Cateheză ținută maicilor de la Ormylia, 10 mai 1979
Omul n-a fost chemat să trăiască în patimi, în interese triviale, în suferință sau în lacrimile care sunt urmările slăbiciunii și voinței lui. Si, nu numai că omul nu a fost creat pentru a trăi în patimile sale, care îl lipsesc de o relație cu Dumnezeu, ci a fost creat să devină dumnezeu, adică să atingă desăvârșita asemănare cu Dumnezeul cel Treimic. Omul a fost creat pentru a deveni templul Duhului Sfânt.
Sfântul Macarie ne-a învățat, în cursul întâlnirii trecute, că omul trebuie să renască, și această nouă naștere va fi o intrare în Împărăția Cerurilor care va veni. Cum se va întâmpla această nouă naștere?
Dumnezeu pe toate le-a făcut în rânduială cu viața omului. Așa cum părinții transmit copiilor prin sămânța lor trupească propriul lor chip, Dumnezeu, Care-l renaște duhovnicește pe om, îi dă propriul Lui chip ce provine din sămânța Lui duhovnicească, adică din Duhul Sfânt. Si așa cum trupul nu poate trăi fără suflet, sufletul este mort în fața lui Dumnezeu dacă nu Îl are pe Duhul Sfânt, dacă nu este înviat de El.
Deci, cineva poate să trăiască în timp ce sufletul său este mort, poate să trăiască sufletește și poate să trăiască în Duhul Sfânt - dar, doar acest om va avea o adevărată comuniune cu Dumnezeu. Duhul este ființă duhovnicească, lumină de nedescris și de nespus, Care purcede de la Tatăl Ceresc. Această lumină pătrunde omul întreg, îl luminează și devine el însuși o lumină. Acest om are de acum drepturi în fața lui Dumnezeu.
În continuare, Sfântul Macarie ne-a dezvăluit motivul pentru care Hristos S-a întrupat, a fost îngropat și a înviat: doar pentru a putea, din poziția Sa neschimbată de Arhiereu, Împărat și Profet să bată la ușa noastră. Dar Dumnezeu nu intră dacă noi nu vrem. Hristos bate la ușă, se smerește și creează în noi simțirea și experiența chenozei lui Dumnezeu.
Bătând la ușa noastră, Hristos ne arată cât are nevoie de noi, așa cum o mireasă nu poate trai fără mirele său, sau un mire fără mireasa lui căci, altfel, n-ar mai forma un cuplu. Hristos bate la ușa inimii noastre pentru a intra în sufletele noastre, pentru a acoperi goliciunea lor, pentru a potoli foamea și setea lor. El vrea să se odihnească în sufletele noastre. El intră în sufletele noastre și noi prindem viață; și atunci suntem în întregime ai Lui.
Când Domnul bate la ușă nu pot să-I spun: "Ce dorești? Ce vrei de la mine?", căci El nu vrea decât un lucru: să-I deschid ușa inimii mele pentru ca Duhul Sfânt să intre și să înflăcăreze totul.
Putem să înțelegem că atâta timp cât omul nu este purtător de Duhul Sfânt, atâta timp cât nu este feștilă aprinsă, inima lui rămâne închisă. Inimile noastre sunt închise și nimeni nu poate să le deschidă din exterior. Inima noastră este închisă în sine și aceasta este, din păcate, important.
Când omul n-a fost copleșit de Duhul Sfânt, sufletul lui a căzut în singurătate, mâhnire, neliniște și a fost acaparat de probleme. Suntem, în consecință, în prezența unui suflet închis în sine, a unei inimi goale, în care are loc o disociere duhovnicească. Omul se închide în el însuși și, în loc să deschidă ușa lui Dumnezeu pentru ca El să covârșească toate, se ascunde în spatele propriului eu. Atunci când eul nostru a ocupat definitiv locul în noi, în loc să-L lase pe Dumnezeu să intre - omul ajunge "să-și mănânce propria carne", după cum spunem noi - totul se învălmășește în noi: gândurile, evenimentele, patimile, legile noastre. Sufletul este fără cârmă și nu se supune nimănui care poate să-i aducă pace și liniște. In el stăpânește întunericul, frigul, frica, singurătatea.
Ce înseamnă singurătate? Înseamna că nu mai avem nici o noțiune despre apropierea și ființarea celuilalt. Il vedem ca pe un "altul". Toți cei care ne înconjoară sunt "celălalt". Voința noastră se opune voinței lui, dragostea noastră se împiedică de dragostea lui. Iată motivul pentru care ne întrebăm adeseori: "Oare mă iubește această persoană? Se gândește la mine? Își amintește de mine?". Toate aceste frici arată că trăim ca un străin. Înțelegeți cum ieșim din viață? Cum se descoperă înfrigurarea ființei noastre? Nimeni nu ne poate încălzi inima pentru a topi gheața care o înconjoară, pentru a putea pătrunde această lumină și acest foc care încălzește: Duhul Sfânt. Astfel omul își scrie istoria robiei și nefericirii sale.
