, care au un miez - Care este miezul unei sărbători? Dumnezeu este miezul. Hristos în Noul Testament este miezul sărbătorilor-, și care orientează viața noastră, care dau un vector, care dau o direcție parcursului nostru existențial.

Spunea cineva, frumos, că sărbătorile, sunt noduri și însemnuri pe răbojul timpului. Și, sărbătoarea ce o dă? Sărbătoarea o dă Hristos, o dă prezența lui Dumnezeu în viața noastră. Atunci când ne intră Dumnezeu în sufletul nostru și în viața noastră, viața noastră se transformă în sărbătoare.

Falsele sărbători sunt cele care sunt produsul minții omenești, care nu au un mize concret. Ele nu sunt noi. Chiar și în perioada prigonirii creștinilor era închinarea la lună, la soare, la diverși idoli. Deci nu sunt lucruri noi. Dar, adevărata sărbătoare ne orientează viața.

Nu vedeți ce e duminica? Dacă n-ar fi duminica, să fie așa, o săptămână fără duminică, să fie așa, monotonă. Duminica este cea care ne oprește, cea care ne pune o anumită limită. Duminica e cea care ne face să respirăm aerul lui Dumnezeu, aerul veșniciei lui Dumnezeu. Iar această sărbătoare se prelungește și acasă, în familia noastră. Sărbătoarea se prelungește acasă într-o atmosferă frumoasă. Atunci când creștinul ajunge acasă, pune masa și stă la masă cu cei dragi. Și nu este vorba de bucate, nu este vorba de masă, nu este vorba de mâncare, ci este vorba de a-l odihni pe celălalt. Să-i fi celuilalt odihnă, să-i fi celuilalt sărbătoare! Așa se spune într-unul din ecfonisele de la slujbele noastre: "că Tu ești Dumnezeul nostru, Care întru sfinți Te odihnești". Vedeți cât de frumos? Dumnezeu se odihnește în inima sfinților și Dumnezeu se face odihnă sfinților. Așa ar trebui să fim și noi, să fim odihnă celorlalți. Când îl vedem pe cel de lângă noi, parcă să fim în sărbătoare, să ni se facă inima sărbătoare. Și, în același timp, să simțim cumva această nerăbdare a întâlnirii, fie cu sărbătorile.

Vedeți, că orientează viața noastră, dar, în același timp, naște și o nerăbdare. Prăznuim Nașterea Domnului și, apoi, ne ducem cu gândul la următoarea sărbătoare. Ne gândim apoi la Tăierea împrejur a Domnului și Mântuitorului nostru, Iisus Hristos, ne gândim apoi la Intrarea în Biserică și, apoi, la sărbătoarea Paștelui. Cumva creează o așteptare, și așteptarea aceasta de a fi cu Dumnezeu. Iară mie, spune psalmistul David, bine este a mă lipi de Dumnezeu. "Bine este a mă lipi de Dumnezeu" - cât de frumos este să te lipești de Dumnezeu. Ei, și din îmbrățișarea aceasta a omului cu Dumnezeu, se naște sărbătoarea și vine, spuneam, și o anumită nerăbdare de a ne întâlni cu Dumnezeu.

Spune într-o cântare din Postul Mare: "Iată Mirele vine în miezul nopții, și fericită este sluga pe care o va afla priveghind". Să fim și noi așa, să priveghem, să fim în așteptare. Vedeți, prăznuim în sărbători pe Dumnezeu. Iar între sărbători așteptăm Sărbătoritul, așteptăm pe Dumnezeu. Ca și cu un om, suntem tot timpul într-o așteptare. Acum un gând așa, pentru copii, care ați citit Micul Prinț. Este acolo o prietenie frumoasă dintre un copil și o vulpe. Și acolo, spune la un moment dat cred că acea vulpiță, care a fost întâi domesticită, îi spune copilului: "dacă știu că vii mâine la ora 3, o să-mi fie dor de tine de la ora 2". Adică așteptarea aceasta cu nerăbdare a întâlnirii, așteptarea cu nerăbdare a unei întâlniri o regăsim acum și în cuvintele Proorocului, când spune: "când vei veni și mă voi arăta feței lui Dumnezeu." ,  "Făcutu-mi-s-au lacrimile mele mâncare ziua și noaptea". O bucurie a așteptării!

Dar, știți că, chiar dacă trec sărbătorile, noi putem rămâne în sărbătoare. Cum rămânem în sărbătoare? Cum spunea Sf. Ioan Gură de Aur : "cel care are conștiința curată este tot timpul în sărbătoare". Cel care are sufletul curat este tot timpul în sărbătoare - de ce? Pentru că acolo se odihnește Hristos, în inima lui. Și Sfinții știu prea bine sentimentul acesta, să fi purtător de Hristos, să fi copleșit de prezența lui Hristos. 

Sfântul Paisie Aghioritul ne spune că atâta bucurie simți în timpul îmbrățișării omului de către Dumnezeu, încât se topește inima ca ceara de căldura lumânării. Sau, ca să-i facă să-i înțeleagă și pe ceilalți care n-au avut așa trăiri înalte, spune : "știți cum este? Ca un copil care intră într-o încăpere și vede dulciuri, care intră într-o cofetărie și vede bomboane, și atunci îi țopăie inima de bucurie" Așa este și bucuria aceasta, a întâlnirii cu Dumnezeu, pentru că, de fapt, aceasta este sărbătoare, și, să ne ajute Dumnezeu să avem tot timpul gândul acesta și conștiința aceasta, că Hristos ne este bucurie și ne este sărbătoare.

***

Cum să folosim timpul, la final de an?

Vedem în lumea de astăzi cam cum percep oamenii timpul. Pentru unii timpul înseamnă bani, pentru cei care sunt pe un pat de spital timpul înseamnă suferință, pentru cei care sunt copleșiți de grijile lumii acesteia, timpul înseamnă stres, pentru cei care n-au ce să facă, timpul înseamnă plictiseală. Pentru unii timpul trece prea repede, pentru alții, mai ales pentru cei care sunt în suferință, timpul trece greu.

Spune Psalmistul David, în Ps. 89 : "zilele noastre s-au socotit ca pânza unui păianjen". Și apoi zice: "învață-ne să ne socotim bine zilele noastre, ca să ne îndreptăm inimile spre înțelepciune". Cum să ne socotim zilele anilor noștri? Iov în Vechiul Testament spune că omul este ca într-o slujbă ostășească, trăiește puține zile, dar, în schimb se satură de necaz. Haideți să vedem cum trebuie să socotim, deși pare abstract noțiunea acesta despre timp și nu știm cum să o definim. Dar este destul de simplu.

Timpul are două măsuri. O măsură cosmică, și am învățat la școală, și nu intrăm în amănunte despre mișcarea pământului care dă timpul acesta cosmic: avem zi, avem noapte, avem ani,... dar, noi suntem chemați ca să sfințim timpul nostru și să-l transformăm dintr-un timp cosmic, istoric, să-l transformăm într-un timp al mântuirii, să-l sfințim, într-un timp al sfințirii vieții noastre. Este bine cunoscută acea definiție a Părintelui Dumitru Stăniloae, care spune că "timpul este răspunsul omului la chemarea lui Dumnezeu", este un interval în care două persoane se întâlnesc, în care două persoane se caută unul pe altul. Acesta este timpul. Si atuncea când se întâlnesc, timpul acesta când se întâlnește omul cu Dumnezeu, timpul se face sărbătoare.

Așadar, timpul pentru noi, creștinii, are o altă conotație, este timpul mântuirii, timpul în care suntem îndemnați să răspundem chemării lui Dumnezeu. Și, atât de frumos, vedeți, că Dumnezeu este Cel care ne cheamă, nu Cel care poruncește. Dumnezeu este Cel care ne cheamă, nu ne constrânge să venim la Dânsul. Si noi avem libertatea să venim, să răspundem sau să nu răspundem. Vedeți, cât de mare dar a dat Dumnezeu omului, libertatea aceasta pe care Dumnezeu și-a asumat-o, libertatea pe care o are omul să spună "nu" lui Dumnezeu! Si Dumnezeu chiar știa, nu doar că omul va spune nu, ci și că Îl va și răstigni.

Așadar, timpul pentru noi este perioada în care trebuie să răspundem lui Dumnezeu, cum? Așa cum au răspuns Apostolii, când i-a chemat prima oară și le-a spus: "veniți după Mine și vă voi face pescari de oameni". Și, ce au făcut? Spune că "îndată au lăsat toate și au urmat Lui", au urmat lui Hristos. Așa trebuie să facem și noi, să lăsăm cele nefolositoare ale vieții și să urmăm lui Dumnezeu. Și atunci reușim să ne sfințim timpul, să ne împlinim și viața noastră.

Când a luat ființă timpul? Se spune despre timp că nu este despărțit de materie. La început spune că a făcut Dumnezeu cerul și pământul, iar teologii ne spun că acest început nu este doar al materiei, și este și un început al timpului. Și, iarăși, se mai spune în Psalmi, cred că în Ps. 18 : "ziua zilei spune cuvânt" - ce cuvânt șoptește ziua, o zi altei zile? Ce cuvânt? Vedeți? Ziua care? Ziua care a trecut, șoptește cuvânt, și lasă urmări, și lasă ecou zilei care urmează. Adică faptele noastre trecute, ziua de ieri, imprimă zilei de astăzi, o anumită informație, o anumită direcție. 

Așa cum din generație în generație se transmit, se moștenesc anumite caractere. Chiar spunea frumos Părintele Arsenie Papacioc, cumva așa, cu un iz de umor, spunea despre sine că este "sinteza harababurii părinților săi". Moștenim anumite trăsături, care, în același timp, mă gândesc, că, oricât ar fi timpul de nimicitor, și oricât de rău ne-ar părea că nu-i mai avem pe cei dragi alături - fiindcă așa repede trece timpul, când ești cu persoanele care îți sunt dragi, încât parcă ai vrea ca clipa aceea să se oprească. Dar, cu toate acestea, să știți, persoanele care nu mai sunt lângă noi, și care poate sunt Dincolo, în Împărăția lui Dumnezeu, imprimă o urmă în noi, lasă o urmă în noi. Uite, de exemplu un copil, sau un tânăr dacă se scoală de dimineață își face patul, este pentru că așa l-a învățat mama, și vede viața cu ochii mamei. Dacă vede o frumusețe din jur și i se bucură inima, este pentru că așa a prins de la mama. Dacă are un gust pentru frumos, pentru o ordine, dacă are o anumită aplecare către lucruri mai adânci, sufletești, cu siguranță le-a moștenit de la părinții lui.

Așadar, să-L rugăm pe Dumnezeu să ne înțelepțească să drămăluim bine zilele vieții noastre, cum spune Psalmistul, cu înțelepciune.

***

Să facem planuri la început de an?

***

Pita bucuriei

***

Cu câteva zile înainte de Crăciun am fost la Mănăstirea Botoș

Părintele Galaction Dominte

LEGATURI:

• P. Galaction Dominte : Dumnezeu nu se oglindește decât în apa limpede a ființei nostre. Ultimul cuvânt îl are dragostea.