P. Galaction Dominte : Dumnezeu nu se oglindește decât în apa limpede a ființei nostre. Ultimul cuvânt îl are dragostea.

Dumnezeu nu vrea un răspuns de complezență

Este adevărat că Dumnezeu ne iubește așa cum suntem. Si ne iubește și buni, și răi, și drepți, și păcătoși... Ba, mai mult decât atât, Evanghelia lasă impresia că Dumnezeu ar iubi mai mult pe cei păcătoși, și Sf. Matei chiar așa spune, pe Mântuitorul Îl numește prietenul păcătoșilor. Si El i-a spus asta până și lui Iuda: "prietene, pentru ce ai venit?". I-a spus prieten și lui Lazăr: "prietenul nostru Lazăr a murit". Dar este la fel de adevărat că și nouă ne place să ni se spună, să ni se repete că Dumnezeu ne iubește. Nu pentru că am uitat, ci pentru că ne face bine să ni se spună tot timpul că este cineva care ne iubește și, cu atât mai mult, că Dumnezeu este Cel care ne iubește.

Dar, ce facem cu această dragoste? Nici măcar nu cuprindem noi cât ne iubește Dumnezeu, că dacă ne-am da seama câtă dragoste toarnă Dumnezeu în noi, și câtă dragoste are Dumnezeu pentru noi, spune că ni s-ar topi inima noastră. Nici nu putem cuprinde dragostea Lui. Dar, atunci când primești ceva, trebuie să dăruiești. Există în rugăciune, în anaforaua liturgică se spune că "atât de mult a iubit Dumnezeu lumea că pe Fiul Său L-a dat", și despre Mântuitorul Hristos spune că "în noaptea în care a fost vândut sau, mai degrabă, când el S-a dat pe Sine". Vedeți? O dragoste care se dăruiește! Ceea ce ții pentru tine te sărăcește. Din dragoste trebuie să dăruiești. Si, ce dăruiești? Din comoditatea ta, din lenea ta, din autosuficiența ta? Ce dăruiești lui Dumnezeu? Automat este dragostea aceasta care te face să dai.

Pe Dumnezeu Îl vedem, dar pe Dumnezeu Îl vedem lămurindu-ne pe măsura pocăinței. Dar nu o pocăință așa cum o înțeleg mulți dintre noi, ca o simplă lamentație : "vai, ce păcătos sunt! Vai ce neputincios sunt! Vai, cât am greșit, n-o să mă ierte Dumnezeu!". Asta este o simplă lamentație. Pocăința înseamnă inima lui Dumnezeu să o simțim în inima noastră, să ne dăm seama cât ne iubește Dumnezeu, să ne curățim simțirile și să-L vedem pe Hristos. Îl vedem pe Hristos în măsura în care noi ne curățim. Așa Îl vedem pe Dumnezeu. 

Nu este confortabil, să spun așa, că Dumnezeu ne iubește și noi nu facem nimic, nu-I putem răspunde. În felul acesta noi nu evoluăm cu nimic. Dragostea aceea adevărată, care te transformă de la un simplu individ la persoană, îți impune să răspunzi cumva, nu că Dumnezeu ar avea nevoie de iubirea noastră, nu că Dumnezeu ar cerși. Adevărata iubire înseamnă libertate. Dumnezeu nu vrea să-I spunem așa, dacă nu simțim. Spune Sf. Petru, atunci după Înviere, când îl întreabă Hristos: "Petre, mă iubești tu pe Mine?". Si spune : "Doamne, Tu ști toate, Tu ști că Te iubesc!" Nu vrea Dumnezeu un răspuns de complezență. Dumnezeu știe ce e în inima noastră. Iar, dacă ar fi să fim sinceri cu noi, cred că răspunsul nostru ar suna mai degrabă : "Doamne, Tu ști că vreau să te iubesc, dar mai sunt și alte iubiri în inima mea!" - dacă ar fi să fim sinceri cu noi.

Dar, așa ne face nouă bine uneori, să nu ne mișcăm, și să spunem că Dumnezeu este dragoste și atât, și că Dumnezeu ne acceptă așa cum suntem, și căutăm fel de fel de formule prin care să ne spunem, să ne împăcăm cu noi înșine. Adevărata cunoaștere a sinelui, care se tot propovăduieste atât, este când Îl vezi pe Dumnezeu din tine. Și Dumnezeu din tine iubește pe Dumnezeu din celălalt, și Dumnezeu din tine strigă către Dumnezeu Cel de Sus. Altfel ne amăgim. Dumnezeu nu se oglindește decât în apa limpede a ființei nostre, nu în toate bălțile clocite ale diferitelor filozofii ale lumii ăsteia.

Îl vedem pe Dumnezeu lămurindu-ne pe măsura pocăinței. Si pocăința înseamnă - am spus, în primul rând - să-L cunoști pe Dumnezeu, să ști că ai existența împrumutată, o schimbare a minții, să ști că nu ești autonom, cum au scris gânditorii secolului nostru "omul autonom" sau "omul recent", care nu are o legătură atât de puternică cu Dumnezeu. Să știm că ne tragem existența din Dumnezeu.

Este la modă lucrul acesta și l-am întâlnit, în care ne spunem tot timpul că Dumnezeu ne iubește așa cum suntem și că trebuie, în primul rând, să ne iubim noi pe noi înșine. Să știți că este o diferență! Este o iubire de sine care e bună, care e din ce a pus Dumnezeu acolo, că știm că suntem fii de Împărat, că știm că suntem fii ai lui Dumnezeu, că știm că suntem creați pentru veșnicie, nu ne complacem în lumea de aici; și este o iubire de sine rea, în care ne permitem orice, gândim orice, facem orice...

Mi-a plăcut o întâmplare povestită de o doamnă doctor stomatolog, care îmi arăta cum profită societatea de astăzi de iubirea aceasta de sine, și chiar caută lumea să ne adape eu-l acesta al nostru. Spunea că a văzut o cremă din aceasta, solară - că tot e soare acum -, și o firmă din asta, nu știu de care, care promitea fericirea fără tristețe și viață fără de moarte, scria acolo "pentru că meriți tot ce este mai bun". Si și-a luat acea cremă - și probabil n-a ținut-o cum trebuie, sau probabil era la promoție, sau probabil ieșise din valabilitate-, că acolo spunea : "pentru că meriți!". Si, după ce a cumpărat-o și a folosit-o, a început să îi apară niște probleme pe piele, o eczemă. Si soțul ei vine lângă dânsa și îi spune o dojană atât de blândă: "pentru că meriți!". Deci, uneori, noi merităm să fim amăgiți. Societatea și lumea de astăzi ne promite, dar nu știu dacă chiar ne vrea binele. Nu ne vrea binele decât Dumnezeu și nu ne iubește decât Dumnezeu, pentru că știe ce a pus acolo, în inima noastră. Nimeni nu știe fărâma aceea de dumnezeu, numai Dumnezeu o știe, și El o ține în visteriile Sale, cum spuneam, că știe că suntem scumpi, că știe că în cel mai mare criminal există licărul acesta de dumnezeire în care trebuie să se oglindească Dumnezeu. 

Iar pocăința asta este, limpezirea apei ființei noastre, ca să se poată oglindi Dumnezeu într-însa. Nu neapărat pentru o mărturisire, pentru că, altfel, alergăm la duhovnic doar pentru o binecuvântare, doar pentru un confort psihic, mergem la biserică doar așa, pentru o recreere de duminică, ținem un anumit regim. Dar, toate acestea, dacă nu-L au pe Dumnezeu nu au nicio valoare. Este o credință magică, așa, în care nu ne legăm toată nădejdea noastră de Dumnezeu. "Cămara Ta, Mântuitorul meu, o văd împodobită, și îmbrăcăminte nu am ca să intru într-însa" - vis-a-vis de starea aceasta, de a intra în casa lui Dumnezeu cu hăinuțele primenite. Noi îi putem cere lui Dumnezeu : "Doamne, iubește-mă așa cum sunt!". Te iubește Dumnezeu, dar trebuie să ne schimbăm hainele, dacă vrem să ne ia în brațe.

***

O fărâmă de Dumnezeu

Mă gândeam dacă este o urmă de Dumnezeu și în oamenii cei mai răi. Si există un verset în Ps. 32, în care spune: "Cel ce ții în visteriile Tale adâncurile". Ce ține Dumnezeu, așa de preț, în vistieria Lui? O fărâmă de Dumnezeu, un licăr de dumnezeire, care este și în sufletul celui mai mare criminal. Si, în acel licăr, în acea fărâmă de Dumnezeu, dincolo, în Împărăția Lui, la momentul judecății, va căuta Dumnezeu să vadă dacă se regăsește El în noi, nu dacă-L mai găsim noi pe Dumnezeu.

Îl găsim pe Dumnezeu în lumea care ne înconjoară, Îl găsim pe Dumnezeu într-o rugăciune... Mi-amintesc de Părintele Stăniloae, că a avut și el căutarea asta a lui Dumnezeu. Si spune că L-a căutat mai întâi în oamenii din satul lui, L-a căutat în idei, L-a căutat în cărți, și și-a dat seama că-L poate găsi în rugăciune. Si, când a început să se roage, a auzit tainic glasul lui Dumnezeu care-i spunea : "îndrăznește să crezi -vedeți cât e de frumos ! - că Eu, Dumnezeu, te iubesc pe tine, omule!". Dumnezeu să iubească o ființă cum este omul, cu neputințele ei, cu căderile ei...

Îl găsim pe Dumnezeu oriunde, și în societatea aceasta, care ni se pare nouă că este nedreaptă, care ni se pare nouă că este coruptă, în care este minciună, în care sunt atâtea neajunsuri. Unii chiar întreabă: "cum, este Dumnezeu și aici?" Ce vină are Dumnezeu că noi Îl lăsăm cu mâna întinsă și nu vrem darurile Lui? Ce vină are Dumnezeu că sunt în Europa biserici închise și transformate poate în baruri, sau în localuri, sau în hoteluri? Ce vină are Dumnezeu că nu mai are loc vorbirea de Hristos și de Dumnezeu în școli sau în familiile noastre?

Pe Dumnezeu îl găsim peste tot, dar, însăși faptul acesta că vrem să-L căutăm fie venind la mănăstire, fie mergând la biserica de parohie, cred că este tot o chemare a lui Dumnezeu. "El voiește ca să-L voiesc și se face în mine dorință", spune Sf. Simeon Noul Teolog. Problema se pune ce faci când Îl găsești? Dorul este cel care te urnește, te cheamă să vii la Dumnezeu, dar nu vii oricum, și dragostea este cea care te schimbă. Dragostea este cea care te aseamănă cu cel pe care îl iubești. Cred că aicea ar fi marea problemă. Nu doar că-L găsim. O întâlnire autentică cu Dumnezeu ar trebui să ne schimbe, să fim altfel, dacă într-adevăr L-am găsit. Si Îl putem găsi oriunde sunt semințe ale dumnezeirii. Si în lumea care ne înconjoară, și în oameni, și în idei și, mai ales, aflarea cea mai vie este în Sfântul Potir, indiferent că este în mănăstire sau în biserica de parohie.

Nu ne putem mulțumi doar cu ce ne oferă lumea. Lumea nu ne poate umple setea și dorul după Dumnezeu. Lumea ne dă o mâncare rea, o mâncare chimizată. Numai Dumnezeu știe ce a pus acolo în om, și numai Dumnezeu ne cheamă cu adevărat.

Dar, nici nu putem pune mâna pe Dumnezeu în sensul să spunem așa, rațional: "uite, L-am găsit pe Dumnezeu, L-am descoperit pe Dumnezeu". Înainte de a vrea tu să pui mâna pe Dumnezeu, ți-a atins El delicat cu degetul inima. Deci nici nu putem spune că-L putem descoperi întru totul pe Dumnezeu cu mintea noastră. Cu ce? Cu gândirea noastră să îl găsim noi pe Dumnezeu ? Dar este un moment în viață, și am văzut și cu cei care au ajuns la mănăstire și cu cei cu care am vorbit, are Dumnezeu anumite momente în care ne cheamă la El, numai trebuie să avem auzul atât de fin, să descoperim în sufletul nostru - că acolo sunt multe urlete și țipete, și dorințe - să descoperim în sufletul nostru chemarea aceea autentică. Si sunt anumite momente în viață. Unul îl descoperă într-o boală, unul îl descoperă într-o suferință.... Sfântul Paisie spune că "mai mult mi-a ajutat boala și suferința decât toate nevoințele mele călugărești". Ajută și boala, numai să avem dispoziția aceasta de a-L vedea pe Hristos.

***

Primul cuvânt al duhovnicului este voia lui Dumnezeu

Relația cu duhovnicul trebuie să fie una firească. Nu putem pune duhovnicul să gândească în locul nostru. Sau, mai mult decât atât, am întâlnit persoane care aleargă la mai mulți duhovnici, doar, doar unul dintre ei o să le dea răspunsul care le convine lor. Înainte spuneau Sfinții că răspunsul vine din primul cuvânt al duhovnicului, chiar dacă îți convine, chiar dacă nu. Nu te mai apuci tu să negociezi cum ar fi bine sau ce ar fi bine. Si spunea că prin acel răspuns al duhovnicului se arată voia lui Dumnezeu.

Dar este destul de greu de vorbit de voia lui Dumnezeu chiar și în duhovnici. Dacă citim în Vechiul Testament Elisei, se spune despre o femeie căreia i-a înviat copilul, sunamiteanca, si, după ce i-a murit copilul se întoarce acea văduvă la Elisei cu sufletul necăjit. Si spune Elisei : "femeia aceasta este necăjită și Dumnezeu a ascuns de mine". Vedem că uneori voia lui Dumnezeu nu se descoperă nici oamenilor sfinți. Nu putem avea noi pretenția că duhovnicii noștri sunt înainte-văzători, sau să alergăm, să tocim încălțămintele alergând după duhovnici înainte-văzători. Ceea ce trebuie să căutăm la duhovnicul nostru este acea persoană care să ne schimbe.

Iar ultimul cuvânt nu este o negociere juridică, am făcut, îmi iau canonul și plec. Ultimul cuvânt în ascultare nu îl are aspectul acesta formal-juridic. Ultimul cuvânt îl are dragostea, îl are dragostea în duhovnicie. Așa se ruga și Moise: "Doamne, dacă nu ierți poporul Tău, șterge-mă și pe mine din cartea Ta". Așa se ruga ! Spunea despre Avva Loghin, care avea un ucenic Avramie care a căzut într-o patimă și Avva Loghin s-a ridicat ca să vadă Dumnezeu și i-a spus lui Dumnezeu : "de vrei sau nu vrei, trebuie să-L ierți". Trebuie să-l ierți! Si somația aceasta a lui Dumnezeu vine din dragoste. Familiaritatea aceasta cu Dumnezeu vine din dragostea duhovnicului către Dumnezeu, și din dragostea duhovnicului către ucenic. Asta are ultimul cuvânt, dragostea!

Sfinții Părinți nu au pus atât de mult accentul pe persoana duhovnicului, cât mai mult pe partea aceasta de conștientizare a pocăinței. De ce? Pentru că el este doar un martor. Formula aceasta de dezlegare pe care noi o avem de prin jurul anului 1600, pune accentul pe faptul că Dumnezeu este Cel care dezleagă. Dumnezeu este Cel care te dezleagă.

Este o deosebire între mărturisirea gândurilor la un părinte care nu avea harul preoției, și este astăzi o diferență în spovedania pe care o facem astăzi înaintea preotului duhovnic. Noi avem aceleași termeni în limba română, de Părinte. Vedeți că în limba slavă este Starețul, și este Egumenul cel care conduce mănăstirea. Si Starețul este cel care este omul duhovnicesc. Si la greci este la fel: gheronda.

Dar, s-a făcut o întreagă teologie despre gânduri, s-a vorbit foarte mult despre puterea aceasta a gândurilor, și s-a spus că "păcatul bate la ușa inimii prin poarta gândului". Păcatul începe prima oară din gânduri, și odată mărturisite, odată spuse înaintea părintelui duhovnicesc, nu mai au aceeași putere. În mintea strâmbă, spune Părintele Teofil, și cele drepte se strâmbă. Păcatul acesta care pornește de la gând. Da, era o diferență între mărturisirea gândurilor pe care o făceau înainte. Pe timpul Sf. Ioan Scărarul spune că părintii aveau o tăbliță pe care își notau toate gândurile de peste zi și ajungeau apoi să le mărturisească înaintea unui Părinte duhovnicesc. Am putea să facem și noi, să scriem, nu neapărat pe tăblița asta de lut, să scriem pe tăblița inimii, seara, înainte de a ne culca, și când îi spunem lui Dumnezeu: "Doamne, au, doară, nu-mi va fi acest pat groapă?". Vedeți, cât de frumos! Ca și cum acoperământul, pătura, plapuma cu care ne învelim, poate fi ultima palmă de pământ. "Au, doară, nu-mi va fi acest pat groapă?". O evaluare a gândurilor noastre de peste zi, care să o facem înainte de a adormi, înainte de a ne culca.

***

Ascultarea trebuie să te lege de Hristos, nu de duhovnic

Ascultarea trebuie conștientizată, nu poate fi vorba despre o ascultare din asta ostășească, o ascultare oarbă, nici în lume, nici în mănăstire. Ascultarea trebuie văzută... Că este voia omului celui vechi, este ultima cetate din inima omului celui vechi. Si în momentul în care pășește pe poarta mănăstirii și se răstignește - vedeți că și monahismul este tot o răstignire - [trebuie să facă ascultare]. Să vedeți o slujbă de călugărie, cum candidatul la călugărie stă cu mâinile întinse, răstignit în fața sfintelor uși, și făgăduiește înaintea lui Dumnezeu că va trăi în feciorie, că va trăi în ascultare, că va trăi în sărăcie. Si Părintele îi spune: "vezi Cui te făgăduiești!". Pentru că se făgăduiește, are libertate să se călugărească sau nu. Vedeți? Vorbim de libertate! Si, mai mult decât atât, îi spune: "când toată această cruce a monahului [se va întâmpla] - poate că vei fi neînțeles, vei fi ocărât, vei fi dosădit, vei fi prigonit - și când toate acestea se vor întâmpla, bucură-te!" Să poți să te bucuri, atunci când duci o astfel de cruce!

Mi-a plăcut un cuvânt din Pateric, când, la un călugăr, venea diavolul și căuta să-l ispitească tocmai cu ceea ce a spus, cu lipsa de sens, cu lipsa de rost. Spunea : "ce faci tu aicea în chilie? Ce faci tu, aicea, între patru pereți?" Si, atuncea, călugărul era cât pe ce să cadă. Si a venit îngerul lui Dumnezeu și i-a spus: "Când vine să te mai întrebe duhul cel rău, să-i spui: păzesc pereții de dragul lui Hristos!". Si mi-am dat seama că uneori, și în lume și în monahism, păzește pereții de dragul lui Hristos! Pereții unei familii, ca să meargă până la capăt; pereții unei societăți, care se clatină; pereții unei mănăstiri; știu și eu, pereții unei lumi care nu mai știe de frumusețea ortodoxiei. Fiecare în locul nostru păzim pereții bunei-cuviințe.

Ei, monahul se dăruiește, dar dacă el înțelege că dăruirea aceasta este tocmai respingerea voii omului celui vechi dintrânsul - omul prin voie a căzut. Toate răutățile omului vin prin urmarea voii lui, prin urmarea egoismului lui: eu știu, eu fac, prin închinarea la eu -, și atuncea tocmai ascultarea vine să vindece sufletul de voia aceasta pătimașă, de alipirea aceasta pătimașă de sine. Si atunci, când înțelegi lucrul acesta, ascultarea nu mai este robie, nu mai este un lanț, ci este cheie, cum spunea și Părintele Paisie, este poartă care deschide inima către văzduhul, către tărâmul lui Hristos - dacă vedem așa ascultarea.

Iar în lume spune că nu suntem chemați neapărat să facem ascultare ca și călugării. Pentru că mulți din lume ar vrea duhovnici care cumva să le satisfacă micile lor capricii. Si așa caută duhovnici, care să le împlinească voia lor. Pe când duhovnicul ar trebui să fie oglindă - așa cum te uiți ca să vezi dacă ești îmbrăcat frumos, așa ar trebui să îți privești sufletul în oglinda duhovnicului -, nu să-ți spună neapărat ce-ți place. Sau, să nu fie neapărat un atașament bolnăvicios. Că este spovedania o terapie, este, dar este mai mult decât atât : trebuie să te lege de Hristos, nu să te lege de duhovnic. Pentru că uneori avem noi, așa, o liniște în suflet : fac un anumit lucru și am binecuvântarea duhovnicului. Si la toate mărunțișurile vieții nostre avem binecuvântarea duhovnicului. Dar, ceea ce ar trebui să facem în primul rând, este să ne limpezim sufletul, să avem discernământ, să putem alege noi, pe picioarele noastre, pentru că la Judecată Hristos ne va întreba ce am făcut noi. Iar ceea ce dă duhovnicul cel mai mult, nu neapărat să te lege de el, darul cel mai mare este cel al libertății. Dar o libertate nu trăită haotic, o libertate îndreptată către Hristos. Duhovnicul nu te leagă neapărat, printr-o ascultare de el, duhovnicul îți dă un duh, îți dă un aer duhovnicesc, ceea ce schimbă viața ta.

Iar diferența aceasta - că spune: eu nu trebuie să ma duc la duhovnic, pentru că mă duc la medicul psiholog - diferențele acestea, eu cred că nu suntem noi nici primii, nici ultimii care și-au pus problema asta. Sfântul Vasile cel Mare, vă dați seama, și-a pus problema asta prin anii 3-400, și a spus: să dăm cele ce țin de trup doctorului, și cele ce țin de suflet să dăm preotului și Bisericii. Si fiecare lucrează, nu putem învinui nici pe unul, nici pe altul, care cred că lucrează la binele omului, cu mijloacele specifice și cu roadele specifice. Roadele se văd! Dar, în duhovnicie, în spovedanie este duhovnicul și ucenicul, și mai este Cineva! Iată, eu sunt doar un martor, ca să mărturisesc înaintea Lui ceea ce-mi veți spune mie. Este Hristos în fața Celui căruia te mărturisești și Care acoperă cumva și toate stângăciile duhovnicului, și rușinea și frica celui care vine la spovedit.

S-a pus problema dacă se mai face o ascultare așa cum se făcea înainte. Înainte se făcea ascultare, într-adevăr. Citim în Pateric că un avvă a pus un lemn și l-a udat trei ani de zile. Se ducea dimineața și-l uda, și se mai întorcea odată și-l uda, și, gata, era seară. Si peste trei ani de zile a înflorit un lemn uscat. Ei, nu putem să-i cerem asta [ucenicului]! Am văzut acolo, în Pateric, și probe de ascultare, dar am văzut și probe de sfințenie, am văzut și probe de sfințenie la duhovnici.

***

Asta este toată viața noastră: o cruce

Avem momente și momente, momente în care suntem triști, momente în care suntem bucuroși; suntem așa ca vremea, acuma sunt nori, mai înainte era soare, mai târziu e posibil să plouă. Nu putem să avem pretenția aceasta, să fim tot timpul într-o stare de har, într-o stare de liniște. Sunt lucruri normale. Dar, în schimb, un anumit pericol este atunci când ajungem cumva la o anumită răceală duhovnicească, atuncea când nu ne mai putem entuziasma din întâlnirea cu Dumnezeu.

Sf. Ioan Gură de Aur spune că de fiecare dată se minuna când întâlnea rațiunile lui Dumnezeu în lumea care a creat-o. Si, tot timpul avea două cuvinte: "Stăpânul meu Cel Preabun!" - spunea asta cu recunoștință, când își dădea seama cât de bun este Dumnezeu -, și "Slavă lui Dumnezeu pentru toate!". Si noi nu mai avem izbucnirea aceasta de recunoștință către Dumnezeu. Si, care este cauza? Cred că de vină este, în primul rând, egoul nostru. Nu mai vedem lucrarea lui Dumnezeu din viața noastră. "Eu le rezolv pe toate", "eu le fac pe toate", "eu le știu pe toate". Si atunci Dumnezeu ne lasă să vedem ce putem face fără harul Lui, și ne simțim într-adevăr goi, ne simțim fără rost, ne simțim fără sens.

Ortodoxia nu este neapărat o credință a sugestiei, în care să ne căutăm o filosofie prin care să ne schimbăm starea de spirit. Ortodoxia nu este, doar așa, o moralitate. O moralitate dacă nu-L are pe Dumnezeu este o moralitate goală. Tuțea spunea că "moralitatea fără Dumnezeu este ca mersul trenurilor, se poate schimba din stație în stație". Noi Îl vrem pe Dumnezeu în viața noastră, și uneori simțim această tristețe, și această tristețe ar trebui să ne împingă către Dumnezeu, să ne împingă la rugăciune. Uite, avem rugăciunea Sf-lui Efrem Sirul : "Doamne, nu am lacrimi, nici umilință ca să Te caut, s-a răcit inima mea de atâtea ispite și nu poate să se înfierbânte cu lacrimile dragostei celei pentru Tine".

Îl căutăm pe Dumnezeu în Sfânta Liturghie, care ne transformă și care ne schimbă sufletul. Spune că ne îndumnezeiește sufletul. Vedeți, cât de frumos, acolo, în rugăciunea de dinainte de a ne împărtăși, Sf. Liturghie se spune că ne hrănește mintea și ne îndumnezeiește sufletul. Dar, cel mai important este să-L vedem pe Dumnezeu, să vedem rostul lui Dumnezeu, să vedem lucrarea lui Dumnezeu în viața noastră. Si, oricum, viața noastră nu este neapărat ca o tabără de vară. Pentru că mulți vin și-și pun problema asta: "da', de ce vrea Dumnezeu să suferim?", sau "da', de ce suntem necăjiți?", sau "de ce suntem triști?". Viața aceasta este pentru a o dobândi, este încercarea noastră, este străduința noastră pentru a dobândi Împărăția lui Dumnezeu.

Părinte Dumitru Stăniloae spunea că peste toate, lumea este ca un dar peste care [Dumnezeu] a pus o cruce. Cât de frumos! Si, dacă nu avem în vedere crucea, atuncea nu știm cum să ne comportăm cu darul. Încearcă oamenii, caută oamenii tot timpul să fugă de crucea aceasta, să poată beneficia de darurile lumii, de darurile lui Dumnezeu fără cruce. Si toată viața aceasta, a noastră, este o cruce. Ce este crucea? Vedem Hristos, Cel Care este răstignit și la picioarele crucii toată răutatea lumii, toată minciuna, toată răzbunarea, toată violența. Si Hristos este pe cruce, viața noastră răstignită, Cel care transformă toată această răutate. Păi așa ar trebui să avem și noi capacitatea aceasta să transformăm lucrurile.

Este legenda lui Midas, știți, cel care se atingea de ceva și transforma totul în aur. Acuma ne e frică, că poate dau faliment băncile. Noi nu punem în bancă aici, noi punem în "bancă" dincolo, în banca milostivirii lui Dumnezeu. Toată viața noastră asta este. Vedeți, ar putea fi un titlu de carte : "viața ca o cruce". Sau poate fi o poveste de dragoste, povestea de dragoste în care Dumnezeu vine și se dăruiește omului. Crucea! Cum o împlinim?

Chiar călugăria, când suntem în mănăstire spunem că călugăria a apărut ca o continuitate a muceniciei. Spune acolo, în Psalitre, că "pentru Tine suntem uciși toată ziua". Un mucenic când își dă viața moare o dată, dar există în sufletul omului mucenicia aceasta de zi cu zi, de a ne răstigni patimile, de a ne răstigni poftele, de a lucra cu noi și de a ne schimba. Știu eu, poate împotriva unui caracter care l-am dobândit, poate împotriva împrejurărilor vieții. Trebuie să avem tot timpul gândul acesta, să transformăm aceste prilejuri în căi către Dumnezeu. Si problemele noastre, și grijile noastre, în pași către Dumnezeu. Si, putem face aceasta dacă Îi deschidem inima lui Dumnezeu, să intre în viața noastră.

Si, de ce să fim morocănoși, când, vedeți, sfinții, oricât ar fi fost de triști, oricât ar fi fost de suparăți, totuși aveau o stare bună. Sfântul Paisie Aghiritul, pe care tot îl pomenesc și îmi este atât de drag, avea în chilie câteva hârtii de scris și o bucată de scândură pe care o ținea pe genunchi și răspundea la scrisorile pe care le primea. Si spunea că "am atâta bucurie în mine, că aș vrea să o pun în baterii, să fie pe mai târziu", sau "dacă ar fi să pun toată bucuria mea pe un taler, și pe celălalt taler toate bucuriile lumii, toată bucuria mea ar fi mai mare". Si spunea că în momentul în care ne cercetează harul lui Dumnezeu - spunea Părintele, atât de simplu, pe înțelesul tuturor - spune "că suntem ca un copil care este într-o cofetărie și nu știe de ce prăjituri să se îndulcească mai întâi".

Viața noastră ar trebui să fie frumoasă, să fie creștină. Noi suntem cei care ne-o facem uneori grea. Si să vedem în toate greutățile acestea, să vedem încercări ale lui Dumnezeu. Cum spunea și IPS Pimen, că "în viața noastră sunt încercări ale lui Dumnezeu, să nu fim morocănoși". Să nu fim morocănoși, să nu stăm morocănoși, să întindem mâna lui Dumnezeu. Si Dumnezeu reușește să ne schimbe. Numai, într-adevăr, să ne încredințăm Lui. 

Căutăm, știu eu, poate fel de fel de formule, dar Dumnezeu nu se oglindește decât într-o inimă curată, într-o inimă plină de pocăință, plină de smerenie. Căutarea lui Dumnezeu, cred că pe principiul ăsta ar trebui să fie, pe principiul smereniei și al pocăinței. Si, atuncea când Îl vedem pe Hristos, Îl vedem și într-o suferință, și într-o boală. Nu trebuie neapărat să ne ducem bolile noastre și necazurile noastre așa ursuzi.

Mi-amintesc de Părintele Teofil Părăian, care spunea că atunci când a plecat din lumea satului și a ajuns undeva la liceu, spune că a văzut oamenii salutându-se cu cuvântul acesta: "Am onoarea să vă salut!". De ce n-am avea și noi onoarea să-L salutăm pe Dumnezeu. Eu sunt și în suferință și în bucurie. "Doamne, am onoarea să Te salut! Eu sunt" Să nu fim atât de îmbufnați ca niște băcani, ca niște negustori care n-au scos profit din investiția lor. Au investit prea mult, dar n-au câștigat.

***

Cum să vezi mereu partea frumoasă

Lipsa aceasta de sens este foarte des întâlnită la noi, și nu numai la noi, chiar și în țările dezvoltate. Si stă în puterea noastră să căutăm un sens în viața noastră, dar nu un sens ca o simplă filozofie. Au căutat să-și dea cu părerea, au căutat sensul vieții diferiți filozofi, încă din antichitate până în zilele noastre. Dar un sens trebuie asumat, și nu care să fie pur și simplu o construcție filozofică. Un sens al vieții trebuie asumat prin viața omului. Si, în același timp, îți trebuie o anumită logică ca să înțelegi sensul vieții. De exemplu florile acestea frumoase, care au nectar, pentru o muscă n-au niciun sens, trece pe lângă ele fără să le vadă, dar pentru o albină este însăși sensul vieții ei. Acuma ne trebuie un mod de a gândi sau de a vedea lucrurile. IPS Pimen spune că "nu este greu să trăiești, este greu să cumpănești". Este greu să cumpănești lucrurile, să le găsești sensul cel adevărat. 

Si, toate problemele vieții noastre sunt, spun Sfinții Părinți, că nu ne-am fixat în minte lucrul acesta, că viața de aici nu ne este dată ca să ne înveșnicim într-însa aici, pe pământ. Că toată viața noastră sunt pași către Împărăția lui Dumnezeu. Aici avem de dat examen, iar dincolo, în Împărăția lui Dumnezeu începe adevărata noastră viață. Aici suntem doar în trecere.

Aici cuvintele sunt doar cuvinte, și filozofiile rămân doar filozofii. Sfântul Grigore Palama spune că un cuvânt poate fi contrazis de un alt cuvânt. O filozofie contrazice o altă filozofie, dar cine poate contrazice Viața? Viața este o mărturie, și viața sfinților este o mărturie că au știut să găsească un sens în existența lor și au trăit frumos.

Părintele Dimitrie Bejan are o carte în care spune Bucuriile suferinței. Uite, să găsești un sens în suferință! Sau, când s-a eliberat din închisoare, Părintele era tot peticit, rupt și, mergând prin lume l-au văzut oamenii slab, chinuit. "De unde vii Părinte?", "Din Rai! Din Rai!". Din închisoare. Spune că a plecat plângând pe poarta închisorii, s-a uitat înapoi, că acolo L-a simțit cel mai mult pe Dumnezeu, în închisoare.

Si noi ne facem fel de fel de construcții în mintea noastră. Se citesc atâtea cărți de dezvoltare personală ca să ne regăsim sensul vieții. Își construiesc oamenii crezuri, în care să poată creadă, ca să poată scăpa de o suferință, de un necaz. Si Mântuitorul spune: "Veniți la Mine toți cei osteniți și împovărați și Eu vă voi odihni pe voi". Se autoamăgesc, și-și spun unii oameni: "nu, că trebuie să vedem jumătatea plină a paharului". De ce să nu vezi tot paharul plin? De ce să te mulțumești doar cu jumătate? Există o rugăciune la Liturghie, când preotul, după rugăciunea amvonului, intră în sfântul altar și spune "plinirea legii și a prorocilor, fiind Hristoase, umple de bucurie inima noastră". Ca pe un pahar s-o umple de bucurie, nu numai pe jumătate! Nu ne mulțumim cu jumătate.

Iar ducerea aceasta a suferinței, ducerea aceasta a crucii să n-o facem așa, îmbufnați, s-o facem cu bucurie. Sensul vieții îl găsim peste tot. Noi suntem atât de blazați, atât de preocupați poate de problemele noastre, încât nu mai putem să ridicăm capul și să privim în sus către Dumnezeu. Pentru că uneori Dumnezeu, când vede că omul poate nu înțelege nimic din darurile Lui, nu înțelege din bunătatea Lui, atunci îngăduie anumite suferințe, anumite necazuri, care sunt atenționări și chemări ale lui Dumnezeu către El. Așa, și în felul ăsta vedem un sens în toate. Dacă nu, cădem în depresie.

Citeam niște statistici cum că 35% din populația lumii sau a Statelor Unite, iau antidepresive. Au un gol în viața lor și caută să umple golul ăsta cu politică, cu știri, cu jocuri, cu televizor, cu fumat, cu droguri. Sunt persoane care își mărturisesc dragostea unul altuia și peste o lună, două, trei, un an se despart. Si spun că totul este bine, totul este frumos, și apoi ajung la cabinetele psihologice sau la psihiatri. Si spune tot Părintele Paisie, că atunci când se vor împuțina duhovnicii, se vor înmulți doctorii, și psihologii, și psihiatri. Deci căutarea aceasta a unui sens al vieții, pentru că altfel, dacă nu ne ancorăm în Dumnezeu, viața nu are niciun rost.

Citeam zilele trecute o știre despre un copil, cred că în jur de vreo 10 ani, care nu și-a mai găsit un sens al vieții și s-a aruncat de pe blog și s-a sinucis. A lăsat un bilet, pentru că suferă că ceilalți copii, ceilalți prieteni, nu-l integrează în comunitatea lor, pentru că este sărac. Si, o altă știre a unui copil, de undeva din Peru, spune că l-au găsit oameni de ordine făcându-și temele sub un bec, sub un stâlp de lumină seara, și acolo își scria temele. Uite cum poți găsi un rost, uite cum poți găsi un sens: a-i cere lui Dumnezeu să ni-l arate.

***