Când omul încetează de a mai trăi acceptând oroarea singurătății sale și a ciocnirilor interioare, când încetează de a mai dialoga cu sine însuși, atunci se deschide ușa. Ați văzut cât se schimbă o persoană care își deschide inima altei persoane? Se umple de bucurie și simte că renaște nădejdea în ea, chiar dacă interlocutorul său rămâne tăcut. Să luăm un exemplu. Vin la una dintre voi și îmi deschid inima. Ea îmi zâmbește, înclină capul aprobându-mă, fără să spună un cuvânt. Când sfârșim întrevederea noastră îi spun: "Mulțumesc pentru tot ce m-ai învățat astăzi, pentru cuvintele tale binefăcătoare". Ce mi-a spus? Nimic. Si totuși ea mi-a spus totul căci, în timp ce îi vorbeam, am trăit comuniunea cu ea, și am adus-o în inima mea.
Deschiderea inimii, care se întâmplă atunci când încetăm de a mai dialoga cu sine însuși, este o acțiune umană, o lucrare a voinței. Dacă noi trăim în această situație de suferință și de luptă, dacă trăim transgresiunea și blestemul lui Adam, este pentru că voim asta. Asta ne place, găsim satisfacție în asta, ne simțim independenți. Trăim până la o așa măsură în izolarea noastră că ne-am obișnuit să vedem în jurul nostru oameni răniți, nefericiți fără să le acordam nici cea mai mică atenție. Nu e nicio boală care să nu fie o însingurare și nu e nicio însingurare care să nu fie boală. Putem să spunem altfel: luptăm lăuntric și această luptă este o luptă pentru viață. Ce înțeleg prin cuvântul "boală"? Ce am? Am febră? Mă doare capul? Are loc în mine o luptă între microbi și sângele meu. Fiecare încearcă să câștige lupta. Totuși mă obișnuiesc cu această stare, și după un timp devin pasiv. Altfel spus, mă obișnuiesc cu singurătatea mea.
Omul și-a creat condiții de compromis și resimte oboseală doar la ideea de a-și părăsi suferința pentru a alerga spre eliberare. Așa cum iubim indolența noastră și nu putem să părăsim așternutul nostru pentru a ne ruga noaptea, sau iubim tot ce este confortabil și nu suportăm ceva aspru, sau iubim lenea noastră și a lua o carte sau a ne ruga ni se pare ceva foarte greu, tot așa ne-am obișnuit cu drama inimi noastre închise, cu iadul nostru. Omul trebuie să ajungă să urască această situație în care este închis. Trebuie să realizeze că este vorba de moartea sa, să înțeleagă că deschiderea ușii se află în mâna sa.
"Iată, stau la ușă și bat" (Ap. 3, 20). Si totuși nu vrem să deschidem, căci am învățat să trăim fără Hristos. Când cineva intră în viața noastră, ne deranjează. In timp ce stăm, așteptând cu nerăbdare zi și noapte să vină cineva să ne vorbească, așteptăm ca cineva să ne iubească, să mobileze singurătatea noastră, cineva care să fie unit cu noi, de îndată ce se apropie cineva de noi, suntem gata să-l trimitem la plimbare, îl respingem, îl criticăm sau îl sfătuim, îi facem observații, căci prezența lui ne jenează. Si într-o mie și una de feluri îl rugam să se îndepărteze, să ne lase liniștiți în singurătatea noastră. Este situația celor care sunt în iad. De ce s-au dus acolo? Pentru că îl căutau, nu vroiau raiul.
Problema care se pune acum este dacă noi îl vom primi pe Dumnezeu, sau dacă vom continua să iubim și să cocoloșim sinele nostru. De îndată ce suntem conștienți de necesitatea de a înceta de a mai fi singuri, începem să spargem porțile pentru ca lumina să poată intra, și trăim evenimentul următor: în timp ce îl cerem pe Dumnezeu, descoperim în jurul nostru oamenii.
Este prima decepție pe care o încercăm: credeam că Îl descoperim pe Hristos și vedem oamenii. Si strigam: "nu pe tine te căutam, ci pe Hristos Îl vreau!". Uităm că străinul, săracul, întemnițatul, fiecare om sărman, păcătos, chiar vrăjmașul meu, sau călăul meu, este tocmai Hristos pentru mine.
Această primă decepție este prima înfruntare a eului nostru. De ce Îl căutam pe Hristos și întâlnim oamenii? Pentru că consideram că Hristos ne respectă și ne este supus. Omul are o gură, o judecată, cunoștințe, voință, patimi, slăbiciuni, exigențe și nouă ne este frică să vedem cum se dărâmă împărăția eului nostru. Suferim, suntem tulburați, trăim în angoasă și ne țesem existența cu atitudini negative. Așa ne tăiem imediat relația noastră cu Hristos.
Când depășim această etapă și îl primim pe aproapele nostru cum este el, un om, când îl iubim, când trăim pentru el și ne jertfim pentru el, când vedem ceea ce vrea și dintr-o privire înțelegem dorința lui cea mai adâncă, și mergem în întâmpinarea lui pentru realizarea ei, atunci începem să simțim prezența lui Hristos, a lui Dumnezeu.
Sunt primele legături pe care le țesem cu Hristos. Dumnezeu este încă departe de noi, dar totuși ni se pare că Îi auzim pașii; se apropie. Înțelegeți ce fel de luptă trebuie să ducem cu noi înșine pentru a învinge egoul nostru, care vrea să neutralizeze totul pentru a rămâne singur?
Așa cum nu pot fi două regine într-un stup, tot așa nu pot fi doi dumnezei, doi domni în inima noastră, și îl respingem pe celălalt, pentru a păstra eul nostru. Dar, dacă celălalt va rămâne, descoperim că este Hristos. Atunci dragostea de aproapele, prezența sa, prietenia sa, suferința sa, dorința sa, această comuniune cu el face să începem să trăim cu Hristos, să trăim pentru Hristos. Simțim că și noi începem să avem drepturi în viața lui Dumnezeu.
De acum suntem nesatisfăcuți, nesăturați, dar până să ajungem aici, multe lucruri ne aduceau odihnă: patul nostru, rugăciunea noastră, reușitele noastre, laudele noastre, ne umpleau viața noastră.
Știți câte situații creăm în viața noastră pentru a ne umple viața? În această dimineață, de exemplu, mă pregăteam să scriu o scrisoare și constat că nu-mi merge stiloul. Mă așez să-l repar. Dar eforturile mele sunt fără succes. Ce să fac? Să mă duc la sora cutare care poate să mă ajute? Să mă duc la cealaltă pentru a-mi împrumută un stilou? Pot însă să-mi petrec ziua să-l repar pe al meu. Pot găsi, în fine, o modalitate pentru a scrie scrisoarea mea, dar necesitatea de a rezolva problema cu stiloul a intrat în mine.
Zilnic ne găsim ocupații cu care ne mulțumim. Unul repară ceasul său, altul își coase rasa timp de ore întregi, altul, chinuit de foame, merge la trapeză. Găsind ușa închisă se indignează, și toată ziua și-o petrece indignat. De ce? Pentru că a început prost ziua lui și totul merge anapoda. Fiecare zi - notați dacă vreți- veți vedea că se învârte în jurul unui lucru care va ține loc de plinătate. Dar plinătatea este Hristos!
Când începem să auzim pașii lui Hristos nu mai vrem să ne oprim nicăieri, nu mai e nimic care ar putea să ne satisfacă, nu mai e nimic care ne satură. Vrem să postim mai mult, să sporim rugăciunea, să ne adâncim în priveghere, să iubim mai mult. Avem tendința să ne dăruim mai mult și să așteptăm cu dor pe Hristos. (cf. Ps. 26, 14). Nu vrem nimic altceva decât pe Dumnezeu. Orice îi veți da unui om, orice îi veți spune va accepta cu plăcere; acceptă din dragoste pentru voi. Un astfel de om nu creează nicio problemă, nici nu se ocupă de probleme, nimic nu-l perturbă, căci păstrează pacea și liniștea pe care o aduc așteptarea lui Dumnezeu. Este o etapă prin care fiecare din noi trebuie să treacă. Această perioadă este lipsită de dorințe pătimașe, nimic nu ne aduce neliniște, tot ceea ce facem se lucrează în ascultare și îndeplinim cum trebuie sarcinile noastre fără să ne oprim, fără să ne ciocnim cu cineva, căci noi îl căutăm doar pe Dumnezeu. Simțim că o căldură dulce ne cuprinde, chiar dacă locul în care ne găsim se încălzește. Înțelegem că pentru noi viața începe; Îl simțim pe Dumnezeu.
Când mizeria, de care am vorbit înainte - cea a inimii închise- se îndepărtează, ajungem într-o altă etapă, cea a inimii deschise. Apoi vine etapa inimii care dobândește o sensibilitate duhovnicească și care-L aude pe Dumnezeu, care în penumbră Îl vede pe Dumnezeu. Un astfel de om este liniștit, în pace, bucuros. Poate fi singur, și totuși toată viața lui este plină pentru că are certitudinea că persoana iubită nu va întârzia. Apoi depășim o altă etapă.
Am început prin seceta singurătății, care este conștientă și pe care o creăm noi înșine. Iubim suferința noastră, egoismul nostru, să ne închidem în noi înșine, slăbiciunile noastre, nenorocirea noastră. Imaginați-vă că vă dau un ceas și că puțin după asta vi-l cer, "pentru că am nevoie". Dumneavoastră, într-un gest coleric, îl aruncați la pământ și se sparge. Imediat, îmi dau seama că eram atașat de el și inima mea plânge. Așa plânge sufletul nostru când suntem gata să ne pierdem ego-ul nostru. De aceea este necesar primul salt: să ne desprindem de pământ, adică să lepădam dorința noastră de autonomie.
Atunci orizontul se luminează, cerul se deschide. Il vedem pe aproapele nostru cu bucurie. Nu mai încercăm neliniștea și durerea, căci am găsit cerul. Vedem cerurile că se deschid și se închid: astăzi sunt nori, mâine soarele strălucește, poimâine totul este luminos și înțelegem că adevăratul cer este, pentru noi, Tronul lui Dumnezeu.
Orizontul se deschide, singurătatea încetează și descoperim universul. Cântecul pasărilor, florile, albinele care zumzăie, totul ne încântă în jurul nostru. Iubim camera noastră așa cum este. Nimic nu ne împiedică, privim fără încetare înaintea noastră. Devenim un om universal. În timp ce ni se părea că trăim într-un loc mai mic decât un mormânt, în prezent avem impresia că lumea toată este a noastră.
Această nouă experiență a deschiderii cerurilor este una din cele mai frumoase simțiri pe care omul le poate încerca. De acum viața noastră își schimbă caracterul și putem deveni chiar o pasăre în zbor, dacă vrem. Descoperim că lumea întreagă este a noastră, că pământul ne aparține, că cerul și raiul sunt ale noastre. Tatăl, Fiul și Sfântul Duh sunt pentru noi; îngerii, sfinții, Tainele sunt de asemeni pentru noi. Totul este pentru noi. Cu toate acestea se poate ca în înălțimile zborurilor noastre să survină pe furiș momente dificile care ne aduc la eul nostru, și pe care l-am prefera în locul altor lucruri. Totul este al nostru, și în același timp totul devine vrăjmașul nostru dacă ne uitam la eul nostru și dacă ne restrângem în el.
O persoană pe care am întrebat-o într-o zi cum se roagă, dacă întâlnește dificultăți în timpul rugăciunii, m-a pus în fața unei frumoase probleme. Era un suflet smerit și binecuvântat. Un suflet copleșit de mii de suferințe, care trăia în răbdare. Dar era bucuroasă căci ajunsese la deschiderea cerurilor și la "recolta" de Dumnezeu. Si mi-a pus următoarea întrebare: "Când încep să mă rog, încep să rostesc rugăciunea cu buzele și îndată simt că în spatele Numelui lui Hristos, mai presus de cuvintele care se formează în gura mea, se găsește Hristos. Când rugăciunea se prelungește, nu mai rostesc cuvintele, rugăciunea vine singură. Atunci nu pot înțelege dacă este inima sau mintea mea care se roagă. Ați putea să-mi spuneți? Poate am încetat pur și simplu să ma rog? Sunt în înșelare? Se poate ca mintea și inima mea să se roage, să vorbească cu Hristos? Mintea mea se oprește? Spuneți-mi ce se întâmplă?"
Ce se întâmplă? Lovitura de sabie care spinteca ființa noastră, mintea noastră, inima noastră, se oprește, dezmembrarea personalității noastre își găsește o limită și ajungem la simplitate și la unire. Așa cum Dumnezeu este Unul, omul devine unul. Atunci ne este imposibil să distingem dacă ne rugăm, dacă este inima noastră care se roagă sau este mintea noastră care se roagă. Părinții spun simplu: mintea coboară în inimă. Dumnezeu se revarsă în toată ființa noastră și Hristos, prin minte, coboară în inimă, și noi încetăm de a mai fi noi înșine, nu mai putem să fim la cârma ființei noastre și inima se roagă singură.
Vedeți cum acest suflet strânge "snopii" (Psalm 128, 7) ce se înalță în fața lui și întunecă orizontul? Dar, dintr-o dată iată-L! Hristos este în fața noastră! Este timpul recoltei. Singurătatea și dezbinarea lăuntrică se sfârșesc, valurile patimilor se opresc și egoul nostru tace. Ne abandonam și spunem "da, da, da!". Si acest "da" ne unește dintr-o dată cu toți ceilalți oameni. Însă, dacă pronunțăm un singur "nu", de îndată ne împotmolim din nou.
Este "recolta" lui Dumnezeu. Ne rugăm? Inima noastră se roagă? Ce se întâmplă? Singurul adevăr este că se stabilește în noi un dialog cu Dumnezeu, adică se creează o comuniune. Suntem pe de-o parte spectatorul unei realități: ascultăm ființa noastră lăuntrică ce discută cu Dumnezeu. De acum Hristos există cu adevărat pentru noi, Dumnezeu devine pentru noi o persoană vie. Așa cum cunoaștem un lucru personal, în același mod îl descoperim pe Hristos în fiecare clipă din zi și din noapte, în suferința de voie sau de nevoie, cât și în bucurie.
Pentru că Dumnezeu este viu pentru noi, avem un Dumnezeu personal, este "Dumnezeul meu". Această experiență ne aduce cunoașterea de Dumnezeu. Ce impresie încercăm din acest moment? Cea a unei tinere fete pe care o privește un bărbat, căruia îi vorbește, îi face promisiuni, și care începe să creadă că nu va mai fi singură, și începe să trăiască ca și cum ar fi căsătorită - astfel trăim cu Dumnezeu. Într-un fel Dumnezeu devine existența noastră.
După această venirea a lui Dumnezeu personal, viața noastră cu El va fi o împreună-locuire neîntreruptă. Dar "Hristosul meu", unde este? Hristos este în respirația mea, în gândul meu, în inima mea. În fiecare lucrare a mea se găsește Hristos. Știu de acum că, atunci când merg sau când mă duc la culcare, Hristos va fi cu mine, căci am atins realitatea Sa, o realitate ontologică pentru mine. Putem comunica.
Este "recolta" lui Dumnezeu. Ne rugăm? Inima noastră se roagă? Ce se întâmplă? Singurul adevăr este că se stabilește în noi un dialog cu Dumnezeu, adică se creează o comuniune. Suntem pe de-o parte spectatorul unei realități: ascultăm ființa noastră lăuntrică ce discută cu Dumnezeu. De acum Hristos există cu adevărat pentru noi, Dumnezeu devine pentru noi o persoană vie. Așa cum cunoaștem un lucru personal, în același mod îl descoperim pe Hristos în fiecare clipă din zi și din noapte, în suferința de voie sau de nevoie, cât și în bucurie.
Pentru că Dumnezeu este viu pentru noi, avem un Dumnezeu personal, este "Dumnezeul meu". Această experiență ne aduce cunoașterea de Dumnezeu. Ce impresie încercăm din acest moment? Cea a unei tinere fete pe care o privește un bărbat, căruia îi vorbește, îi face promisiuni, și care începe să creadă că nu va mai fi singură, și începe să trăiască ca și cum ar fi căsătorită - astfel trăim cu Dumnezeu. Într-un fel Dumnezeu devine existența noastră.
Dobândim îndrăzneală și Îi putem spune: "Doamne, ascultă-mă, aș vrea asta sau asta". El este prezent în timp ce înainte ne întrebam: "Ce-ar vrea Domnul?". Am dobândit curaj, am dobândit înfierea și lipsa de mângâiere pe care o resimțeam înainte a dispărut. Acum Dumnezeu este prietenul meu, este eu, și eu sunt al Lui. Ființa mea, sufletul meu, inima mea au devenit luminoase, și înțeleg că o lumină strălucește și luminează în mine iar această lumină este lucrătoare.
Pe Dumnezeu îl simțim mereu ca lumină. În ochii noștri resimțim lumina; în gândul nostru, în voința noastră Îl simțim pe Dumnezeu ca ceva luminos. Toate simțurile devin ca o vedere și vederea duhovnicească depășește lumina.
Înainte ne împărtășeam din Sfintele Taine, sau ne rugam, fără să resimțim cea mai mică energie. Singurul lucru pe care-l înțelegeam era hrana și somnul. Acum înțelegem pe Hristos, lumina care ne inundă, și devine adevărul nostru. Trăim în Hristos. El este cel care ne conduce, vedem prin El, și nu ne putem bucura decât în Hristos. Spuneți-mi ce-ar putea să ne despartă de Hristos, când suntem în întregime inundați de această lumină, de această desăvârșire atât de simplă? Nu mai este "nici înălţimea, nici adâncul" (Romani 8, 39) nici raiul, nici iadul. O unire mistică a avut loc și noi o simțim atât de puternic în noi că fiecare gest de-al nostru exprimă propria noastră jertfă și închinăciune. Este ceea ce a spus Apostolul Pavel: "orice faceţi, toate spre slava lui Dumnezeu să le faceţi" (1 Co; 10, 31). Fie ca fiecare dintre lucrările noastre să fie simțite ca o înaintare spre Dumnezeu. El vine, lumina apare, și noi suntem pașii Lui, în timp ce înainte Îl căutam. Citim, ne rugăm, vorbim, tăcem, dormim, și în realitate fiecare lucru este o smerită jertfa a ființei noastre pentru Dumnezeu, o jertfa plăcută, o cinstire adusă Domnului.
Așa cum soarele, atunci când apare acoperă toate stelele, tot așa totul devine soare pentru noi. Fie prin bucurie, prin laudă, prin învinuire, prin calomnie, prin somn, prin foame, prin suferință, prin boală, prin propria noastră moarte, sau cea a tatălui nostru, totul este în Hristos. Il descoperim pe Hristos peste tot, și oare unde nu este El? Dacă ar fi un moment, un loc o împărăție cerească, chiar o veșnicie unde să nu fie Hristos prezent, atunci n-ar fi nicăieri, și Dumnezeu n-ar exista.
Deci, ce este Hristos pentru mine? Este Domnul trupului meu, al sufletului meu, al duhului meu. Din starea în care carnea a atras sufletul, și sufletul a atras și a făcut ca duhul meu să coboare la iad, acum duhul meu se împărtășește cu Duhul Sfânt, și descopăr, port și purtăm împreună toată ființa noastră spre Împărăția Cerurilor, spre Cer, unde Hristos locuiește cu Tatăl pentru veșnicie, cu toate că este peste tot prin energia Duhului Sfânt. Si eu, sunt astfel peste tot. Îmi vorbiți și sunt în întregime al vostru. Ma urâți și vă aparțin în întregime. Nu pot fi îmbucătățit.
Câteodată, pentru că facem experiența omului fărâmițat, ne întrebăm: "Oare Hristos mă iubește? E posibil să-și amintească de mine?" Trăim ruperea, apoi facem experiența unității noastre, a adevărului, a energiei și puterii noastre. De aceea Îl avem pe Dumnezeu întreg peste tot. Fiecare lucru este pentru noi o oglindă în care Îl putem vedea pe Dumnezeu.
Este ceea ce numim renaștere în viața duhovnicească, sunt un fel de cămări lăuntrice care se deschid în mod succesiv în fața omului. Viața duhovnicească nu este ceea ce ne imaginăm, o viață grea, dureroasă, o viață care vă dă frisoane. In viața duhovnicească, totul vine de la sine. E suficient să începem pentru a avea senzația biruinței și a încununării.
"Silește-te sa intri în cetatea sfântă, în Ierusalimul cel de Sus, unde este raiul", ne spune de altfel Sfântul Macarie. "Silește-te, grăbește-te, ridica-te. De ce stai jos fără să faci nimic?". Si cetatea sfântă în care trebuie să ne silim să intram nu este altceva decât raiul. El ne arată cât de mult în mâinile noastre se află intrarea în rai. "Scutură-te de greutatea ta, de lipsa ta de decizie, ieși din mizeria ta pentru a intra în rai, în raiul tău". De ce luptăm să găsim raiul? Pentru că este gata! Viața noastră duhovnicească, îndumnezeirea, mântuirea noastră, cucerirea lui Dumnezeu, tot ceea ce dorim se găsește în rai. Atunci, ridica-te, ne spune Sfântul Macarie, și mergi. Dar nu-l vrem! "Ochii mi-au fost veghetori mai înaintea vegherilor (Psalm 76, 4. Nota din Biblia tradusă de IPS Bartolomeu Anania: "Prin "veghe" se înțelegea în antichitate perioada de cate 3 ore, din cele 12 ale zilei, în care un sutaș sau în paznic stătea de strajă, veghetor, cu ochii deschiși. Ochii psalmistului stau de veghe chiar și atunci când străjile, înainte de a le veni rândul, încă dorm. Într-un sens mai adânc, râvnă rugăciunii veghetoare îl face pe om să fie treaz chiar înainte de ceasul privegherii, după spusa: "Cine se roagă numai când trebuie să se roage, acela nu se roagă")"Ochii mi s-au trezit înaintea zorilor ca să cuget la cuvintele Tale. În puterea nopții m-am sculat și am strigat, în cuvintele Tale am nădăjduit" (Ps. 118; 148, 147 Nota din Biblia tradusă de IPS Bartolomeu Anania: "aoria înseamnă "timp nepotrivit, neobișnuit, contrar obiceiului sau regulei". Așadar, timp de rugăciune în afara tipicului și în plus fața de acesta; meditație în afara orelor obișnuite. Râvnă care sparge rutina"). Nu spunea așa David? Tot ceea ce gândiți că este doar teorie se găsește în acest rai lăuntric.
Ce înseamnă rai? O gradină, și mai mult o gradină împrejmuită, o gradină a desfătărilor, o gradină în care ești în siguranță, o gradină gătită de Dumnezeu, Care le-a pregătit pe toate și este suficient doar să intram în ea. La această renaștere ne invită Dumnezeu.
În întâlnirea noastră precedentă am vorbit despre profețiile care au avut loc în legătură cu mormântul lui Hristos și am văzut cum mormântul lui Hristos este chipul pântecului din care a odrăslit sămânța duhovnicească: "Din pântece mai înainte de luceafăr Te-am născut" (Psalm 109, 3), din care a venit moștenirea veșnică. Viața noastră duhovniceasca a izvorât, de asemenea, din mormântul lui Hristos.
De aceea se spune că sămânța Domnului va fi mulțime, care nu va ieși din rărunchii Săi ci din Înviere. Este o sămânță duhovnicească, "de aceea El pe mulți îi va moșteni" (Isaia 53, 12). E ușor săracului să ajungă bogat? Nu, ci îi trebuie întreaga viață ca să reușească. Deci, pentru a moșteni pe Hristos este foarte dificil. Cum eu, umbră, pot să dobândesc Lumina? Lumina este cea care împrăștie întunericul. Cum pot eu, păcătos, să înving și să-L fac al meu pe Sfânt? Cum eu, care gem în moarte pot să prind pe Cel Viu și izvorul vieții? Sunt nimic.
El este Cel care ne va face moștenirea Lui, ne va lega pentru totdeauna de Persoana Sa. Să nu ne îngrijorăm căci Hristos este cel ce ne dăruie viața. Noi să-I dăm acest drept, spunând "da". În timp ce nașterea din trup este involuntară pentru cel ce vine pe lume, în viața duhovnicească, renașterea se lucrează din voința noastră. Dacă vrem, Hristos ne face imediat moștenitorii Lui, ne face să participăm la viața Lui.
In Sâmbăta Mare, preotul aruncă foi de laur în toată biserica în semn de biruință a lui Hristos, în timp ce strana cântă: "Înalţă-Te Cel ce judeci pământul, răsplăteşte răsplătirea celor mândri." (Psalm 93, 2). Mulți sunt cei care întind mâna pentru a lua câteva frunze și zâmbetul lor, privirea lor, anunță tuturor: "Hristos a înviat!".
Doresc ca fii mei să trăiască această bucurie pascală, să fie moștenitori ai lui Hristos, să trăiască frumusețea și siguranța în "grădina încuiată" (Cântarea Cântărilor 4, 12).
Un singur Dumnezeu, copiii mei, ne-a făcut moștenitori și ne-a scos din pântecele iadului. Un Dumnezeu unic care ne-a chemat pe toți. Voi aduna, copiii mei - spune El - de la marginile pământului, și îi voi pune în fața Mea pentru a-i privi și a fi mândru de ei. Cât este de ușor să ne întâlnim astfel în jurul lui Hristos și să gustăm bucuria Raiului!
Cine ne poate despărți de un astfel de Domn? Spuneți-mi cine ne va desparți de Hristos? Cine ne va împiedica să simțim sobornicitatea noastră? Cine ne va lua dreptul de a fi împreună cu îngerii, cerul, stelele, sfinții, întreg pământul? Si cine ne va împiedică să cântăm împreună slava Domnului?
Aș dori ca în această perioadă a Cincizecimii să vă simțiți moștenitori ai lui Hristos, să vă bucurați căci Domnul v-a acoperit cu stâlpările biruinței și trimite asupra voastră harul Său, lumina Sa. Drepte a făcut căile Sale și ușoară calea voastră, a permis ca să-L priviți "față către față", fără separare: eu și Hristos ne-am găsit! Pot să fac ceea ce vreau, dar "ceea ce vreau" se împlinește de Dumnezeu în mine. Căci întregului univers Dumnezeu preferă să ne facă dumnezei, lumină din Lumină în Duhul Sfânt.
Pe Dumnezeu îl simțim mereu ca lumină. În ochii noștri resimțim lumina; în gândul nostru, în voința noastră Îl simțim pe Dumnezeu ca ceva luminos. Toate simțurile devin ca o vedere și vederea duhovnicească depășește lumina.
Înainte ne împărtășeam din Sfintele Taine, sau ne rugam, fără să resimțim cea mai mică energie. Singurul lucru pe care-l înțelegeam era hrana și somnul. Acum înțelegem pe Hristos, lumina care ne inundă, și devine adevărul nostru. Trăim în Hristos. El este cel care ne conduce, vedem prin El, și nu ne putem bucura decât în Hristos. Spuneți-mi ce-ar putea să ne despartă de Hristos, când suntem în întregime inundați de această lumină, de această desăvârșire atât de simplă? Nu mai este "nici înălţimea, nici adâncul" (Romani 8, 39) nici raiul, nici iadul. O unire mistică a avut loc și noi o simțim atât de puternic în noi că fiecare gest de-al nostru exprimă propria noastră jertfă și închinăciune. Este ceea ce a spus Apostolul Pavel: "orice faceţi, toate spre slava lui Dumnezeu să le faceţi" (1 Co; 10, 31). Fie ca fiecare dintre lucrările noastre să fie simțite ca o înaintare spre Dumnezeu. El vine, lumina apare, și noi suntem pașii Lui, în timp ce înainte Îl căutam. Citim, ne rugăm, vorbim, tăcem, dormim, și în realitate fiecare lucru este o smerită jertfa a ființei noastre pentru Dumnezeu, o jertfa plăcută, o cinstire adusă Domnului.
Așa cum soarele, atunci când apare acoperă toate stelele, tot așa totul devine soare pentru noi. Fie prin bucurie, prin laudă, prin învinuire, prin calomnie, prin somn, prin foame, prin suferință, prin boală, prin propria noastră moarte, sau cea a tatălui nostru, totul este în Hristos. Il descoperim pe Hristos peste tot, și oare unde nu este El? Dacă ar fi un moment, un loc o împărăție cerească, chiar o veșnicie unde să nu fie Hristos prezent, atunci n-ar fi nicăieri, și Dumnezeu n-ar exista.
Deci, ce este Hristos pentru mine? Este Domnul trupului meu, al sufletului meu, al duhului meu. Din starea în care carnea a atras sufletul, și sufletul a atras și a făcut ca duhul meu să coboare la iad, acum duhul meu se împărtășește cu Duhul Sfânt, și descopăr, port și purtăm împreună toată ființa noastră spre Împărăția Cerurilor, spre Cer, unde Hristos locuiește cu Tatăl pentru veșnicie, cu toate că este peste tot prin energia Duhului Sfânt. Si eu, sunt astfel peste tot. Îmi vorbiți și sunt în întregime al vostru. Ma urâți și vă aparțin în întregime. Nu pot fi îmbucătățit.
Câteodată, pentru că facem experiența omului fărâmițat, ne întrebăm: "Oare Hristos mă iubește? E posibil să-și amintească de mine?" Trăim ruperea, apoi facem experiența unității noastre, a adevărului, a energiei și puterii noastre. De aceea Îl avem pe Dumnezeu întreg peste tot. Fiecare lucru este pentru noi o oglindă în care Îl putem vedea pe Dumnezeu.
Este ceea ce numim renaștere în viața duhovnicească, sunt un fel de cămări lăuntrice care se deschid în mod succesiv în fața omului. Viața duhovnicească nu este ceea ce ne imaginăm, o viață grea, dureroasă, o viață care vă dă frisoane. In viața duhovnicească, totul vine de la sine. E suficient să începem pentru a avea senzația biruinței și a încununării.
"Silește-te sa intri în cetatea sfântă, în Ierusalimul cel de Sus, unde este raiul", ne spune de altfel Sfântul Macarie. "Silește-te, grăbește-te, ridica-te. De ce stai jos fără să faci nimic?". Si cetatea sfântă în care trebuie să ne silim să intram nu este altceva decât raiul. El ne arată cât de mult în mâinile noastre se află intrarea în rai. "Scutură-te de greutatea ta, de lipsa ta de decizie, ieși din mizeria ta pentru a intra în rai, în raiul tău". De ce luptăm să găsim raiul? Pentru că este gata! Viața noastră duhovnicească, îndumnezeirea, mântuirea noastră, cucerirea lui Dumnezeu, tot ceea ce dorim se găsește în rai. Atunci, ridica-te, ne spune Sfântul Macarie, și mergi. Dar nu-l vrem! "Ochii mi-au fost veghetori mai înaintea vegherilor (Psalm 76, 4. Nota din Biblia tradusă de IPS Bartolomeu Anania: "Prin "veghe" se înțelegea în antichitate perioada de cate 3 ore, din cele 12 ale zilei, în care un sutaș sau în paznic stătea de strajă, veghetor, cu ochii deschiși. Ochii psalmistului stau de veghe chiar și atunci când străjile, înainte de a le veni rândul, încă dorm. Într-un sens mai adânc, râvnă rugăciunii veghetoare îl face pe om să fie treaz chiar înainte de ceasul privegherii, după spusa: "Cine se roagă numai când trebuie să se roage, acela nu se roagă")"Ochii mi s-au trezit înaintea zorilor ca să cuget la cuvintele Tale. În puterea nopții m-am sculat și am strigat, în cuvintele Tale am nădăjduit" (Ps. 118; 148, 147 Nota din Biblia tradusă de IPS Bartolomeu Anania: "aoria înseamnă "timp nepotrivit, neobișnuit, contrar obiceiului sau regulei". Așadar, timp de rugăciune în afara tipicului și în plus fața de acesta; meditație în afara orelor obișnuite. Râvnă care sparge rutina"). Nu spunea așa David? Tot ceea ce gândiți că este doar teorie se găsește în acest rai lăuntric.
În întâlnirea noastră precedentă am vorbit despre profețiile care au avut loc în legătură cu mormântul lui Hristos și am văzut cum mormântul lui Hristos este chipul pântecului din care a odrăslit sămânța duhovnicească: "Din pântece mai înainte de luceafăr Te-am născut" (Psalm 109, 3), din care a venit moștenirea veșnică. Viața noastră duhovniceasca a izvorât, de asemenea, din mormântul lui Hristos.
De aceea se spune că sămânța Domnului va fi mulțime, care nu va ieși din rărunchii Săi ci din Înviere. Este o sămânță duhovnicească, "de aceea El pe mulți îi va moșteni" (Isaia 53, 12). E ușor săracului să ajungă bogat? Nu, ci îi trebuie întreaga viață ca să reușească. Deci, pentru a moșteni pe Hristos este foarte dificil. Cum eu, umbră, pot să dobândesc Lumina? Lumina este cea care împrăștie întunericul. Cum pot eu, păcătos, să înving și să-L fac al meu pe Sfânt? Cum eu, care gem în moarte pot să prind pe Cel Viu și izvorul vieții? Sunt nimic.
El este Cel care ne va face moștenirea Lui, ne va lega pentru totdeauna de Persoana Sa. Să nu ne îngrijorăm căci Hristos este cel ce ne dăruie viața. Noi să-I dăm acest drept, spunând "da". În timp ce nașterea din trup este involuntară pentru cel ce vine pe lume, în viața duhovnicească, renașterea se lucrează din voința noastră. Dacă vrem, Hristos ne face imediat moștenitorii Lui, ne face să participăm la viața Lui.
In Sâmbăta Mare, preotul aruncă foi de laur în toată biserica în semn de biruință a lui Hristos, în timp ce strana cântă: "Înalţă-Te Cel ce judeci pământul, răsplăteşte răsplătirea celor mândri." (Psalm 93, 2). Mulți sunt cei care întind mâna pentru a lua câteva frunze și zâmbetul lor, privirea lor, anunță tuturor: "Hristos a înviat!".
Doresc ca fii mei să trăiască această bucurie pascală, să fie moștenitori ai lui Hristos, să trăiască frumusețea și siguranța în "grădina încuiată" (Cântarea Cântărilor 4, 12).
Un singur Dumnezeu, copiii mei, ne-a făcut moștenitori și ne-a scos din pântecele iadului. Un Dumnezeu unic care ne-a chemat pe toți. Voi aduna, copiii mei - spune El - de la marginile pământului, și îi voi pune în fața Mea pentru a-i privi și a fi mândru de ei. Cât este de ușor să ne întâlnim astfel în jurul lui Hristos și să gustăm bucuria Raiului!
Cine ne poate despărți de un astfel de Domn? Spuneți-mi cine ne va desparți de Hristos? Cine ne va împiedica să simțim sobornicitatea noastră? Cine ne va lua dreptul de a fi împreună cu îngerii, cerul, stelele, sfinții, întreg pământul? Si cine ne va împiedică să cântăm împreună slava Domnului?
Aș dori ca în această perioadă a Cincizecimii să vă simțiți moștenitori ai lui Hristos, să vă bucurați căci Domnul v-a acoperit cu stâlpările biruinței și trimite asupra voastră harul Său, lumina Sa. Drepte a făcut căile Sale și ușoară calea voastră, a permis ca să-L priviți "față către față", fără separare: eu și Hristos ne-am găsit! Pot să fac ceea ce vreau, dar "ceea ce vreau" se împlinește de Dumnezeu în mine. Căci întregului univers Dumnezeu preferă să ne facă dumnezei, lumină din Lumină în Duhul Sfânt.
Traducere ROF din Archimandrite Aimilianos, Catéchèses et discours, Vol. 2, Sous les ailes de la Colombe, Edition Ormylia
LEGATURI (din aceeași carte):
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu