Starea de pace lăuntrică "pe care o trezește Hristos"
Predica Arhim. Emilianos Simonopetritul în biserica Sfântul Andre din Patisia (cartier din Atena), pe 21 februarie 1975
O, copiii mei preaiubiți, ce minunată este Evanghelia de astăzi! Am ascultat-o de nenumărate ori dar, mai mult decât atât, o trăim în mod continuu, mai ales în timpul slujirii fiecărei Liturghii, căci în seceta acestei vieți nu aspirăm decât la un lucru: să priveghem. Da, cu adevărat, Sfânta Liturghie nu este nici mai mult nici mai puțin decât o masă întinsă în aer liber, ca cea pe care ne-o înfățișează Domnul astăzi.
Sfânta Liturghie este această ieșire pe care o facem mereu și în cursul căreia, în mod asemănător, stăm în aer liber pentru a mânca. O ieșire? Dar de unde ieșim noi? Acești oameni au plecat de unde locuiau, din satele și orașele lor. Noi ieșim din noi înșine și din locul unde trăim. Cine dintre noi nu simte că intrând în biserică acesta este un loc particular și pentru a ajunge aici trebuie să părăsești tot? Dovada este că dacă ne vine un gând oarecare vrem să-l alungăm. Si dacă nu reușim, simțim că ceva străin a intrat clandestin în noi. Dar ieșim înainte de toate din noi înșine cu putere, ființial și în adevăr, părăsim deci păcatele noastre, înclinațiile noastre, aspirațiile noastre. Lăsam totul la exterior; tot ceea ce constituie de fapt viața noastră. Ceea ce există de acum este Dumnezeu. Ceea ce ne aparține sunt păcatele noastre, vrerile noastre, dorințele noastre, care formează sinele nostru inexistent, căci sinele nostru real este creația mâinilor lui Dumnezeu, suflarea primului Său dar.
Ieșim din speranțele noastre, care ocupă cel mai mare loc în noi. Nu le strângem în mână și totuși le trăim atât de intens încât ni se pare că le atingem cu adevărat, că le ținem, avem chiar impresia că le stăpânim. In general trăim speranțele noastre ca pe niște experiențe, și trebuie să ieșim din asta.
Care sunt ele? Este ceea ce este văzut de ochii trupești și de cei, încă și mai sensibili, ai sufletului. Este tot ceea ce ne cutremură, ne face să vibrăm, ne preocupă, ne face plăcere, ne ridică, dar în lumea vizibilă, nu în afara acestei lumi.
Părăsim deci tot ceea ce vedem, ieșim din ceea ce constituie locul nostru de exil. Este un exod eroic pe care-l fac copiii lui Dumnezeu de fiecare dată când se adună pentru a se uni cu Domnul în acest sfânt loc, care este biserica.
Părăsim totul, dar unde suntem? Suntem în aer liber, suntem "aproape de Dumnezeu". De ce spun în aer liber? Pentru că, cu ceea ce se înfățișează ochilor noștri în biserică, avem senzația că ne ținem încordați spre cer. Cerul, totuși nu poate fi considerat niciodată un spațiu închis. De aceea locul cel mai frumos pe care Hristos l-a ales pentru a reprezenta Cerul, când s-a gândit să desființeze templul pământesc din Ierusalim, a fost această pustie, această imensă întindere, acest spațiu care niciodată n-a dat plăcere sau odihnă. Cerul pe care ni-l oferă biserica este ceva asemănător.
Dar ce om poate trăi într-un astfel de loc atunci când el caută satisfacerea dorințelor lui, realizarea speranțelor lui? El, care îi cere lui Dumnezeu să îndeplinească dorințele sale, și gândește că Dumnezeu rămâne surd la cererile lui! Îi cere lui Dumnezeu să realizeze speranțele sale, și vede că acestea se năruie. Îi cere lui Dumnezeu să-i intensifice simțirile lui cele mai sfinte, și constată că Dumnezeu este departe. De ce? Pentru că toate acestea constituie un spațiu închis, în care s-a închis sinele nostru. Si, cu toate astea, Dumnezeu vrea să ne facă să ieșim și să rămânem în aer liber. Precum acele mii de persoane, El vrea ca noi să fim cei care "stăm aici" (Matei 20, 6), alături de Domnul. Si noi suntem cei orbi, paralitici, suntem fără aripi, imobilizați, dar aproape de Dumnezeu.
Spuneți-mi, cum este posibil să vii în fața unei icoane și să nu te închini înaintea ei? Este oare posibil, atunci când ești aproape de căldură să nu te încălzești, alături de lumină și să nu fii luminat? Cum este posibil să fim aproape de Dumnezeu și să nu ne îndumnezeim? Să nu ne întindem pe iarbă și să nu fim ridicați până în Înălțimile Sale?
Suntem alături de Dumnezeu. Nu este vorba de "a intra" ci ca, după ce "am ieșit", să ne ținem aproape de Dumnezeu. Nu spun în fața lui Dumnezeu, pentru că, în cea mai mare parte a timpului, ochii trupului nostru și cei ai sufletului nostru - pentru că sunt încă pământești - nu Îl văd; doar îl caută. În întuneric, chiar dacă toate lămpile sunt aprinse, ochii noștri Îl caută pe Dumnezeu și nu-L găsesc. Este tragedia vieții umane, a omului care îmbrățișează cu privirea tot ce-l înconjoară, tot ce are un început și un sfârșit, adică tot ce în realitate nu există, dar nu-L vede pe Cel care Este cu adevărat, și Care rămâne mereu cu noi.
Suntem, deci, aproape de Dumnezeu. Atunci, când intrăm în această biserică, acestă "pustie" care se aseamănă cu pustia inimii noastre, care nu simte nimic, care refuză să se întoarcă spre înălțimi, imediat încercăm o senzație care ne certifică că aici, în mijlocul nostru, se află Cel care vine în ajutorul nostru. Ne-am îndepărtat de tot, El este invizibil, dar Îi simțim prezența ca și cum ar zbura, într-un fel, spre noi, ca și cum respirația Lui ar veni spre noi. Este Cel care poate să ne facă să "ieșim", pentru că vrea să ne mântuiască, Cel care poate să copleșească sufletul nostru nesăturat. Omul este aproape și Dumnezeu este prezent în mod invizibil. Unde este? Cine-L vede?
Nu mai rămâne nimic de făcut, copiii mei preaiubiți, decât să rămânem în biserică cu dumnezeiasca și cereasca dorire de a-L privi în față pe Dumnezeu, pentru a putea, într-un fel sau altul, să-L simțim pe Cel care vine în ajutorul nostru să ne mântuiască. Veți vedea că o simțire stranie va intra în sufletele voastre: este prima atingere a inimii. Nu cea a inimii bucuroase, ci a inimii dureroase și care plânge. Veți simți inima voastră goală, devenită ca un vas netrebnic înaintea lui Dumnezeu, și veți vedea cum se umple. Se va umple de perceperea vanității sale, de lacrimile care curg din ochii săi duhovnicești. Lacrimi, care vor fi țipătul ei mistic: "Unde ești Doamne? Unde ești Tu? Miluiește-mă!".
Inima va începe printr-un "Unde ești Doamne?" dar imediat va înțelege că a făcut o greșeală, că nu este în stare să-L vadă pe Dumnezeu și că dacă L-ar vedea și-ar pierde viața, și atunci continuă mai just: "Dă-mi mila Ta! Mila mea ești Tu. Eu sunt al Tău și Tu ești Singurul Care poate să mă miluiască, Care poate să mă scoată din groapa necazurilor, din abisul absenței Tale, din absența Duhului Tău din viața mea".
Când sufletul începe să plângă... - și sufletul plânge, preaiubiții mei, foarte ușor, căci Dumnezeu este singura lui rudă. Si ce poate fi mai firesc, atunci când Îl caută, decât să plângă, când simte că nu-L poate vedea?! Când lăsăm sufletul nostru să plângă, când refuzăm să deschidem ușa oricărui lucru ce ar putea să împrăștie aceste lacrimi, atunci încercăm o simțire mai intimă: înțelegem că Cineva ne conduce viața. Simțim că Cineva ține cârma, că Cineva ne-a luat de mână și de acum El ne conduce. Suntem conduși de harul lui Dumnezeu.
De acum Harul ne răcorește. Ochii noștri sunt încă orbi, atingerile noastre sunt încă neîndemânatice dar, în ciuda aceasta, harul dumnezeiesc este o rouă pe care o percepem numaidecât.
Suntem conduși, și acest eveniment are o importanță deosebită. In primul rând, pentru că ne dăruim cu toată încrederea Harului. In al doilea rând, pentru că îți e cu neputință să mai faci ceva fără Dumnezeu. De-ar umple inima noastră slava stelelor, dreptatea cerurilor, virtuțile Bisericii, nimic din toate aceste nu ne-ar folosi. Doar harul dumnezeiesc poate să intre și să recreeze o inimă nouă (cf. Iezechel 11, 19), făcând-o inutilă pe cea veche.
Așadar, când ne abandonăm, o triplă experiență se prezentă sufletului nostru. De acum în biserică contemplăm realitățile duhovnicești. Omul poate să le contemple chiar cu ochii fizici, dar aceasta nu se poate realiza decât după numeroase lupte.
Contemplăm duhovnicește. Ochii noștri încep să se obișnuiască. Întunericul se destramă. Acum contemplăm pe Cel ce Este și Care în același timp vine spre noi. Contemplăm adâncurile sufletului nostru care sunt frământate de Har, așa cum se frământă aluatul pentru a face pâine.
Sufletul nostru este un aluat și Îl vedem pe Dumnezeu cum îl frământă cu sfintele Sale mâini. Vedem acest aluat care iese din mâinile Lui și apoi iarăși este luat. Si ne bucurăm pentru că suntem în mâinile Lui și pentru că vedem mâinile Lui. Ii vedem chipul? Nicidecum! Ii vedem spatele? Pentru asta ne trebuie puterea și sfințenia lui Moise (Ieșirea 33, 23). Ii vedem doar mâna, așa cum apare în anumite icoane, când iese din nor pentru a binecuvânta pe sfântul reprezentat în acestea. Vedem mâna lui Dumnezeu care-l frământă pe cel ce se ține aproape de El.
Si nu numai că contemplăm toate acestea, dar și începem să ne rugam cu adevărat. Ceea ce am făcut până acum și ceea ce am spus, chiar dacă rosteam rugăciuni, nu erau decât copilării, gânguriri, cântecele, sau era vorba de câteva lacrimi ce ieșeau din egoul nostru și care, prin urmare, nu puteau să ne ridice. In prezent ne rugăm cu rugăciunea pe care ne-o dă Duhul Sfânt, Care "mijlocește pentru noi cu suspine de negrăit" (Romani 8, 26). Acum Harul Însuși, adică Dumnezeu Însuși pune această rugăciune în sufletul nostru, pe buzele sufletului nostru. Ne rugam; de acum înainte putem să ne rugăm.
Ce lucru cutremurător să ne gândim că un om poate să se roage dimineața și seara - poate chiar "de șapte ori pe zi" (Psalm 118, 164) -, și rugăciunea lui să rămână pământească, să nu fie decât un mic salt de câteva palme de la pământ. Ce cumplit să constatăm că, cuvintele care ies din gura noastră nu sunt cuvintele lui Dumnezeu.
De acum putem să ne rugam cu adevărat, pentru că mai înainte "am văzut". Contemplarea ne unește cu toate. Vă văd și vă iau în brațele mele. Astfel strângem în brațele noastre mâna lui Dumnezeu, Harul, și putem să ne rugăm lui Dumnezeu căci Îl cunoaștem. Cum putem să vorbim cu un Dumnezeu necunoscut? Ce să-I spunem? Dar când Îl vedem că ne frământă în mâinile Sale, putem să-I spunem: "Dumnezeul meu, nu mă strânge așa de tare! Înmoaie mâna Ta. Dumnezeul meu mai îndreaptă-mă, căci inima mea încă mai e tare ca piatra. Dumnezeul meu, oprește-Te un pic, am obosit. Dumnezeul meu, înalță-mă acolo Sus, vreau asta, o doresc".
Vedem, ne rugăm, devenim teologi. Sunt cele trei lucruri pe care le facem când intrăm în biserică.
Devenim teologi. Adică? Începem să-L cunoaștem pe Dumnezeu și în lăuntrul nostru vorbim de Dumnezeu. Începem să-L descoperim pe Dumnezeu în mod cognitiv; devenim un cunoscător de Dumnezeu. Acum sufletul meu murmură: "Avva Părinte!". (Romani 8, 15; Galateni 4, 6). Descoperim că gândul nostru este în Dumnezeu, că cuvântul nostru este Dumnezeu, că L-am prins pe Dumnezeu în năvodul inimii și al duhului nostru.
Putem să-L înțelegem pe Dumnezeu, putem să vorbim cu El, putem să-L cunoaștem. Ce să dorim mai mult? Am înțeles că a-L cunoaște pe Dumnezeu nu e altceva decât a-L gusta pe Dumnezeu. Dumnezeu este hrana noastră și noi L-am mâncat. De aceea, când Scriptura și Părinții vorbesc despre cuvântul lui Dumnezeu, spun mereu: "mănâncă-l, înghite-l".
Este aceasta masă pe care Dumnezeu ne-o servește în aer liber. "De unde va putea cineva să-i sature pe aceştia cu pâine, aici în pustie." (Marcu 8, 4) - spun Apostolii. Si răspunsul, care este? "Şi au mâncat şi s-au săturat" (Marcu 8, 8). Căci nu este vorba de cincisprezece persoane care ne-am adunat aici, ori cinci, două, o sută de persoane care s-au reunit în altă parte, ci este vorba de mii și milioane de oameni care formează Biserica, și pe care Dumnezeu îi hrănește în această pustie, pe această iarbă, în aer liber, în acest "cer", care este biserica.
Mâncarea noastră este deci cunoașterea lui Dumnezeu. Această hrană lăuntrică, pentru că este replăsmuită de organism, produce o gestație. Prima naștere este moartea, căci păcatul naște moarte. Dar și Dumnezeu a născut în primul rând o moarte. De aceea cel botezat este mai întâi îngropat în moarte (adică în apa botezului) și apoi înviază ieșind din cristelniță.
Moartea pe care o gestează Dumnezeu este moartea păcatului. Ce este păcatul? Este această orbire pe care o avem și care ne separă de Dumnezeu, care nu ne permite să Îi vedem nici măcar spatele. Si ce este moartea păcatului? Este acestă simțire care ne este dată acum, ca și cum am dobândit drepturi în viața lui Dumnezeu. Până în prezent n-aveam niciun drept. Păcatul este mort în noi, dar nu pentru că noi ne-am pocăit. Stați și vă plângeți păcatele și veți vedea că, în timp ce plângeți, mintea voastră este în altă parte. Constatați că în timp ce Îl rugați pe Dumnezeu să va ierte, în aceeași clipa doriți un alt lucru. Moartea păcatului în pocăință se împlinește doar prin lucrarea lui Dumnezeu. De aceea putem spune ca El este cel care naște moartea păcatului nostru. Să combatem mânia noastă, să luptăm împotriva furiei noastre, a urii care este în noi; să punem mâna în lăuntrul nostru pentru a scoate cea mai mică patimă și vom vedea că nu putem să reușim singuri. Păcatul este de acum mort pentru noi și cu el dispar patimile omului.
Venind la biserică cu această intenție de luptă, veți vedea că vă veți trezi spunând: "unde sunt patimile mele? Unde este furia mea? Ce s-a întâmplat cu ranchiuna mea? Cu invidia mea? Unde este neliniștea mea? Unde este gândul meu trist? Amărăciunea mea, unde este? Si descurajarea mea, unde?". Toate astea sunt patimi. Moartea dispare din viața credinciosului. Moartea păcatului a intrat și acum pocăința pătrunde în viața noastră. Legăturile noastre cu Dumnezeu se netezesc și avem satisfacția de a ne apropia definitiv de El. Descoperim că păcatul nostru se îndepărtează, patimile fug, partea de lut a inimii noastre se afinează.
De lut? Cât de groasă este inima noastră! Așa cum trupul se îngrașă, sufletul se hrănește și se îngrașă și el. Se face pământ, se face carne. Această carne o vedem acum că se stafidește, se topește, precum trupul care, fiind uscat de post, se curăță și devine imaterial. Astfel inima devine imaterială și este gata, pregătită pentru a-L primi pe Dumnezeu.
După această gestație a ființei imateriale, adică intrarea stării dumnezeiești în viața noastră, intrarea dumnezeieștii energii care lucrează în noi - ea exista până acuma, dar nu era activată - se naște în noi dorința de Dumnezeu.
Vedem că dorința pentru Dumnezeu se înflăcărează. Ochii simțurilor noastre încep să se deschidă precum ochii sufletului nostru și ai trupului nostru. Se deschid spre ce?
Mai întâi se deschide la dulceața lui Dumnezeu. Dumnezeu este de acum nu marele absent, ci este pentru noi marele prezent. Este Cel de care omul simplu are nevoie - chiar dacă este din sec. XX -, Cel care Îi este necesar pentru a fi atras. Tot ceea ce este dulce ne atrage, nu? "Vedem" o dulceață. De ce spun că "vedem"? Pentru că această dulceață este atât de puternică încât ne scăldă. Așa cum o băutură dulce ne îmbată, încercăm o beție asemănătoare în acest caz. Si, astfel, devenim în întregime vedere a dulceții lui Hristos, Care este văzut ca Cel ce atrage inimile noastre.
Apoi, vedem dulceața și plăcerea sufletului nostru. Vedem sufletul nostru participând... Voi explica. Luați în mână sfinte moaște, care răspândesc mireasmă, și apoi plecați. Veți constata că mâna vi se va impregna de parfumul lor. Puneți sfintele moaște pe haina voastră, sau unde vreți, și nu spuneți nimic, ascundeți-le și chemați pe cineva. Veți vedea că imediat vă va întreba: "Te-ai parfumat?", "Nu!". Două lucruri distincte vedem acum: mireasma sfântului și parfumul care se degajă din hainele voastre, pe care acestea le-a primit de la sfânt. Este ceva din ceea ce se întâmplă pentru noi: vedem inima noastră, sufletul nostru, care participă la această dulceață.
Dar, cea mai mare parte din oameni vin la biserică, vin în fața lui Hristos, și pleacă altfel decât femeia cu scurgere de sânge (Cf. Matei 9, 20), fără să fi primit putere. Si ei vă spun apoi: "Ce-am găsit lângă Hristos? Cum am intrat, așa am ieșit!".
Noi, care ne-am adunat aici, trăim o dulceață, o dulce plăcere, o bucurie. De ce altceva mai avem nevoie? Pe de-o parte Dumnezeu, îndulcește viața noastră, umple de bucurie sufletul nostru tânăr - tânăr căci el întinerește mereu când stăm înaintea Domnului. Pe de altă parte inima noastră se delectează și spune: "Aici voi locui, că l-am ales pe el" (Psalm 131, 14).
Când cineva dorește aceste simțiți dumnezeiești, cum se poate să nu le încerce? Si dacă aspira la sfinte experinențe, cum este posibil să nu le aibă? Cum este posibil ca Dumnezeu să nu-i răspundă? Este motivul pentru care are loc această adunare liturgică. De aceea există aici, în biserică, îngeri, arhangheli, sfinți și păcătoși, astfel încât îngerii și sfinții comunică sfințenia lor păcătoșilor și păcătoșii transmit sfinților dorința lor de a deveni sfinți, astfel încât ei devin "cei care se amesteca printre noi".
Toate acestea le găsim în biserică, și e suficient ca totul să tacă în noi și ca privirea noastră să fie fixată asupra acestui dumnezeiesc spectacol.
Deci, ce căutam în acest loc? Pâine și pește în pustie? Ce căutam decât această "taină ascunsă" care se lucrează în inimile noastre atunci când venim la biserică. Dacă vrem să ne vindecăm, trebuie să acceptăm o mică injecție, pentru ca medicamentul să pătrundă în trupul nostru. Pentru ca un arbore să primească seva altui arbore, facem o grefă. Se întâmplă același lucru în Biserică, unde trebuie să ne unim mistic și prin Sfintele Taine cu Hristos. De fiecare dată când venim la biserică cu o dorință arzătoare, când slujim Sfânta Liturghie sau priveghem, ce căutăm? Pe Hristos! Dar, înainte de a-L găsi, această "taină ascunsă" este necesară. Atunci Hristos va veni El, de la Sine. Veți vedea că piatra cea mai grea se va ridica și Hristos va învia!
Ce trebuie să căutăm? O stare de a fi în Biserica sobornicească și starea de pace lăuntrică "pe care o trezește Hristos". Să căutăm experiențe, sentimente, dorințe, viziuni? Nu! Doar o stare creată de Iisus Hristos. O stare care doar prezența Lui ne-o revelează, o stare pe care doar El o poate realiza și care, fără El, dispare imediat.
Copiii mei preaiubiți, tot ce vedeți în Biserică este stabilit de Hristos!
LEGATURI (din aceeași carte):
Părăsim deci tot ceea ce vedem, ieșim din ceea ce constituie locul nostru de exil. Este un exod eroic pe care-l fac copiii lui Dumnezeu de fiecare dată când se adună pentru a se uni cu Domnul în acest sfânt loc, care este biserica.
Părăsim totul, dar unde suntem? Suntem în aer liber, suntem "aproape de Dumnezeu". De ce spun în aer liber? Pentru că, cu ceea ce se înfățișează ochilor noștri în biserică, avem senzația că ne ținem încordați spre cer. Cerul, totuși nu poate fi considerat niciodată un spațiu închis. De aceea locul cel mai frumos pe care Hristos l-a ales pentru a reprezenta Cerul, când s-a gândit să desființeze templul pământesc din Ierusalim, a fost această pustie, această imensă întindere, acest spațiu care niciodată n-a dat plăcere sau odihnă. Cerul pe care ni-l oferă biserica este ceva asemănător.
Dar ce om poate trăi într-un astfel de loc atunci când el caută satisfacerea dorințelor lui, realizarea speranțelor lui? El, care îi cere lui Dumnezeu să îndeplinească dorințele sale, și gândește că Dumnezeu rămâne surd la cererile lui! Îi cere lui Dumnezeu să realizeze speranțele sale, și vede că acestea se năruie. Îi cere lui Dumnezeu să-i intensifice simțirile lui cele mai sfinte, și constată că Dumnezeu este departe. De ce? Pentru că toate acestea constituie un spațiu închis, în care s-a închis sinele nostru. Si, cu toate astea, Dumnezeu vrea să ne facă să ieșim și să rămânem în aer liber. Precum acele mii de persoane, El vrea ca noi să fim cei care "stăm aici" (Matei 20, 6), alături de Domnul. Si noi suntem cei orbi, paralitici, suntem fără aripi, imobilizați, dar aproape de Dumnezeu.
Suntem alături de Dumnezeu. Nu este vorba de "a intra" ci ca, după ce "am ieșit", să ne ținem aproape de Dumnezeu. Nu spun în fața lui Dumnezeu, pentru că, în cea mai mare parte a timpului, ochii trupului nostru și cei ai sufletului nostru - pentru că sunt încă pământești - nu Îl văd; doar îl caută. În întuneric, chiar dacă toate lămpile sunt aprinse, ochii noștri Îl caută pe Dumnezeu și nu-L găsesc. Este tragedia vieții umane, a omului care îmbrățișează cu privirea tot ce-l înconjoară, tot ce are un început și un sfârșit, adică tot ce în realitate nu există, dar nu-L vede pe Cel care Este cu adevărat, și Care rămâne mereu cu noi.
Suntem, deci, aproape de Dumnezeu. Atunci, când intrăm în această biserică, acestă "pustie" care se aseamănă cu pustia inimii noastre, care nu simte nimic, care refuză să se întoarcă spre înălțimi, imediat încercăm o senzație care ne certifică că aici, în mijlocul nostru, se află Cel care vine în ajutorul nostru. Ne-am îndepărtat de tot, El este invizibil, dar Îi simțim prezența ca și cum ar zbura, într-un fel, spre noi, ca și cum respirația Lui ar veni spre noi. Este Cel care poate să ne facă să "ieșim", pentru că vrea să ne mântuiască, Cel care poate să copleșească sufletul nostru nesăturat. Omul este aproape și Dumnezeu este prezent în mod invizibil. Unde este? Cine-L vede?
Nu mai rămâne nimic de făcut, copiii mei preaiubiți, decât să rămânem în biserică cu dumnezeiasca și cereasca dorire de a-L privi în față pe Dumnezeu, pentru a putea, într-un fel sau altul, să-L simțim pe Cel care vine în ajutorul nostru să ne mântuiască. Veți vedea că o simțire stranie va intra în sufletele voastre: este prima atingere a inimii. Nu cea a inimii bucuroase, ci a inimii dureroase și care plânge. Veți simți inima voastră goală, devenită ca un vas netrebnic înaintea lui Dumnezeu, și veți vedea cum se umple. Se va umple de perceperea vanității sale, de lacrimile care curg din ochii săi duhovnicești. Lacrimi, care vor fi țipătul ei mistic: "Unde ești Doamne? Unde ești Tu? Miluiește-mă!".
Inima va începe printr-un "Unde ești Doamne?" dar imediat va înțelege că a făcut o greșeală, că nu este în stare să-L vadă pe Dumnezeu și că dacă L-ar vedea și-ar pierde viața, și atunci continuă mai just: "Dă-mi mila Ta! Mila mea ești Tu. Eu sunt al Tău și Tu ești Singurul Care poate să mă miluiască, Care poate să mă scoată din groapa necazurilor, din abisul absenței Tale, din absența Duhului Tău din viața mea".
De acum Harul ne răcorește. Ochii noștri sunt încă orbi, atingerile noastre sunt încă neîndemânatice dar, în ciuda aceasta, harul dumnezeiesc este o rouă pe care o percepem numaidecât.
Suntem conduși, și acest eveniment are o importanță deosebită. In primul rând, pentru că ne dăruim cu toată încrederea Harului. In al doilea rând, pentru că îți e cu neputință să mai faci ceva fără Dumnezeu. De-ar umple inima noastră slava stelelor, dreptatea cerurilor, virtuțile Bisericii, nimic din toate aceste nu ne-ar folosi. Doar harul dumnezeiesc poate să intre și să recreeze o inimă nouă (cf. Iezechel 11, 19), făcând-o inutilă pe cea veche.
Așadar, când ne abandonăm, o triplă experiență se prezentă sufletului nostru. De acum în biserică contemplăm realitățile duhovnicești. Omul poate să le contemple chiar cu ochii fizici, dar aceasta nu se poate realiza decât după numeroase lupte.
Contemplăm duhovnicește. Ochii noștri încep să se obișnuiască. Întunericul se destramă. Acum contemplăm pe Cel ce Este și Care în același timp vine spre noi. Contemplăm adâncurile sufletului nostru care sunt frământate de Har, așa cum se frământă aluatul pentru a face pâine.
Si nu numai că contemplăm toate acestea, dar și începem să ne rugam cu adevărat. Ceea ce am făcut până acum și ceea ce am spus, chiar dacă rosteam rugăciuni, nu erau decât copilării, gânguriri, cântecele, sau era vorba de câteva lacrimi ce ieșeau din egoul nostru și care, prin urmare, nu puteau să ne ridice. In prezent ne rugăm cu rugăciunea pe care ne-o dă Duhul Sfânt, Care "mijlocește pentru noi cu suspine de negrăit" (Romani 8, 26). Acum Harul Însuși, adică Dumnezeu Însuși pune această rugăciune în sufletul nostru, pe buzele sufletului nostru. Ne rugam; de acum înainte putem să ne rugăm.
Ce lucru cutremurător să ne gândim că un om poate să se roage dimineața și seara - poate chiar "de șapte ori pe zi" (Psalm 118, 164) -, și rugăciunea lui să rămână pământească, să nu fie decât un mic salt de câteva palme de la pământ. Ce cumplit să constatăm că, cuvintele care ies din gura noastră nu sunt cuvintele lui Dumnezeu.
De acum putem să ne rugam cu adevărat, pentru că mai înainte "am văzut". Contemplarea ne unește cu toate. Vă văd și vă iau în brațele mele. Astfel strângem în brațele noastre mâna lui Dumnezeu, Harul, și putem să ne rugăm lui Dumnezeu căci Îl cunoaștem. Cum putem să vorbim cu un Dumnezeu necunoscut? Ce să-I spunem? Dar când Îl vedem că ne frământă în mâinile Sale, putem să-I spunem: "Dumnezeul meu, nu mă strânge așa de tare! Înmoaie mâna Ta. Dumnezeul meu mai îndreaptă-mă, căci inima mea încă mai e tare ca piatra. Dumnezeul meu, oprește-Te un pic, am obosit. Dumnezeul meu, înalță-mă acolo Sus, vreau asta, o doresc".
Vedem, ne rugăm, devenim teologi. Sunt cele trei lucruri pe care le facem când intrăm în biserică.
Devenim teologi. Adică? Începem să-L cunoaștem pe Dumnezeu și în lăuntrul nostru vorbim de Dumnezeu. Începem să-L descoperim pe Dumnezeu în mod cognitiv; devenim un cunoscător de Dumnezeu. Acum sufletul meu murmură: "Avva Părinte!". (Romani 8, 15; Galateni 4, 6). Descoperim că gândul nostru este în Dumnezeu, că cuvântul nostru este Dumnezeu, că L-am prins pe Dumnezeu în năvodul inimii și al duhului nostru.
Este aceasta masă pe care Dumnezeu ne-o servește în aer liber. "De unde va putea cineva să-i sature pe aceştia cu pâine, aici în pustie." (Marcu 8, 4) - spun Apostolii. Si răspunsul, care este? "Şi au mâncat şi s-au săturat" (Marcu 8, 8). Căci nu este vorba de cincisprezece persoane care ne-am adunat aici, ori cinci, două, o sută de persoane care s-au reunit în altă parte, ci este vorba de mii și milioane de oameni care formează Biserica, și pe care Dumnezeu îi hrănește în această pustie, pe această iarbă, în aer liber, în acest "cer", care este biserica.
Mâncarea noastră este deci cunoașterea lui Dumnezeu. Această hrană lăuntrică, pentru că este replăsmuită de organism, produce o gestație. Prima naștere este moartea, căci păcatul naște moarte. Dar și Dumnezeu a născut în primul rând o moarte. De aceea cel botezat este mai întâi îngropat în moarte (adică în apa botezului) și apoi înviază ieșind din cristelniță.
Moartea pe care o gestează Dumnezeu este moartea păcatului. Ce este păcatul? Este această orbire pe care o avem și care ne separă de Dumnezeu, care nu ne permite să Îi vedem nici măcar spatele. Si ce este moartea păcatului? Este acestă simțire care ne este dată acum, ca și cum am dobândit drepturi în viața lui Dumnezeu. Până în prezent n-aveam niciun drept. Păcatul este mort în noi, dar nu pentru că noi ne-am pocăit. Stați și vă plângeți păcatele și veți vedea că, în timp ce plângeți, mintea voastră este în altă parte. Constatați că în timp ce Îl rugați pe Dumnezeu să va ierte, în aceeași clipa doriți un alt lucru. Moartea păcatului în pocăință se împlinește doar prin lucrarea lui Dumnezeu. De aceea putem spune ca El este cel care naște moartea păcatului nostru. Să combatem mânia noastă, să luptăm împotriva furiei noastre, a urii care este în noi; să punem mâna în lăuntrul nostru pentru a scoate cea mai mică patimă și vom vedea că nu putem să reușim singuri. Păcatul este de acum mort pentru noi și cu el dispar patimile omului.
Venind la biserică cu această intenție de luptă, veți vedea că vă veți trezi spunând: "unde sunt patimile mele? Unde este furia mea? Ce s-a întâmplat cu ranchiuna mea? Cu invidia mea? Unde este neliniștea mea? Unde este gândul meu trist? Amărăciunea mea, unde este? Si descurajarea mea, unde?". Toate astea sunt patimi. Moartea dispare din viața credinciosului. Moartea păcatului a intrat și acum pocăința pătrunde în viața noastră. Legăturile noastre cu Dumnezeu se netezesc și avem satisfacția de a ne apropia definitiv de El. Descoperim că păcatul nostru se îndepărtează, patimile fug, partea de lut a inimii noastre se afinează.
De lut? Cât de groasă este inima noastră! Așa cum trupul se îngrașă, sufletul se hrănește și se îngrașă și el. Se face pământ, se face carne. Această carne o vedem acum că se stafidește, se topește, precum trupul care, fiind uscat de post, se curăță și devine imaterial. Astfel inima devine imaterială și este gata, pregătită pentru a-L primi pe Dumnezeu.
După această gestație a ființei imateriale, adică intrarea stării dumnezeiești în viața noastră, intrarea dumnezeieștii energii care lucrează în noi - ea exista până acuma, dar nu era activată - se naște în noi dorința de Dumnezeu.
Vedem că dorința pentru Dumnezeu se înflăcărează. Ochii simțurilor noastre încep să se deschidă precum ochii sufletului nostru și ai trupului nostru. Se deschid spre ce?
Mai întâi se deschide la dulceața lui Dumnezeu. Dumnezeu este de acum nu marele absent, ci este pentru noi marele prezent. Este Cel de care omul simplu are nevoie - chiar dacă este din sec. XX -, Cel care Îi este necesar pentru a fi atras. Tot ceea ce este dulce ne atrage, nu? "Vedem" o dulceață. De ce spun că "vedem"? Pentru că această dulceață este atât de puternică încât ne scăldă. Așa cum o băutură dulce ne îmbată, încercăm o beție asemănătoare în acest caz. Si, astfel, devenim în întregime vedere a dulceții lui Hristos, Care este văzut ca Cel ce atrage inimile noastre.
Apoi, vedem dulceața și plăcerea sufletului nostru. Vedem sufletul nostru participând... Voi explica. Luați în mână sfinte moaște, care răspândesc mireasmă, și apoi plecați. Veți constata că mâna vi se va impregna de parfumul lor. Puneți sfintele moaște pe haina voastră, sau unde vreți, și nu spuneți nimic, ascundeți-le și chemați pe cineva. Veți vedea că imediat vă va întreba: "Te-ai parfumat?", "Nu!". Două lucruri distincte vedem acum: mireasma sfântului și parfumul care se degajă din hainele voastre, pe care acestea le-a primit de la sfânt. Este ceva din ceea ce se întâmplă pentru noi: vedem inima noastră, sufletul nostru, care participă la această dulceață.
Noi, care ne-am adunat aici, trăim o dulceață, o dulce plăcere, o bucurie. De ce altceva mai avem nevoie? Pe de-o parte Dumnezeu, îndulcește viața noastră, umple de bucurie sufletul nostru tânăr - tânăr căci el întinerește mereu când stăm înaintea Domnului. Pe de altă parte inima noastră se delectează și spune: "Aici voi locui, că l-am ales pe el" (Psalm 131, 14).
Când cineva dorește aceste simțiți dumnezeiești, cum se poate să nu le încerce? Si dacă aspira la sfinte experinențe, cum este posibil să nu le aibă? Cum este posibil ca Dumnezeu să nu-i răspundă? Este motivul pentru care are loc această adunare liturgică. De aceea există aici, în biserică, îngeri, arhangheli, sfinți și păcătoși, astfel încât îngerii și sfinții comunică sfințenia lor păcătoșilor și păcătoșii transmit sfinților dorința lor de a deveni sfinți, astfel încât ei devin "cei care se amesteca printre noi".
Toate acestea le găsim în biserică, și e suficient ca totul să tacă în noi și ca privirea noastră să fie fixată asupra acestui dumnezeiesc spectacol.
Deci, ce căutam în acest loc? Pâine și pește în pustie? Ce căutam decât această "taină ascunsă" care se lucrează în inimile noastre atunci când venim la biserică. Dacă vrem să ne vindecăm, trebuie să acceptăm o mică injecție, pentru ca medicamentul să pătrundă în trupul nostru. Pentru ca un arbore să primească seva altui arbore, facem o grefă. Se întâmplă același lucru în Biserică, unde trebuie să ne unim mistic și prin Sfintele Taine cu Hristos. De fiecare dată când venim la biserică cu o dorință arzătoare, când slujim Sfânta Liturghie sau priveghem, ce căutăm? Pe Hristos! Dar, înainte de a-L găsi, această "taină ascunsă" este necesară. Atunci Hristos va veni El, de la Sine. Veți vedea că piatra cea mai grea se va ridica și Hristos va învia!
Ce trebuie să căutăm? O stare de a fi în Biserica sobornicească și starea de pace lăuntrică "pe care o trezește Hristos". Să căutăm experiențe, sentimente, dorințe, viziuni? Nu! Doar o stare creată de Iisus Hristos. O stare care doar prezența Lui ne-o revelează, o stare pe care doar El o poate realiza și care, fără El, dispare imediat.
Copiii mei preaiubiți, tot ce vedeți în Biserică este stabilit de Hristos!
Traducere ROF din Archimandrite Aimilianos, Catéchèses et discours, Vol. 2, Sous les ailes de la Colombe, Edition Ormylia
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu