Întrebări și răspunsuri la conferința „Ce este omul?” a Părintelui Rafail Noica

- Ortodoxia am văzut-o ca firea adevărată a omului, către care tânjește tot omul, sub diferite forme.

- Ortodoxia este răspunsul lui Dumnezeu prin întrupare și prin jertfă dumnezeiască, răspunsul tuturor căutărilor omului prin care ne găsim identitatea pe care ne-a arătat-o Hristos.

- Apărarea Ortodoxiei înseamnă să ne apărăm singura cale în care ne putem regăsi pe noi și îl putem înțelege pe Dumnezeu cel adevărat. 

- Dacă egoist ne nevoim, în duh egoist, n-o să ajungem departe.

- Si dacă ne mântuim se va răsfrânge ceva din mântuirea aceasta, ca o mireasmă, peste întreaga lume.

- Cea mai înaltă cale pentru mântuire este calea pe care mi-o gândește Dumnezeu mie. 

- Suferințele care ne vin în viață, toate sunt îngăduite de Dumnezeu cu o socoteală, pe care, dacă o înțelegem, toate vor fi spre mântuire.

- Sensul adevărat e acea orientare a privirii către cele veșnice. 

- Ascultarea este o stare a iubirii. 

- Duhul Sfânt este legat de persoană și de dragoste, dragostea Duhului Sfânt.

- În afară de persoană nu este nimic. 

- Dacă nu înțelegem ceva din viața noastră în termenii celor două porunci de care Hristos a zis că ele sunt cele mai mari și că de ele atârnă tot restul, înseamnă că n-am înțeles. 

- Rugăciunea este singurul fel de a nu judeca și de a nu fi judecați, este faptul de a nu lepăda pe aproapele, chiar dacă ne este vrăjmaș. 

- Rezumând tot ce am spus: Ce este omul? Este o călătorie din biologie la a deveni un duh de Dumnezeu văzător.

Continuare de la : Părintele Rafail Noica - cuvântul conferinței "Ce este omul?"

[1h21min58s]

Întrebări și răspunsuri la conferința „Ce este omul?”

(Alba Iulia, 23 octombire 2006)

- Părinte Rafail, să înțelegem din cele spus de dumneavoastră, că relația trupească între doi tineri care se iubesc este „bună foarte”?

Frați și surori, trebuie să gândim teologic. Trebuie să înțelegem că dualismul (adică a crede în două principii: al binelui și al răului) este o erezie recunoscută de Biserică. Numai binele există, fiindcă numai Dumnezeu a zidit, și nu diavolul. Vorbeam cu un tânăr, și m-a înțeles tânărul. A zis: „Când Dumnezeu a făcut omul, nu l-a făcut până la centură și după aceea să zică: „Ocupă-te tu, diavole, că în alea nu mă bag”. Dar ce este atunci răul? Nu este decât un bine folosit așa cum nu ne descoperă Dumnezeu să se folosească, ori într-un țel greșit, oricând nu trebuie, oricât nu trebuie, oricum nu trebuie. Rău în sine, nu există. Nu există decât bine și bine foarte. Dar unde este făptura liberă, cum e? Chipul lui Dumnezeu, înger sau om, are libertatea să treacă peste cele ale lui Dumnezeu, spre detrimentul lui și moartea lui, dar are această libertate, această liberă alegere [...] Dumnezeu este o liberă alegere și pe noi ne cheamă la o liberă alegere, pentru a alege, și pentru a alege drept, și pentru a nu ne rătăci și a nu ne dezamăgi. Sau, dacă ne dezamăgim, măcar să ne „dez-amăgim” și să revenim la adevăr. Trebuie să trăim lucrurile așa cum ni le descoperă Dumnezeu.

Da, relația aceea e bună foarte; și sunt mult mai multe lucruri bune foarte decât omul post-modern își închipuie. De ce omul post-modern își închipuie greșit? Fiindcă așa a fost bântuită lucrarea asta de diavol dintru bun început, încât omul acum nu și-o mai poate închipui în închipuire curată. Și de aceea zic: doar de ne-ar da Dumnezeu destulă des-pătimire să întrezărim ceva. Dar vă spun: citiți scrierile Sfântului Simeon Noul Teolog și citiri și Cântarea Cântărilor în Biblie, și o să vedeți că este element foarte propice pentru o întreagă poveste pornografică, dar numai pornografie nu este. Proorocește Solomon: „Trăiește cele trupești, întrezărind, prin cele trupești, cele duhovnicești, pe care trupul le îngână și despre acelea vorbește”. Marii Sfinți ai omenirii, aceia pe care îi numește expresia modernă ”mistici”, cu cât sunt mai „mistici”, cu cât sunt mai adevărat și mai adânc în ale duhului, cu atât mai puțin se sfiesc de cele trupești, cu atât mai liberi sunt. Prin ei putem întrezări ceva, ca să curățim întâi ochiul minții, ca să vedem încotro să mergem, și dacă trebuie să ne înfrânăm de la aceste relații, de la care, și cât să ne înfrânăm, și pentru ce să ne înfrânăm. Și să nu mergem nici prea departe în ale înfrânării, fiindcă am văzut catastrofe din prea mare înfrânare. Ce-i prea mare înfrânare - nu ca ar fi prea mare cantitativ- tot așa, este o rătăcire, este o altă erezie. Puritanismul este o erezie. 

Puritanismul l–am trăit eu pe pielea mea. Am ajuns în Anglia în anii ’50, și se simțea încă puritanismul, care ajunsese la culminarea lui, în secolul al XIX-lea (englezii vorbesc de „epoca victoriană” – de la regina Victoria). Destrăbălismul, pe care îl cunoașteți astăzi, este efectul direct al puritanismului, care a vrut o puritate „mai mare” decât ne-a dat Dumnezeu, care nu a recunoscut adevărata valoare a trupului și a tuturor celor ale trupului. A încercat să suprime nu numai patima, ci mult mai mult. Căci, ce-i patima? O scâlciere a unei virtuți. Patimi în sine nu există, în virtutea a ceea ce am zis adineauri, că rău nu există. Deci, în loc să suprime patimile (cum zic marii părinți nevoitori: „Noi nu cu trupul ne luptăm, ci cu patimile”), au încercat să suprime mult prea mult, cu efectul că a răbufnit firea omenească; diavolul știa ce făcea. 

Poate că, unii oameni, ne ducem prostește, ne lăsăm duși la ceea ce Eminescu numește: „vane idealuri” de toate felurile: și politice, și morale,... cu rezultatul că răbufnește cândva firea, și atunci, răbufnind, dă în excesele contrare. Diavolul a făcut-o înadins. Am simțit-o în '56-'57, îmi amintesc, înainte să vină anii '60, și am simțit că o să vină apoi marea destrăbălare, și nu m-am uimit când a venit.

În mai multe amănunte nu pot intra acuma, mai sunt și alte întrebări, dar nădăjduiesc că esențial am răspuns la întrebarea aceea și las duhovnicilor, cerând Domnului să lumineze pe duhovnici și calea duhovniciei, că totul se rezolvă de la caz la caz și prin discernământ, pe care, iarăși, cer Domnului să ni-l dea tuturor.

- Părinte Rafail, doar ortodocșii se mânuiesc? Au fost sfinți cu moaște și în afara Bisericii Ortodoxe?

Aș vrea să mai iasă o tură din cartea aceea a lui Homiakov, „Biserica este una”, de care m-am bucurat foarte mult, că acum doi ani a ieșit aici, la „Reîntregirea”. Homiakov zice: „Omul din Biserică nu poate judeca în afara Bisericii. Tot ce lucrează Dumnezeu în afara Bisericii este subiect de iconomie dumnezeiască”. Ce putem judeca noi, la o adică, dacă putem judeca, sunt cele dinlăuntrul Bisericii. Dacă sunt moaște și sfinți în afara Bisericii? Am întâlnit mulți oameni „vii”, și am citit câteva vieți ale celor din trecut, care mă uimesc prin apropierea lor de cele pe care le pot judeca, în măsura în care pot, în Biserică. Dar nu m-aș aventura să mă pronunț că sunt sfinți și moaște, și nu m-aș aventura să spun nici că nu sunt. Sunt de competenta Unuia, Dumnezeu.

Însă, știm de la Hristos și cuvântul acesta: „și alte oi am, care nu sunt din staulul acesta, și pre acelea trebuie să le aduc”. Acestea sunt în puterea lui Dumnezeu. Vedem un Apus, care de 1000 de ani n-a mai cunoscut Biserică, de când Roma s-a despărțit de Biserică, și a căzut în erezia, socotesc eu, cea mai cumplită din istorie. Am „văzut” pe pielea mea cum Apusul a suferit din această erezie, în mii de feluri: am văzut în literatură, am văzut în toată cultura apuseană, am văzut-o în politică, am văzut-o în toate lucrurile cu care am avut de-a face. Totuși, acum, Apusul, în mare măsură, vine la Ortodoxie, sau poate nu în măsură așa mare, dar în comparație cu ce a fost în istorie, în orice caz mai mare decât oricând.

Despre cei care vin la Ortodoxie, întrebarea care se pune este: „Cât de neortodocși au fost străbunii lor?”, care n-au știut de Ortodoxie. Ce s-ar fi întâmplat dacă ar fi știut de Ortodoxie, așa cum știu fii lor de astăzi. Sunt întrebări la care nu ne putem da răspuns, dar zic: în baza cuvintelor dumnezeiești, a vieții lui Hristos Care S-a jertfit pentru vrăjmași - când noi eram vrăjmași, El ne-a iubit și s-a jertfit-, cum putem gândi că Dumnezeu lasă să se nască oameni pe pământ, numai spre pierzanie? 

Însă, am văzut-o, tot pe pielea mea, că nu numai ce numim noi Ortodoxie, este ortodoxie! Vă spun că Ortodoxia nici nu ar trebui să aibă nume în istorie, nici măcar Biserică. Ortodoxia am văzut-o ca firea adevărată a omului, către care tânjește tot omul, sub diferite forme. Singura Ortodoxia, drept înțeleasă. Si o înțelegere nu rațională, nu analitică, nu științifică (observând ce este în istorie Ortodoxia)... "Noi suntem ortodocși", dar vai de Ortodoxia noastră! Părintele Sofronie spunea: „Un Ortodox a fost în istorie, și pe Acela L-au răstignit”. Dar, când zic că Ortodoxia este firea omului, multora dintre voi o să vă fie greu să înțelegeți aceasta. Eu am trăit-o, iarăși vă zic, tot pe pielea mea, că am tot căutat, cât am fost în protestantism, și intrând înapoi în Biserică, revenind la Biserică, după prima spovedanie și împărtășanie, a început în mine să trăiască o viață și să-mi dezvăluie niște lucruri de unde am înțeles că numai în mediul acesta poate înflori ceva duhovnicesc în om. Acesta este pământul în care pot trăi plantele acestea, pământul pe care toți îl caută, drept și strâmb.

Așa că, greutatea Bisericii și greutatea lui Dumnezeu cu omul este, pe de o parte, că nu trebuie să micșorăm importanța a ceea ce numim „Ortodoxia”. Am zis că nu trebuie înțeleasă rațional și analitic, ci intuitiv, printr-o trăire mai ales, care dă tot felul de rațiuni și asta, dar undeva intuitiv, adică prin credință. Până la urmă, latura credinței luminează pe om mai deplin. 

Ortodoxia este răspunsul lui Dumnezeu prin întrupare și prin jertfă dumnezeiască, răspunsul tuturor căutărilor omului prin care ne găsim identitatea – „Ce este omul?” – , identitate pe care ne-a arătat-o Hristos. Dacă Dumnezeu a trebuit să se întrupeze și, prin cinstit Sângele Lui să ne descopere ce este omul, apoi trebuie să băgăm de seamă să nu pierdem Ortodoxia. 

Iar, pe de altă parte, a fi ortodox înseamnă a iubi lumea întreagă, tot cosmosul, tot ce a zidit Dumnezeu, cu dumnezeiască dragoste, până și pe vrăjmași. Nu ne încumetăm, la nivel ascetic, să iubim pe draci sau așa ceva, fiindcă sunt prea puternici față de noi, și riscăm să cădem în plasele lor, așa cum a suferit părintele Paisie Aghioritul. Foarte interesantă experiență ne-a dezvălui el (las carte să ne spună mai departe), însă, în nevoința noastră ne limităm la lucruri mai pe măsura noastră. Cu harul lui Dumnezeu, sfinții ajung la măsura unde, cum zice Siluan: „sfinții înconjoară și Iadul cu dragostea lor”. E o dragoste ne-silnică, care nu silește pe cei care vor pierzania - „fiul pierzaniei”, cum zice Hristos despre Iuda - nu-i silește să iasă dintre acela, ci, cu prețul jertfei lor, i-ar dori mântuiți.

Deci, apărarea Ortodoxiei înseamnă să ne apărăm singura cale în care ne putem regăsi pe noi și îl putem înțelege pe Dumnezeu cel adevărat. Dar, a fi ortodox este a iubi întreaga lume, pe prieteni și pe vrăjmași, și a avea încredere în Dumnezeu.

Dacă cineva își pune problema, și mulți, poate toți și-o pun cândva: oare numai ortodocșii se mântuiesc?– eu întrezăresc în întrebarea aceasta un duh al iubirii, care n-ar răbda gândul că cel din afara Ortodoxiei ar putea pieri. Dar aș putea fi eu în afara Ortodoxiei, și aici e un fel de a iubi aproapele ca pe însuși sine. Adică, dacă cel din afara Ortodoxiei, care neapărat se pierde, cum zice o anumită idee, un fel de gândire, mă văd eu în starea lui și nu pot răbda lucrul acesta. Răspunsul meu la întrebare este: dacă în mine, păcătosul, se găsește destulă dragoste să mă gândesc și la cei care eventual pier, oare în Dumnezeu este mai puțină dragoste? Întrebarea aceasta mi-a fost răspunsul, și cu conștiința că Dumnezeu iubește mult mai mult decât ce putem închipui noi, las în competența și atotputerea iubirii lui Dumnezeu pe toți, și îmi caut în Ortodoxia pe care am găsit-o, și în care mă aflu, și în care cred, îmi caut mântuirea. Asta nu înseamnă a mă lepăda de ceilalți, înseamnă a-mi purta propria-mi răspundere și, purtându-mi-o, dacă eu ajung să trăiesc ceea ce Dumnezeu vrea să ne împărtășească tuturor, asta nu va fi spre pierderea aproapelui sau de partea lui.

Adică, de ce îl iubim, să zicem pe Sfântul Siluan? Pentru că a fost sfânt! Cine l-a cunoscut pe Siluan? Propriu-zis l-au cunoscut câțiva, dar, cel mai mult Părintele Sofronie. Fără Sofronie n-am fi știut nimic de Siluan, Mănăstirea ar fi îngropat și trupul lui și scrierile lui, așa cum poate se face câteodată, și n-am fi știut nimic de el. Dar, sfințindu-se energia sfințeniei lui luminează lumea întreagă. De ce l-am iubit noi pe Părintele Sofronie? Pentru că și el s-a sfințit din cuvântul lui Dumnezeu și sub îndrumarea lui Siluan. Și voi îl iubiți pe Părintele Sofronie [...] și eu din păcate, din păcatele mele, nu sunt decât purtătorul de cuvânt și nădăjduiesc ca din cuvântul ăla să vă dau nestricat, esențial. Dar și pe mine mă iubește lumea peste măsura mea, și peste orice măsură pot răspunde eu, pentru cuvântul Părintelui Sofronie pe care eu îl port. 

Deci noi, sfințindu-ne în Biserică - și am ca pildă pe Siluan și Sofronie, și pe Părintele Sofronie l-am cunoscut 31 de ani - nu exista așa un țel, ca mântuire egoistă. Și dacă egoist ne nevoim, în duh egoist, n-o să ajungem departe. Să ne dea Dumnezeu sfânta dez-amăgire și să ne nevoim drept. Si, cum se zice și în slujbele noastre, „pre noi înșine, și unii pre alții, și toată viața noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm”. Dacă, în încrederea pe care o avem în Dumnezeu și în dragostea Lui, Lui îi încredințăm pe toți, ba și pe cei din alte confesiuni și religii, ba și pe atei (Ce știm noi ce poate face Dumnezeu? Multe minuni ne-a arătat în istorie!) și noi ne ocupăm de mântuirea noastră - și, dacă nu vrem să fim egoiști, îi purtăm în rugăciune și pe aceștia, adică : "Doamne, mântuiește-ne pe noi, și lumea Ta întreagă!"-, mântuirea noastră nu este și nu poate fi egoistă. Si dacă ne mântuim se va răsfrânge ceva din mântuirea aceasta, ca o mireasmă, peste întreaga lume.

- Ce semnificație și ce urmări credeți că va avea întâlnirea de săptămâna viitoare dintre Patriarhul Ecumenic Bartolomeu și Papa Benedict? Ce atitudine trebuie să avem noi față de întâlnirile ecumeniste în care e angajată conducerea Bisericii?

În primul rând, dacă e cineva competent pentru a purta un dialog cu cei din afara Bisericii, aceștia ar trebui să fie ierarhii noștri și teologii noștri. Acum, singura atitudine dreaptă pe care o putem avea, vă spun, este rugăciunea. Nu știu ce altceva v-aș putea spune. Toți suntem oameni și am văzut greșeli, și greșeli mari și în rândurile celor mai luminați. Noi, poporul Bisericii, nădăjduim să ne mântuim prin preoția ierarhilor și preoților noștri, dar și ei, oameni fiind, ca noi toți, și împreună slujitori ai lui Dumnezeu, și ei, preoții noștri, și ierarhii noștri, și teologii noștri, au nevoie de rugăciunea Bisericii. Nu știam de această întâlnire, dar să purtăm în rugăciune și pe Părintele Patriarh, și pe cei din afara Bisericii, și să cerem Domnului ca El să lumineze, fiindcă Dumnezeu face lucrul acesta. Dar să știți: Dumnezeu face de multe ori într-un mod foarte paradoxal, paradoxal pentru noi și pentru gândirea noastră.

Dacă noi rămânem în rugăciune, în cel mai rău caz, numai noi ne vom mântui. Într-un caz mai bun și alții. În cazul cel mai bun, poate toți. Dar rugăciunea noastră va influența pe toți. Într-un sens, n-aș zice că nu trebuie să judecăm lucrurile acestea. Trebuie să le judecăm și să le înțelegem, dar cu dreaptă înțelegere. Dar cine ne va da dreapta înțelegere, decât Dumnezeu, prin Biserica Lui, prin Tainele Lui, prin preoții și ierarhii noștri? Revin la aceasta: punem în rugăciune și temerile noastre, și supărările noastre, și toate să le punem înaintea lui Dumnezeu. Cred că este singurul lucru ziditor pe care îl putem face. Dacă este un lucru mai bun pe care noi, ca popor al lui Dumnezeu și ca Biserică a lui Dumnezeu - că împreună suntem Biserica lui Dumnezeu-, îl putem face, atunci Dumnezeu să ne lumineze și noi să îl facem. Că uneori, greșeli ale mai marilor Bisericii au fost îndreptate de către popor. Mai toți ereziarhii au fost mai mari ai Bisericii. Arie a fost un episcop și au mai fost și alții. Un opincă, să zicem, n-ar putea avea, în principiu, atâta influență cât ar avea un teolog sau un ierarh. Însă noi să ne rugăm unii pentru alții, și să ne păstrăm în dragostea aceasta și în teama de a nu aluneca.

- Părinte, învățați-ne, vă rugăm, cum să trăim sfințenia la măsuri înalte și în căsătorie?

Dumnezeu să vă învețe, că eu nu pot, mai ales ca eu n-am experiența căsătoriei. Dar câteva gânduri vă voi spune.

În primul rând, să piară din gândirea Bisericii ideea că e un nivel mai înalt și un nivel mai prejos – monahismul și căsătoria. Monahismul este un chip al vieții îngerești, în sensul că monahul, în principiu, se leapădă de cele mai multe ale lumii acesteia și se gândește, și își trăiește viața, în principiu, mai mult pentru cele veșnice. Am spus „în sensul ăsta”, dar adaug și „în măsura în care”. Adică nu toți monahii ajung la măsura unui Sfânt Siluan. Mai toți monahii, dintre cei pe care îi cunosc eu, au avut experiența mea, că m-am făcut de rușine câteodată în fața unui mirean, care avea o trăire mult mai bună decât mine. Așa că monahismul este mai înalt numai dacă se trăiește la nivel mai înalt. Însă, nu există o cale mai înaltă sau mai prejoasă, cale ca atare. Cea mai înaltă cale pentru mântuire este calea pe care mi-o gândește Dumnezeu mie și acolo mă voi afla împlinit și în veacul acesta și întru mântuire sau, cum zice sfântul Pavel, în epistola către Evrei: „într-o înviere mai bună”.

Căsătoria are răspunderea, între altele, de a aduce încă o generație de oameni în lumea aceasta. Dacă se întâmplă sau nu, asta e altceva. Sunt și alegeri omenești și pronii dumnezeiești uneori, care intră în joc. Dar, în mod normal, așa este. Asta implică răspunderi și greutăți sau – cum zicem – „cruci” deosebite. Dar, dacă prin cruce mântuirea a venit la toată lumea, cum cântăm în utreniile de duminică, apoi ce vreți mai mult decât crucea pe care o aveți în căsătorie?!

Tot ce este suferință, este și o cale de mântuire. Si Sfântul Ioan Scărarul, în cartea cu precădere monastică, zice: „Atenție monahilor, că noi în mănăstiri putem să adormim, că totul ne este bine, că suntem cu slujbe și altele, în timp ce mireanul, hărțuit fiind de cele ale lumii, este ținut mai treaz și mai pe picioare de cele ale lumii”. Așa se întâmplă că curelarul din Alexandria a învățat pe marele Antonie gândul acela care l-a dus la desăvârșire: „Toți se vor mântui, numai eu voi pieri”. Cum trăia curelarul acela, fără să nădăjduiască!? Vedeți, că e același gând, același cuvânt ca al lui Siluan: „Tine-ți mintea în iad și nu deznădăjdui”. "Tine-ți", adică recunoaște ce ești, recunoaște realitatea, fii obiectiv, să zicem, fii realist, dar nu deznădăjdui. Iadul zice "deznădăjduiește", Dumnezeu nu.

Deci, suferințele care ne vin în viață, toate sunt îngăduite de Dumnezeu cu o socoteală, pe care, dacă o înțelegem, toate vor fi spre mântuire. Fiindcă da, crucea nu este suferință, crucea este dragoste, însă dragostea dumnezeiască neapărat în lumea asta este răstignită, și răstignirea în lumea aceasta, după cădere, înseamnă durere. Deci, până la urmă, oarecum, revenim la suferință cu crucea, însă suferință de acum care merge și în sensul invers: dacă dragostea este suferință, calea suferinței ne poate aduce la dragoste. Si o putem vedea foarte limpede și în vieți de sfinți, poate și în experiența vieții noastre, și până și în romane găsești experiențe dintr-astea. Suferința nu este neapărat distrugătoare. Au fost niște cazuri extraordinare în lagărele de exterminare din Germania, din Rusia și în închisorile românești (a ieșit nu de mult o carte cu mărturii din închisori). Mircea Vulcănescu ne lasă ca moștenire cuvântul: „Să nu ne răzbunați!”. Cine știe ce a trăit acest Mircea Vulcănescu în închisoare!

Revenind la căsătorie, mai văd încă un lucru: îmbătrânind omul, și depășind pe cele ale tinereții, ajunge la vârsta de bunic, când omul nu mai are atâta legătură cu pământul, nu mai are răspundere pentru copii, și mulți cred că viața lor nu mai are nici un sens de acum înainte. Ba, de acum înainte are sensul adevărat! Sensul adevărat e acea orientare a privirii către cele veșnice. Moarte pentru om nu există. Nu moartea te așteaptă, ci „sufletul se întoarce”, cum zice rugăciunea, „la Cel de unde viață a aflat, iar trupul [vremelnic] se dă pământului din care a fost luat”. Vremelnic, fiindcă va veni vremea învierii și a trupului. Bătrânețea, în căsătorie, este acolo unde viața căsătoriei și viața călugăriei încep să se apropie într-o singură viață, în orientarea către cele veșnice.

Așa că, să nu mai existe gândul: „A! Ar trebui să fiu călugăr sau călugăriță, că asta e calea cea mai înaltă!”. Este calea cea mai înaltă ție, dacă la aceasta te-a chemat Dumnezeu. Dacă nu, la ceea ce te-a chemat Dumnezeu, aceea este calea cea mai înaltă.

- Părinte, vă rugăm să ne explicați cuvântul: „De pe cruce nu te dai jos, alții te iau”, din cartea „Nevoința cunoașterii lui Dumnezeu”.

Da, un minunat cuvânt a fost acesta. Cei care ați citit cartea, vă amintiți poate. A fost un ieromonah la Athos, care a fost ispitit de a se întoarce în lume, din cauza multor greutăți prin care trecea, și l-a văzut pe Iisus răstignit, spunându-i : "de pe cruce nu te cobori, alții te ridică”. Am adăugat eu cuvântul „alții”, că în română altfel n-ar fi de înțeles, dar expresia în limba rusă este deosebit de frumoasă și de puternică: „ești ridicat!”. Adică, dacă te-ai angajat pe drumul crucii, mergi până la capăt. Nu mai este scăpare și ieșire, decât în clipa în care alții te ridică de pe cruce, după ce ai murit. Cuvântul acesta poate să pară deosebit de cumplit pentru cei care nu intuiesc destul dumnezeiasca dragoste. Monahul a intuit-o și a văzut că Cel răstignit îi vorbește, nu-i vorbește un teoretician, ci Cel care a suferit crucea și știe despre ce vorbește. A avut destulă intuiție omul acela ca să înțeleagă măreția acestui tragic, în care, pe lângă că Dumnezeu tot mântuiește pe om (în ciuda căderii lui), îl face și erou, cu un dumnezeiesc eroism al dragostei. Căci, până la urmă, din dragoste toate purced: și eroismul, și înțelegerea, și înțelepciunea, și puterea, și bogăția, și toate cele dumnezeiești.Acesta e un cuvânt care pare deosebit de tragic, dar pentru cine îl înțelege este un cuvânt deosebit de frumos și de măreț. Domnul să ni-l dezvăluie!

Observați că, mai târziu, Părintele Sofronie trece printr-o ispită asemănătoare. Îi spune lui David Balfour, cam așa: „Strig! De ani de zile strig către Dumnezeu, mă plâng zi și noapte, și Dumnezeu stă ca și cum nu aude. Și acum am obosit și nu mai pot. Mă gândesc că poate am ales o cale greșită [călugăria], că nu răzbesc și nu ajung nicăieri, dar, în același timp, o altă cale nu văd pentru mine”. Și citează pe proorocul Eremia, care zice: „Tu, Doamne, M-ai silit la asta, ai fost mai puternic decât mine. Eu n-am vrut”. Si Părintele Sofronie zice, în pasajul acela: „Undeva și eu n-am vrut, m-am împotrivit la calea aceasta, dar ai fost mai puternic și m-ai silit”. Dar, atenție, nu a fost silit de un bici, sau o bâtă, sau de un pistol, ci de silnicia dragostei, și aici este puterea cea mai mare a lui Dumnezeu: dragostea care i-a silit pe aceștia să-și asume calea crucii și nu ajung să o ducă mai departe. Poate că tot omul trece într-o măsură sau alta printr-o criză ca aceasta, dar e interesant cum, prin pronie dumnezeiască, prin scrierile unui catolic, l-a mângâiat Părintele Sofronie pe David Balfour, prin scrierile lui Ioan al Crucii. Ioan al Crucii descrie uimitor ceea ce trăiseră toți filocalicii noștri. Si spune acolo Părintele Sofronie ceva despre el, și arătându-i țelul final al acestor momente tragice. Astfel, Părintele Sofronie se îmbărbătează și cred că n-a mai avut după aceea cădere, dacă îi putem zice așa. Cred că criza și-a trecut-o și n-a mai avut clătinări de măsura aceasta.

Dar, ajunge omul până la capăt. Acest „până la capăt” este important, fiindcă Dumnezeu ne face să trecem pragul capătului nostru și trecem dincolo de capăt și așa se lărgește dimensiunea omului, trecând peste măsura lui. Nouă ni se pare că este peste măsură, dar, sigur, Dumnezeu, făcătorul nostru, știe adevărata noastră măsură.

- Ce sfat dați unui tânăr care cade de multe ori în păcatul malahiei, se pocăiește, dar din nou se întoarce la păcat?

Între altele, bănuiesc că nevoința este greșită. Într-o altă cuvântare am vorbit despre nevoință eretică. Asta nu ca să acuz pe tânăr, ca să-ți împovărezi mai mult viața, ci ca să te încurajezi să cauți în gândirea ta o altă cale de ieșire decât cea pe care o cauți acum. Mai mult nu pot să-ți spun fiindcă nu-ți cunosc spovedania, dar cunosc multe dintre spovedanii de genul acesta.

Atunci când omul dobândește în gândirea lui ceva mai dumnezeiesc, o viziune mai dumnezeiască (și asta nu-i ceva neapărat extraordinar), ceva esențial se schimbă în gândirea noastră, și, în acel moment, păcatul deja, într-o anumită măsură, se biruiește. Dacă nu se biruiește, înseamnă că avem o gândire greșită. Când zic „gândire”, nu e gândirea abstractă. Gândirea se modifică și prin actul vieții noastre (de exemplu, prin acel suport material, cum numeam eu și nevoința fizică).

Este esențial să ceri Domnului să lumineze pe duhovnicul tău (sau al vostru, că nu ești singurul în lume care cunoști nefericirea asta), pentru ca Domnul, prin duhovnicia Bisericii, să lumineze pe poporul Său și să biruim păcatul, care nu este decât un identic natural, nu este decât o realitate virtuală. Ceea ce caută cu adevărat omul este altceva, și când găsim calea către altceva, păcatul devine… Știți, o lumânare care-ți luminează o cameră întreagă, dacă o vezi sub razele soarelui de miază-zi, nici nu se mai vede flacăra. Nu s-a stins, arde lumânarea [ispita, dorința], dar de lumina soarelui nu mai vezi flacăra. Așa e și păcatul. Ceea ce are bun păcatul (fiindcă numai pe linie de ceva bun, de ceva zidit de Dumnezeu ne poate amăgi), ce are luminos păcatul, se stinge, în lumina adevăratei viziuni a ceea ce căutăm.

- Părinte Rafail, care este atitudinea ortodoxă în fața suferinței celor dragi ai noștri, atunci când ia forma unor boli incurabile. Suntem datori a face totul pentru a-i ține în viață, mergând până la transplantul unor organe vitale, așa cum este inima?

Este foarte greu să răspunzi la o întrebare ca aceasta, fiindcă depinde foarte mult și de credința ta, și de credința celui iubit. Eu n-am îndrăznit niciodată să spun: „Lasă-L pe Dumnezeu să te vindece!”, sau „Nu fă aceasta: transplant sau operație!”, pentru că nu sunt sigur ce este bun și drept, și unde ne depășim măsura pe linia aceasta științifică și în lupta împotriva morții. Însă, aș vrea să întorc gândirea către esențial. Esențialul este, prin credință, înțelegerea vieții veșnice. Si dacă orientarea către viața veșnică trăiește în om mai puternic decât altă chemare (biologică, fiziologică, chemare către viața aceasta, pe care tot o să o pierdem cândva), deci dacă această chemare către viața veșnică biruiește în om, curios, dar două lucruri se pot întâmpla:

1. Cel mai de așteptat este o moarte, vă spun, cu adevărat sfântă. Am avut sub epitrahilul meu două fete nemăritate. Una în vârstă de 33 de ani și una în vârstă de 27 de ani, cu cancer terminal. În câteva luni au murit amândouă. Au murit ca niște sfinte. Una zâmbea în coșciug.

2. Am cunoscut și pe alții în mănăstire. Un om avea scleroză în plăci și a venit să ceară rugăciunea Părintelui Sofronie. S-a rugat intens Părintele Sofronie și, la sfârșit, simțind că rugăciunea lui nu biruia moartea care lucra în omul acela, zice Părintele Sofronie: „Iartă-mă, eu n-am rugăciunea asta care să poată să te vindece”. Omul acela, Constantin îl chema, Domnul să-l odihnească!, a zis: „Părinte Sofronie, ce ziceți? Mai mult decât o vindecare s-a operat. Am simțit puterea lui Dumnezeu, prezența lui Dumnezeu prin rugăciunea asta, și mă simt vindecat”- vindecat într-un sens esențial [sufletește].

Am cunoscut mai multe întâmplări din acestea și zic: „Dacă omul are credința aceasta, nu vreau să i-o opresc, dar nici nu simt că am dreptul să încerc să i-o insuflu". Dar paradoxal, uneori când în om trăiește căutarea vieții veșnice, până la a disprețui - într-un anume sens "disprețui", în sens duhovnicesc - sau a nu a se mai lăsa impresionat peste măsură de viața aceasta și de făgăduințele ei, și trăiește acum moartea cu seninătate și poate și cu umor (cum am văzut câteva cazuri), poftim că se vindecă, de nu-și revin nici doctorii!

Așa că două lucruri se pot întâmpla. Cel mai paradoxal e că tocmai atunci se vindecă, când poate disprețui viața trecătoare, și, mai puțin paradoxal, dar minunat: niște morți sfinte. Să ne dea Dumnezeu și nouă o moarte ca a unora dintre aceștia. Așa că iarăși, nu vă dau rețetă, dar nădăjduiesc să aveți niște puncte de reper.

- Părinte Rafail, în cazul în care un om care a vrut cu tot sufletul să ajungă la Dumnezeu dar a căzut, iar căderea aceasta o simte precum un iad, fără bucurie, fără nădejde, fără putere de a merge mai departe, există o posibilitate de revenire, atâta timp cât acest om nici măcar o mică rugăciune nu mai poate face?

Da, există toate posibilitățile. Și cea mai mare posibilitate este dacă omul acesta și-ar putea vedea starea în care este, cu ochi dumnezeiesc. Este starea în care, paradoxal, este cel mai aproape de Dumnezeu!

Vorbim de multe ori de depresii nervoase, din care medicina și psihologia încearcă să-l scoată pe om. În mare măsură, nu înțelegem drept lucrurile și vocabularul care îl folosim arată strâmba înțelegere și promovează în gândirea noastră strâmba înțelegere. Toate stările acestea de depresie și tot ce însoțește o situație pe care ai descris-o, sunt aceleași stări prin care au trecut marii sfinți, în crizele lor. Ei cu rugăciunile au biruit. Cel fără rugăciune are mai puține arme la îndemână. Însă, uitați-vă, iarăși, la momentul acela al Părintelui Sofronie: câteodată și rugăciunea celui mai rugător se istovește până la capăt, și nu mai este. Ba și la Sfântul Siluan, atunci când a primit tocmai cuvântul acesta: „Tine-ți mintea în iad și nu deznădăjdui”. Dacă am ști să trăim stările acestea! Dacă am ști să le înțelegem dumnezeiește și să le trăim drept! Sunt stările în care suntem cel mai aproape de Dumnezeu, chiar și când simțim că nu avem rugăciune. Ce anume trebuie acolo, singur Dumnezeu știe. Și rugăciunea poate, dintr-o dată, să izbucnească ca un vulcan. Nu noi oamenii putem să facem ceva, ci numai Dumnezeu. 

Atenție la ce au făcut prietenii lui Iov, de l-au băgat în pământ aproape, vrând să facă bine, dar îndreptățind pe Dumnezeu înaintea lui Iov. Nici asta nu putem face, să acuzăm pe om în suferință, îndreptățindu-L pe Dumnezeu, dar nici nu putem ajuta oamenii aflând o ieșire, decât prin rugăciune - pentru cei care pot să se roage încă, ca Dumnezeu să dezvăluie acelui suflet, ori prin mine, ori prin altul, ori prin cine știe ce metode știe Dumnezeu, să-i dezvăluie acel cuvânt, care, într-o clipită, îl va ridica din starea aceea. Dar Dumnezeu îl va ridica, nu așa cum poate într-o măsură știința omenească și lucrarea omenească, prin mângâieri, prin atenuarea durerilor, ci printr-o totală vindecare. Și criza aia, nu numai că va fi o criză depășită, în care nu va mai cădea din nou, dar va fi un alt om, care s-a născut dintr-o moarte. Bănuiesc că neieșirea din moarte este ceva asemănător acestor crize. 

Când moare trupul, sufletul care nu cunoaște pe Dumnezeu, bănuiesc că intră în o așa suferință, într-o stare fără ieșire, fără nădejde, și, fiind sub influența păcatului în care a cedat toată viața, nu are ieșire. Nici Avraam nu avea ieșire, dar credința lui Avram în iad îl ținea și pe el în această nădejde („Tine-ți mintea în iad și nu deznădăjdui!”). Ba mângâia o mulțime de suflete, care aveau și ele o oarecare apropiere de starea lui Avraam, și nădăjduiau în nădejdea lui Avraam, și se mângâiau în sânurile lui Avraam, încă nemântuit până la pogorârea în Iad a lui Hristos. 

Singurul om care a răzbit în asta a fost Iisus. Depresia nervoasă sau căderea psihică nu erau cu putință, fiindcă păcat nu era în El, fiindcă lucrarea minciunii nu era în El. El a putut să răzbească starea aceasta, să se întoarcă și să-și reînvie și trupul. Dar, observați că și aceasta a făcut-o nu în sens egoist și mândru. Zicea: „Stăpânire am să îmi pun sufletul și stăpânire am să-l iau din nou. Această poruncă am primit de la Tatăl”. Totul făcea în ascultare. Si Dumnezeu lucrează în ascultare. Ascultarea nu e nu numai pentru proști și pentru neștiutori. Ascultarea este o stare a iubirii.

Cum s-ar aplica aceasta acestor oameni [depresivi], nu știu. Dar eu zic că singurul lucru pe care îl putem face este să le arătăm cea mai deplină înțelegere, chit că nu putem să zicem nimic, ci să stăm cu dragoste, în tăcere, alături de ei, și să ne rugăm cu rugăciunea: „Doamne, Tu știi cum, Doamne, Tu fă ceva!”. Și dacă Dumnezeu îți dă un cuvânt, o să-l simți și o să-l zici și o să fie minuni. Dacă nu, e de competența altuia, sau mai bine zis a lui Dumnezeu prin altul, sau fără nimeni. Singur Dumnezeu știe! Dar să se facă rugăciune. Să se facă rugăciune cu simpatie, și încercând să înțelegem suferința omului. Zicea Părintele Sofronie: „Nu vă uitați din ce pricină suferă omul, uitați-vă cât suferă omul!”- și cu aia compătimim. Chiar și singură, compătimirea, tăcută, este în stare câteodată să scoată pe câte un om din aceste nefericiri.

- Părinte Rafail, vă referiți într-o notă de subsol la cartea „Nevoința cunoașterii lui Dumnezeu”, la o gândire mai curat duhovnicească, drept slăvitoare, care să ne repună pe făgașurile cu adevărat ale mântuirii. Dar, acum, pe ce făgașuri ne aflăm? Există vreun întuneric care bântuie neamul nostru și care ne depărtează de la dreapta slăvire, de la dreapta înțelegere? Dacă răspunsul este da, atunci ce este acest întuneric, în ce fel ne afectează, și cum să ieșim din el?

Da, mă bucur că există trezirea aceasta. E o întrebare foarte grea. Încep de la cuvântul apostolului Ioan, care zice: „Lumea întreagă întru cel viclean zace”. Ce înseamnă „cel viclean”? Observ că până astăzi, până și în Ortodoxie, o lume neîncreștinată este încă tributară întunericului care a bântuit pe strămoșii noștri păgâni. Fiecare neam avea dumnezeul lui, adică avea un drac care domnea asupra acelui neam. Aceste neamuri au fost tributare întunericului diferiților draci. Observ ce rol a jucat întunericul dracului în căutarea mai curată a omului, dar observ că păgânismul grecesc a fost mai luminat, ca să poată să se convertească în vremea apostolilor, așa că grecii, ca neam, au putut prelua ștafeta de la neamul ales al Vechiului Legământ, și astfel, Biserica Noului Legământ ne vine, cu precădere, prin prisma grecească.

Păgânismul din Apus îl văd deosebit de întunecat. De abia astăzi începe să se trezească Apusul la noțiunea de persoană – ipostas. Două lucruri nu înțeleg ei bine, și însuși Fericitul Augustin nu le deslușește destul: Duhul Sfânt și persoana. Iar cele două lucruri se reduc la unul, adică merg împreună. N-aș putea să vă zic exact cum, dar ei nu au înțeles, și confundă până astăzi Duhul Sfânt cu un dar, cu un pachet de la Dumnezeu, pe care ți-l trimite printr-o "dumnezeiască poștă". Sfântul Augustin vorbește despre asta undeva (caricaturizez un pic; să mă ierte sfântul), dar și persoana o confundă cu individul.

La noi, în neamul nostru, găsesc un deosebit întuneric, deosebit de mare. M-aș bucura să pot să spun lucrul acesta, în această seară, doar ca să aduc nădejde și nu întristare și deznădejde în inimile voastre, fiindcă dacă avem nădejde, atunci conștientizăm lucrul acesta, și putem deja să începem să-l depășim.

Văd mai multe scăpătări ale neamului, care se manifestă, între altele, și în graiul nostru. Există un cuvânt pe care l-am pierdut din graiul nostru și, pierdut fiind, într-o anumită măsură riscăm să pierdem și trăirea lui: umilință. „Umilință” traduce cuvântul „umilenie” din textele vechi slavone, și „catanixis” din greacă, și nu este smerenia, nici a fi înjosit. Umilința este dulcea străpungere a inimii de către dumnezeiasca dragoste, care dă lacrimi, ori dulci lacrimi de mângâiere, ori și lacrimi de pocăință, de durere pentru păcatele noastre. Aș elimina din vocabular expresia „părere de rău” și aș zice mai curând „căință, durere”, lucruri mai adânci, mai serioase decât „părere de rău”. E o expresie foarte slabă și psihică. De ce ? Fiindcă vocabularul, pe de o parte, este născut de o anumită gândire. Pe de altă parte, vocabularul influențează gândirea pe mai departe, și este foarte important să avem un vocabular drept, pentru ca gândirea noastră să se îndrepteze. În trecut, în texte mai vechi, o să găsiți expresia „slujbă umilincioasă”, „cuvânt umilincios”, sau în greacă – „catanicticos”, în slavonă – „umilitenâi”. Umilință tine de „umilenie” – în slavonă, și nu de „humilitas” – în latină. Umilenia are rădăcina „mil”, care dă și cuvântul „milă” și alte cuvinte cu această rădăcină din slavonă. Slujbele umilincioase sunt cu precădere slujbele din Săptămâna Mare. Este acea luminată întristare sau bucuroasă întristare pe care o poartă, ca o caracteristică, întreg Postul cel Mare. Si sunt și alte slujbe, și au fost și scrieri umilincioase. Adică părintii au scris cu o deosebită insuflare a Duhului, și când le citești îți dau lacrimile. Aceasta nu înseamnă a fi emoționat (acest cuvânt vine din altă lume care nu are nimic duhovnicesc). Este mult mai adânc decât o emoție. Părintele Sofronie spunea că umilința este când „mintea și inima trăiesc aceeași viață”. Acesta e momentul când lacrimile duhovnicești încep să izbucnească. Sunt multe lucruri care se pot spune despre lacrimi, dar e nevoie de un grai cu care să ne conștientizăm. Trebuie făurit graiul.

Unul din întunericurile pe care le văd în popor, adică în mine și în ceilalți, este superficialitatea. […] Sunt multe aceste întunericuri. Vedeți, eu vin de la mănăstirea Sfântul Ioan Botezătorul. Sfântul Ioan Botezătorul avea destulă dragoste și destulă sfințenie ca să poată trata pe poporul lui ca pe „pui de năpârci, cine va vestit să fugiți de urgia ce vine?”. Eu n-am nici dragostea lui, nici sfințenia lui și n-aș îndrăzni să zic așa ceva, dar vreau să zic că gândul meu este, în esență, cam pe aceleași linii. Noi nu trebuie să ne fălim cu ce avem, ci să ne socotim cu ce nu avem, ca să nu cădem de la pronia noastră. Cu ajutorul lui Dumnezeu, dacă ne vedem păcatul (întunericul neamului nostru), important este nu urâciunea păcatului pe care o vedem, ci important este că îl vedem. Aceasta v-o spun ca să ajut să se trezească o insuflare în neamul nostru. Imnul acesta, „Deșteaptă-te române”, aș putea să-i fac o parafrază minunată, duhovnicească, ca să ieșim din ieftinismul acestei eroistici patriote, în ceva duhovnicesc, și mă întreb (scriam și înalt preasfințitului, cândva) dacă acest „Deșteaptă-te române” nu este mai curând o intuiție duhovnicească care zace în neamul nostru, și poate că a venit vremea să ne fie ca o cenușăreasă, oarecum prea târziu, dar să ne deșteptam. Domnul să ne miluiască, cum știe El.

Iarăși revin la un cuvânt al Părintelui Sofronie, care trăise Ortodoxia până acolo unde a ajuns la vederea lui Dumnezeu. Rezumând tot ce am spus: Ce este omul? Este o călătorie din biologie la a deveni un duh de Dumnezeu văzător. Părintele Sofronie, ajungând la vederea lui Dumnezeu, pot să zic că a trăit, cine știe în ce măsură, dar deplin, ceea ce poate da Ortodoxia. Ne zicea: „Noi, dacă suntem ortodocși, nu ne putem mândri că suntem ortodocși. Că suntem ortodocși nu putem decât să ne smerim, și smerenia este duhul ortodoxiei”.

Cam acesta este gândul meu. V-am spus câte ceva, vă mărturisesc că n-am îndrăznit să vă spun prea multe. N-aș vrea să stârnesc nici deznădejde, nici să dărâm niște viziuni, idealuri și alte lucruri în ce au pozitiv, însă încurajez lucrul acesta: să vedem lipsurile noastre, și văzându-le, departe de a ne descuraja, să prindem curaj, că înseamnă că începem să vedem. Zicea Părintele Sofronie: „Această viziune, care la început ne face să vedem păcatele, este o lumină a lui Dumnezeu, Care ne-o arată. Sfârșitul căii este vederea a înseși acelei lumini, care astăzi ne arată păcatele”. De aceea zice și Părintele Sofronie și Isaac Sirul, și toată Filocalia în diferite cuvinte: „Mai mare este cel care își vede păcatele, decât cel care vede îngeri”.

- Părinte, vă rog să ne explicați ce înseamnă ura de sine, despre care vorbește Părintele Sofronie.

Bună întrebare. Există o ură de sine pe care o găsiți și în spitalul numărul nouă, când oamenii se taie cu cioburi, înghit termometre și altele, dar nu despre asta e vorba. Aceasta nu este o ură în sensul pe care noi [creștinii] îl trăim în legătură cu cuvântul acesta, astăzi. Ura de sine este dragoste pentru cel iubit – Dumnezeu și aproapele -, încât omul la sine nu se mai gândește. Este o parafrază a cuvântului „smerenie”, care, cum ne zicea Părintele Sofronie, este acea calitate a iubirii Dumnezeiești ce se dă celui iubit, fără întoarcere asupră-și. Este faptul de a trăi în toți ceilalți, numai în sine nu. Cel iubit este locul în care dragostea vrea să se sălășluiască, și când locul său îl lasă gol [golire de sine], acest gol poate fi umplut de dragostea celorlalți. 

În dumnezeire, această dragoste care se numește și întrepătrundere, este faptul că, așa cum zice și Părintele Sofronie, "Tatăl când naște pe Fiul fără de timp mai înainte de veci, își varsă toată ființa Sa în Fiul". Si purcezând Duhul, și în Duhul putem adăuga. Tatăl numai în Tatăl nu trăiește, ci în Fiul și în Duhul. Dar în dumnezeire nu e tragedie, fiindcă dragostea este cea care unește toate cele trei Persoane. Fiul primește această deplină dăruire a Tatălui și a Duhului, într-un Fiu care S-a golit de Sine, ca să aibă în Sine pe Tatăl și pe Duhul, și El trăiește în Tatăl și în Duhul. Si așa și pentru Duhul.

Aceasta este esența urii de sine - lepădarea de sine se numește în nevoința filocalică ură, fiindcă, uneori, ia și aspectul unei uri - când mucenicul zice: „Că voi trăi sau că voi muri, nu importă, pe Hristos trebuie să-L mărturisesc. N-am voie să mărturisesc pe altul decât pe Hristos". Și, cu prețul morții, nu aruncă un bob de tămâie în fața statuii cezarului, sau mai știu eu ce lucru pentru care își va primi moartea. Aceasta este ura de sine, lepădarea de sine. Dar, dacă nu înțelegem ura de sine în contextul dragostei, riscăm să ajungem la spitalul numărul nouă.

Și subiectul mare este acesta: dacă nu înțelegem ceva din viața noastră în termenii celor două porunci de care Hristos a zis că ele sunt cele mai mari și că de ele atârnă tot restul, înseamnă că n-am înțeles. Dacă n-am înțeles ce este virtute, sau ce este patimă, ce este păcat, sau ce este poruncă dumnezeiască, sau ce este orișice în viața noastră, în legătură cu aceste două porunci – a iubi pe Dumnezeu și a iubi pe aproapele ca însuși pe sine -, înseamnă că lucrul acela încă nu l-am înțeles.

- Părinte Rafail, mitropolitul Ioannis Zizioulas zice că mântuirea se realizează ca o trecere de la ipostasul biologic la ipostasul eclezial. Pentru aceasta, zice el, este fundamental ca trupul și erosul să nu fie desființate, ceea ce ar desființa posibilitățile de expresie, ci ipostaziate eclezial. El concluzionează că trupul este elementul de comuniune prin excelență. Aceste afirmații converg cu învățătura lui Sofronie despre principiul ipostatic? Ne puteți prezenta pe înțelesul nostru aceste învățături? Ne sunt ele utile?

Ce știam noi când ne-am născut în lumea aceasta? Pentru prima oară în veșnicie, lăsată parcă îndărătul nostru, începeam o călătorie prin care aveam să înțelegem ceva despre ființă. Existența este un mod al ființei, este ființă în devenire. Prima experiență a vieții este experiență biologică, trupească. Si, cum ziceam, tot ce este trupesc este o îngânare a ceea ce este duhovnicesc. Vedeți, cuvântul acesta despre dragostea dumnezeiască, „întrepătrundere”, sau „perihoreză” cum învățați în cursurile de teologie, are o analogie în trăirea trupească, în zămislirea omului. Vedeți cum, și acolo este o îngânare. Vedeți îngânări duhovnicești în cele trupești, în rugăciunile Bisericii. Ce înseamnă odihna sufletului "în loc luminat, în loc cu verdeață, în loc de odihnă"? Ce este lumină, ce este verdeață și ce este odihnă, dincolo? Avem experiențe din astea, și Dumnezeu folosește cuvintele astea, dar înseamna altceva în duh. Dar în trup deja avem această experiență. Cred că parafrazez corect și pe Înalt Prea Sfințitul Zizioulas și cred că nu-l caricaturizez nici pe Părintele Sofronie, zicând că prima experiență a vieții este în trup, biologică, dar, dacă am trăi-o corect - nu-mi place cuvântul corect, sună prea rece și disciplinarist, dar hai să zicem că dacă am trăi-o în adevăr-, ar fi prima treaptă prin care putem să trecem mai departe în cele ale duhului. Scâlciată fiind experiența trupească, riscăm să se scâlcieze și cea duhovnicească și se întâmplă catastrofic tot felul de lucruri pe linia aceasta, dar Dumnezeu știu că are mijloace de a depăși aceasta, și acolo multe lucruri rămân iarăși numai în competența lui Dumnezeu.

Vă dau o pildă: am cunoscut o englezoaică, profesoară, care avea două fete. Ea a avut nefericirea că, într-o seară, soțul ei n-a venit acasă și n-au mai știut niciodată ce-i cu el. Femeia aceasta era credincioasă și învățase pe cele două fete ale ei rugăciuni și a merge la biserică. Fata cea mare, de vârsta mea, a zis într-o zi mamei: „Rugăciunea Tatăl nostru? Ce-i acesta un „tată? Unul care nu este acolo!”. Si de atunci și-a luat tălpășita și a trăit cu generația hippy și cu toate cele ce s-au trăit de acea generație prin toată lumea. Până la urmă e posibil ca și un cuvânt urâcios de-al ei să fi provocat moartea mamei ei. Când un tată nu trăiește destul de deplin ca un tată, ceva din figura tatălui dumnezeiesc se strică. Ce înseamnă „sfințească-se numele Tău”, când eu, ca tată, nu-mi trăiesc datoria mea de tată?

Am observat alt lucru: mama este chipul Bisericii. Cu precădere, Maica Domnului este un chip al Bisericii. Ușor se confundă, într-unul din capitolele Apocalipsei, chipul femeii care sta să nască (și care este Biserica) cu Maica Domnului. Dar fiecare femeie, ca mamă, este un chip al Bisericii. Pe mine m-a miluit Dumnezeu să înțeleg Biserica în cea mai mare parte, fiindcă – Domnul să o odihnească! – am avut o mamă care a câștigat în mine deplina încredere. O mamă care niciodată nu m-a mințit și care a fost iubitoare, jertfelnic de iubitoare. Cu tot felul de păcate și scăpătări omenești, că nici ea nu era un mare sfânt. A avut o moarte frumoasă. Nu îndrăznesc să-i zic „sfântă”, dar cam pare a fi așa. Mai târziu, după ce a trecut criza mea și am revenit în Biserică, și mi-am dat seama ce este Biserica, am avut o izbucnire înlăuntrul meu. Am zis: „Păi Biserica este mama mea și de acum o să cred orbește în ce zice Biserica”. Acesta a fost, să zicem, începutul carierei mele bisericești. Adică mama îți dă viață, îți împărtășește dragoste și este un chip al celei în care poți să ai deplină încredere, că nu te minte. Aceasta s-a răsfrânt asupra Bisericii.

În același fel, toate experientele, inclusiv cea a trupului, trăite drept, în măsura și în limitele pe care ni le dezvăluie Dumnezeu, toate sunt menite de Dumnezeu a fi un prim pas întru cele duhovnicești și întru cele veșnice. Strică-le pe acestea trupești și șansele sunt să se strice (și o să fie mult mai greu a desluși) și cele duhovnicești.

- Părinte Rafail, în rugăciunea „Tatăl nostru”, spunem: „Tatăl nostru care ești în ceruri”. Vă rog să ne definiți „Cerul”, Cerurile în care există Dumnezeu. Cred că este cu neputință ca Dumnezeu să fie numai în cerul de deasupra noastră.

În rugăciunile de început spunem că Duhul Sfânt pretutindenea este și toate plinește. Oare acum nu este și în sala aceasta? Oare Dumnezeu nu aude ce zic? De la El nădăjduiesc să fie cuvântul pe care îl rostesc. De la El nădăjduiesc să fie dreapta înțelegere pe care o să o aveți în inimile voastre și, chiar dacă zic un cuvânt greșit, nădăjduiesc ca Dumnezeu să-l corecteze în inimile voastre. Dumnezeu pretutindenea este și toate plinește.

Când zicem „Ceruri”, zicem experiența unei vieți pe care nu o are pământul, adică viață biologică, și ne ridică mintea la cele ce vor să fie, care sunt deja acum, în lucrare, în devenire, în înfăptuire, și, după așa-zisa noastră moarte, în finală înfăptuire, ca răsplata. Așa că, trebuie să creștem dincolo de înțelegerea copilăroasă că Dumnezeu e acolo sus, dincolo de nori, departe-departe, unde nici cu telescopul nu-L vezi. Spunea Părintele Sofronie că era un profesor de teologie în Rusia, care zicea: „Un veac întreg, Copernic a scrutat cerurile cu telescopul, și pe Dumnezeu nu L-a găsit. Înseamnă că nu cu acel instrument trebuia căutat Dumnezeu”. "Instrumentul" este inima care luminează mintea, mintea în inimă. Luminarea este – atenție! – întâi cunoașterea păcatelor, fiindcă ce să lumineze Dumnezeu în mine, decât ceea ce sunt și ceea ce este în mine, întâi. Dar aceasta nu înseamnă că acolo voi rămâne, ci mă luminează ca să pot să zic: „O, Doamne, greșit-am, nelegiuit-am, nedreptățit-am… Miluiește-mă, scoate-mă, scapă-mă!”. Și începe o călătorie și un dialog cu Dumnezeu, Care pretutindenea este și toate plinește, până când vom ajunge la Dumnezeu. Dea Domnul să ajungem!

Dar vreau să zic un chip pe care l-am citit într-o predică a IPS Antonie de Suroj de la Londra. Si el avea cuvânt puternic. Noi ne închipuim pe Dumnezeu, ca șezând pe un tron, înconjurat de neființă (înconjurat întâi de îngeri și altele, și după aceea de neființă) și că Dumnezeu din aia ne-a scos pe noi. Dar nu e așa! Nu există asemenea spații ale neființei. „Dumnezeu este”, și „tot ce este, este Dumnezeu”. Neființa sunt eu, atunci când nu eram. Si acum îmi port încă neființa în cârcă, până când, în devenirea mea, în existența mea, voi purcede din ale lui Dumnezeu și voi ajunge înapoi la Dumnezeu, și până când voi putea spune și eu: „Doamne, prin harul Tău, și eu pot să zic: eu sunt”.

- Părinte Rafail, cum poate omul să dobândească harul Duhului Sfânt?

Primul pas, cel care ai pus întrebarea aceasta, fă-o constant rugăciune către Dumnezeu. Spune-I-o lui Dumnezeu, cere-I și întreabă-L pe Dumnezeu, și aceasta să-ți fie parte din canonul tău. Fie că ești în tramvai, că mergi, că lucrezi, când mintea nu îți e luată de alte lucruri, cere-I lui Dumnezeu cum să poți dobândi Duhul Sfânt.

Toată viața bisericească, toată nevoința, toată citirea, toată cultura - și prin cultură am în vedere cu precădere slujbele noastre bisericești, culminând cu Liturghia-, sunt o viață menită de a ne câștiga Duhul Sfânt, a câștiga dragostea și Duhul Sfânt. La anume nivele ascetice, parcă mai mult decât celelalte Persoane ale Dumnezeirii, Duhul Sfânt este legat de persoană și de dragoste, dragostea Duhului Sfânt. Bineînțeles că, dacă vorbim de Dumnezeu, ce e Duhul Sfânt, este și Tatăl, este și Fiul, dar, nu știu în ce fel, Duhul Sfânt se identifică, uneori, în călătoria nevoinței noastre, mai mult cu cele două noțiuni care ne sunt în gând: persoana – ipostasul deci, și dragostea. Așa că toată viața bisericească - să nu o confundați, doar așa, cu o viață corectă sau cu altceva-, toată viața bisericească este o nevoință spre a dobândi Duhul Sfânt, și dacă nu e Acesta, am ratat-o într-o anumită măsură, și Dumnezeu să ne pună înapoi pe făgaș.

- Părinte, putem folosi remediile homeopatice?

De multe ori am zis oamenilor: da, dar vedeți cu cine aveți de a face. Cred că trebuie rugăciune, și nu numai cu cele homeopatice, în general, în lumea noastră, învitregită de Dumnezeu, mai important este homeopatul decât homeopatia – ca răspuns la întrebare. Aceasta e valabil și în toate celelalte domenii, și în medicina clasică. Dacă omul este mai integru (ce este aceea integritate, Domnul să definească), ești în mâini bune, dacă nu, prin homeopatie, ca și prin alopatie, ca și prin profesorat, ca și prin orișice, poți să primești tot felul de rele.

Homeopatia mi-a plăcut fiindcă am găsit în ea o știință în care Dumnezeu nu se dezmințea, ca, până la urmă, să văd că știința deloc nu dezminte pe Dumnezeu, decât atunci și acolo unde omul vrea să-L desființeze. În al doilea rând, homeopatia, mai mult decât alte viziuni terapeutice, exprima, îngâna în multe feluri, în multe aspecte, teologia și viața noastră ascetică, ortodoxă. Homeopatia vine de la cuvântul „homios” din limba greacă, care înseamnă asemănător, și de la „patos” – patimă, suferință. Ideea e că vindeci asemănătorul cu asemănătorul și nu cu contrarul. Dacă ai insomnii îți dă un remediu care ți-ar da insomnii dacă nu le-ai avea, dar acum, că nu le ai, te trezește! Si invers, de exemplu, cafeaua lucrează ca somnifer, în anumite condiții. Am avut experiență vie.

Ce m-a impresionat este că acest cuvânt apare de câteva ori în imnologia din Lunea din Săptămâna Mare, în limba greacă. Se zice de Domnul Hristos, care a pătimit asemenea nouă, iar cuvântul în limba greacă este „homeopafis” – „asemănător ai pătimit”. Dar cuvântul se poate întrebuința și în alte scopuri religioase, sau în vrăji și mai știu eu ce, ferească Dumnezeu! De aceea zic eu că este important în mâinile cui ești.

- Părinte, cum putem înlătura egoismul, care e atât de adânc înrădăcinat în ființa noastră, pentru a ajunge la dragoste? Cum putem face să-l iubim pe aproapele nostru și chiar pe vrăjmașul nostru?

Iarăși spun, fă-ți canon suflete care ai scris aceasta, să întrebi pe Dumnezeu tot mereu întrebarea aceasta, și aceasta îți va fi o rugăciune importantă.

Una din nevoințe este să vedem cum trăia Hristos. Pentru aceasta să ne rugăm, să citim Evangheliile, și Domnul să ne dea înțelegere, că nu-i destul să citim, ca mâța în calendar. Apoi, dacă zice că iubirea aproapelui este ca însuși iubirea de sine, aceasta nu ne arată cât cantitativ să-l iubesc și pe aproapele, ci, văzându-mă pe mine, ce mă face să sufăr, ce mă bucură, ce mă învie, ce mă omoară, acuma știu cum să fiu și cu aproapele. Și este un fel de a iubi, de a trăi această poruncă, în nevoința noastră. Să înțelegem pe aproapele „ca pe mine însumi și prin mine”. Nu în toate amănuntele. Mie poate că îmi place ciocolata amară, și aproapelui să nu-i placă ciocolata amară. Dar, dacă știu ce plăcere îmi face mie, când cineva îmi da un cadou, că cineva m-a înțeles și mi-a dat în dar ceva care știe că-mi face plăcere, eu pot să încerc să văd ce face plăcere aproapelui și îi fac un dar asemănător, în termenii lui. Trebuie mers mult mai departe decât a face un dar: la a înțelege durerea aproapelui prin faptul că și eu cunosc durere, cum zicea Părintele Sofronie: „Nu te uita din ce pricină suferă aproapele, ci cât suferă". Și când știi puțintel, sau chiar mai mult, ce este suferința, atunci împreună pătimești, împreună suferi cu acela, te proiectezi într-o măsură în aproapele sau asimilezi pe aproapele în viața ta, și se depășește egoismul. Deja trăiești într-o oarecare întrepătrundere, preiei ceva din suferința lui și eventual îi dai ceva din liniștea ta. Se întâmplă și asta, cu minunate efecte. Dar, aș zice că toată nevoința asta, care este de folos, culminează cu împărtășirea cu Cel care ne-a dat aceste porunci. 

Să ne împărtășim cu înțelegerile acestea și cu Trupul și Sângele Celui care ne-a dat porunca aceasta. Fiindcă Mântuitorul zice că Împărăția Cerului este așa cum arunci o sămânță de muștar în pământ, și vine ziua și vine noaptea, și trece vremea și crește cum nu știi, fiindcă pământul de la sine rodește. E mai ales vorba de pământul ființei noastre. Ne nevoim cum putem, încercăm să citim și să înțelegem pildele, să cugetăm, să-l cugetăm pe baza experienței noastre și pe aproapele, să ne împărtășim cu Sfintele Daruri și cu toate celelalte Taine ale Bisericii.

Însă, adevărata lucrare nu este în puterile și în competența omului. Adevărata lucrare, în chip tainic, o face Dumnezeu în pământul ființei noastre, care, sub razele luminii dumnezeiești, rodește așa cum nu știm. Si cred, și chiar văd asta, prin unele efecte ale smereniei sfinților - că ei nu se văd ca sfinți, și n-au văzut (într-o măsură au văzut, într-o măsură n-au văzut) ceea ce trăiește în ei-, dar în mod firesc, Dumnezeu i-a scos din biologie și i-a dus în ne-stricăciune, cum ei nu știu.

- În discuțiile cu sectanții, multi dintre ei ne pun următoarele întrebări: Dacă Hristos ar fi fost omorât, dacă putem spune așa, cu un cuțit, cuțitul s-ar fi făcut obiect sfânt? Cum răspundem întrebării? De ce ne adresăm crucii ca unei persoane vii?

Aici sunt două întrebări esențiale. Dacă cuțitul L-ar fi omorât pe Hristos, pe de o parte, socotesc că am cinsti și cuțitul, fiindcă moarte n-a fost, ci înviere din morți, ci sfințire care sfințește toate cele care s-au atins de această sfințenie, de trupul lui Hristos. Ce nu știu, și într-o măsură nu pot ști sectarii, este puterea concretă a sfințeniei din sfintele moaște și din tot ce avem ca sfințenie în Biserică. Acestea nu sunt doar efecte ale bunei cinstiri a omului (că cinstim ceva fiindcă a fost în preajma lui Hristos). Există o sfințenie, adică există un efect concret al sfințeniei, și, într-o măsură, ne împărtășim de ea, cinstind aceste lucruri sfinte.

Referitor la a doua întrebare, de ce ne adresăm crucii ca unei persoane vii, acolo e o taină pe care nu o știu și nu o deslușesc, dar v-o prezint așa cum gândesc acum lucrurile. La început am spus că Părintele Sofronie spunea că ultima dimensiune este persoana, ipostasul. De multe ori mă întreb ce înțelegea el prin dimensiune, și cum ipostasul este ultima dimensiune, și bănuiesc că în afară de persoană nu este nimic. Vă duc mintea la alte lucruri unde ne încurcă Scriptura, la Apocalipsă, și anume, când zice că la judecată, „moartea își va da pe morții pe care îi ținea, și iadul își va da morții, și moartea și iadul vor fi aruncate în iezerul cel de foc”. Ce este moartea? Este faptul că eu mor? Ce este iadul? Este doar faptul că eu sufăr? Nu știu, dar pe de o parte observ că vedem moartea și iadul ca pe doi saci pe care Hristos îi întoarce pe dos, îi golește de tot ce are înăuntru ca suflete, care se mai pot mântui poate, și pe ele (moartea și iadul) le aruncă în iezerul de foc, goale, fără suflete. Pe de altă parte, și moartea și iadul parcă sunt, oarecum, într-o măsură, personificate. În imnologia crucii, chiar spune unul din tropare: „îți grăim ca unei însuflețite”. Și mă întreb ce este aceasta? Și vedem că la venirea a doua, crucea va merge înaintea lui Hristos. Ce este aceasta? Citiți începutul viziunii lui Ezechiel, unde vede pe Dumnezeu pe un scaun înalt, și scaunul acesta avea roti care erau pline de ochi, și zice: „Duhul lui Dumnezeu era în roți”. Ce sunt aceste roți? Oare în veșnicie, tot ce are Dumnezeu, și animale și instrumente, sunt persoane vii? Nu știu, rămâne ca întrebare, și zic să contemplăm lucrul acesta cu uimirea pe care o provoacă. Si nu numai să așteptam, dar chiar să cerem ca, la vremea potrivită, Dumnezeu să ne dea adevăratul răspuns.

- Părinte, cum putem înțelege prezența lui Dumnezeu pretutindeni și, în același timp, prezența unei mari suferințe în lume?

Este vorba de libertatea înfricoșătoare a omului. Și zic înfricoșătoare, fiindcă Dumnezeu, cu atotputerea Lui și prezența Lui, nu silește omul, că socotește, pe de o parte, că omul prea este un dumnezeu, fie el în facere, pentru ca Dumnezeu să-l silească. Pe de altă parte, dacă omul, în libertatea lui, nu alege cele drepte, atunci alegerea lui nu are valoare veșnică. Rezultatul, în cazul unui om în cădere, este că Dumnezeu se vede nevoit să lase, pe de o parte, toate scandalurile și catastrofele, și iadul care ne împresoară, toate chinurile acestea care au fost în istorie. E o istorie cu munți de cadavre și mări de sânge. Dar, pe de altă parte, și am observat-o iar pe viu, uneori, în crizele cele mai mari, este destul pentru un suflet să întoarcă pentru o clipă ochii către Dumnezeu, și îl scoate din tragediile cele mai cumplite cu o eleganță de nedescris. Numesc eleganță, pentru că faptul că omul nici nu-și dă seama. Si bietul om, întunecat și prost, poate să zică: „Ah, ce noroc am avut!”. Si cinstea merge acestui zeu, cu numele „noroc”, și Dumnezeu continuă să iubească pe om, fără să aibă bucuria de a-l vedea pe om întorcându-se, ca pe unul din cei zece leproși, zicând: „Mulțam, Ție, Doamne atotputernice, că ai făcut o minune de nedescris!”. De multe ori nici nu observăm că e o minune de nedescris.

Dintr-o publicație de la Alba Iulia, o revistă care vorbea despre o asociație care vrea să apere copiii, îmi amintesc de povestea unei mame din Ardeal, care a fost răpită de o întreagă mafie și dusă în Italia pentru prostituție. La un moment dat descrie cum strigă din inima ei deznădăjduită către Dumnezeu, că nu era nici o ieșire. Și se oprește o mașină, un client, și o poftește în mașină, și se dovedește a fi un tânăr care a ajutat-o să scape dintr-o situație fără ieșire, și a dus-o înapoi în România.

Vă mai pot spune încă o situație de acest gen. În primul război dintre Apus și Irakul lui Saddam, televiziunea americană CNN a ajuns să filmeze acolo într-o închisoare. A filmat doi prizonieri englezi, piloți, care au fost prinși de către irakieni. Si unul din ei a zis în deznădejde: „Dacă voi ajunge pe ecranele voastre, poporul meu, rugați pe Dumnezeu să mă scoată din iadul acesta!”. Copii care veneau la noi duminica, de la Londra, cu care vorbeam mult, mi-au povestit că acest soldat a venit înapoi în Anglia, iar celălalt nu se știa ce s-a întâmplat cu el.

Am cunoscut o persoană care, după 20 de ani de iad cumplit, o englezoaică, care într-o clipită de deznădejde, și-a amintit de rugăciunea Tatăl Nostru și a spus-o întărind fiecare cuvânt cu puterea pe care ți-o dă o oarecare deznădejde, care nu e deznădejdea aceea păcătoasă, căci îi dă avânt rugăciunii. A doua zi persoana aceea a ajuns la noi la mănăstire, și cu timpul a devenit și ortodoxă. Si a scos-o Dumnezeu din cei 20 de ani de durere.

Deci, vreau să zic că pe de o parte, Dumnezeu îl lasă pe om să-și desfășoare istoria cum vrea el. Pe de altă parte, în orice condiții, dacă un suflet se întoarce către Dumnezeu, atunci și Dumnezeu face niște minuni, pe care ar fi bine să le înțelegi, că de multe ori eleganța [smerenia] lui Dumnezeu face că trec pe sub nasul nostru și nu le vedem, dar sunt niște minuni mult mai trăsnitoare, aproape și decât învierea lui Lazăr din putreziciune.

- Când dobândește omul curăția inimii? Poate un om simplu, un om obișnuit, să ajungă la această măsură duhovnicească?

Nu numai că poate, dar asta și este menirea vieții. Să nu socotiți lucrurile pe care le vedeți în viețile sfinților ca pe niște lucruri care sunt numai pentru marii specialiști. Marele specialist ești tu. Rușinea noastră, câtă vreme n-am ajuns la sfințenia acestor sfinți, este că n-am ajuns acolo, fiindcă tot omul este chipul lui Dumnezeu și asemănarea. Si iarăși zic ce am zis la început: de ce să așteptam moartea, ca alții să ne cânte: „Chipul slavei negrăite sunt, măcar că port ranele păcatelor”. Acum să cântăm aceasta. Cum zicea Părintele Sofronie: „Acesta e programul nostru, al obștii noastre, și al întregii omeniri: Chipul slavei negrăite sunt, chiar dacă port ranele păcatelor."

- Părinte, ați spus că iubirea lui Dumnezeu pentru apostolii Ioan și Iuda era aceleași. Cum să înțelegem atunci ceea ce scrie în Evanghelie, și anume că Ioan este numit „ucenicul pe care îl iubea Iisus”?

Dragostea este aceeași, și pentru Ioan, și pentru Iuda, și pentru tine, și pentru mine. Pentru că dragostea este dragoste și nu se schimbă. Însă, pe de o parte, dragostea se modelează pe măsura și pe forma fiecăruia. Astfel, aceeași dragoste altfel iubește pe Petru, fiindcă altfel primește Petru; altfel pe Ioan, fiindcă altfel primește Ioan; altfel pe Maica Domnului, fiindcă așa e Maica Domnului; altfel pe Iuda, fiindcă Iuda nu primește.

Ultimul cuvânt al iubirii neclintite a lui Hristos a fost în Ghetsimani, când a venit Iuda cu tabăra de tâlhari. Îi zice lui Iuda: „Prietene, pentru ce ai venit?”. Doar-doar, acum, Iuda își va face pocăința, își va aminti că și el a fost numit „prieten” și că nu s-a dezmințit Hristos de cuvântul zis: „Voi sunteți prietenii Mei, dacă păziți cuvântul Meu”. Dacă acum Iuda l-ar fi păzit, ar fi revenit în ceata prietenilor lui Iisus.

Cât despre „ucenicul pe care îl iubea Iisus”, aici este o expresie a modestiei caracteristică smereniei duhovnicești. Nu îndrăznea Sfântul Ioan să zică: „eu L-am iubit pe Iisus mai mult decât alții”, așa cum îndrăznise Petru, când a zis că „dacă toți aceștia te vor lepăda, eu mă duc și la închisoare și la moarte cu Tine”. Știm însă că nimeni dintre aceștia n-a făcut păcatul pe care l-a făcut Petru, în afară de Iuda, bineînțeles. Deci Ioan avea subțirimea aceasta, nu îndrăznea să spună: „Eu l-am iubit mai mult decât alții”, și atunci zicea: „ucenicul pe care l-a iubit Iisus”, ca și cum ar zice: „nu știu de ce l-a iubit, dar aceasta este realitatea”.

Este în lumea virtuții ceea ce se întâmplă în mod păcătos în lumea păcatului: dai vina pe altul. „Nu eu, ci femeia pe care Tu mi-ai dat-o”, și deci e vina femeii și bineînțeles a Ta - numai că n-a fost destul de grosolan Adam ca să zică toate cuvintele acestea. Dar și în lumea virtuții se întâmplă ceva asemănător, că subțirimea face că Ioan nu judecă pentru ce Iisus arată atâta dragoste către el și se pune pe el la persoana a treia (ucenicul pe care l-a iubit Iisus).

- Părinte Rafail, ce se cuvine să facem în actuala criză iconoclastă, care se pare a se ivi (problema scoaterii icoanelor și a însemnelor religioase din școli și din instituțiile publice)?

Lumea trebuie să-și urmeze cursul pe care și l-a ales omul, fie în alegerile drepte, fie în cele nedrepte, și cele proorocite trebuie să se întâmple. Cred că astăzi, istoric, este cu precădere vremea libertății în care, poftim, că Dumnezeu îngăduie tot libertinajul să se dezlănțuie.

Cel mai important lucru este ca eu, noi, să ne facem alegerea cea dreaptă. Când zic „eu”, mă gândesc la fiecare dintre voi. Și fiecare, cum zice Apocalipsa, în sfârșitul ei, „cel ce nedreptățește, mai nedreptățească; cel ce spurcă, mai spurce; dar cel ce lucrează dreptatea, mai lucreze dreptatea și cel ce sfințește, mai sfințească-se. Că iată vin degrabă, și plata în mâna Mea, cu Mine, să dau fiecăruia după faptele lui”.

Până la urmă, mântuirea este alegerea personală a fiecărei persoane, alegere pozitivă sau – ferească Dumnezeu! – alegere negativă. 

În orice circumstanțe din viața noastră, două lucruri cred că sunt importante: 

1. văzând și putând judeca anumite lucruri care se întâmplă în jurul meu, să fac alegerea și să fac alegerea cea dreaptă. 

2. să fac rugăciune pentru cei care rătăcesc, rugăciunea fiind singurul fel de a nu judeca și de a nu fi judecați. Nu este cazul să ne prefacem că nu știm că e păcat și că e rău sau altceva. Este faptul de a nu lepăda pe aproapele, chiar dacă ne este vrăjmaș. Si dacă nu putem mai mult, dacă nu avem mai multă putere, să zicem măcar „Doamne, miluiește cum știi Tu! Luminează-ne pe toți, că toți suntem păcătoși”.

- Părinte Rafail, vă mulțumim pentru această seară minunată și când Dumnezeu va rândui, dorim să ne mai întâlnim în această conjunctură. Vă mulțumim!