Arhim. Emilianos Simonopetritul: "Strămoșii, cei care au avut nostalgia primei veniri a lui Hristos, se întâlnesc și se unesc cu noi, noii strămoși, noii străbuni, care trebuie să pregătim, în inimile noastre și în Biserică, cea de-a Doua Venire a lui Hristos"

Nașterea duhovnicească a lui Hristos în noi

Străbatem perioada Postului Nașterii Domnului, iar astăzi îi sărbătorim pe Sfinții Strămoși - proroci, împărați, sfinți, păstori mari și mici - care au contribuit ca Iisus Hristos să ajungă până la noi. Sărbătoarea Sfinților Strămoși este una dintre cele mai frumoase sărbători de peste an, întrucât ne dezvăluie că Hristos, Care nu avea trebuință de nimic, S-a făcut pe Sine Însuși să aibă nevoie de noi, cei care ne aflăm în toată nevoia. S-a făcut pe Sine să aibă nevoie și să primească și inima mea, și chemarea ta, și întinderea mâinilor celuilalt, și cea mai mică slujire a fiecăruia dintre noi, chiar și lumânarea pe care I-o aprindem. Această sărbătoare ne împodobește sufletele nu numai ca să prăznuim nașterea lui Hristos în lume, ci și să sărbătorim nașterea înlăuntrul nostru a lui Hristos, venirea lui Hristos în inima noastră, printr-o trăire teologică și un cuget bisericesc.

Postul Nașterii Domnului nu reprezintă doar patruzeci de zile de post. El este o educare a noastră, cu scopul adunării puterilor noastre sufletești întru așteptarea lui Emanuil, a lui Dumnezeu, Care a fost, este și va fi cu noi (cf. Apoc. 1, 8; 4, 8). Este o pedagogie, ca să putem să ne deschidem sufletul, așteptându-L ca pe cineva care lipsește. Aceasta este tragica noastră problema: Cel nevăzut, pe Care Îl vrem să fie văzut, ni se pare atât de îndepărtat. El însă este Dumnezeul inimii noastre, al viselor noastre din copilărie, Dumnezeul pe Care ni L-au dăruit părinții noștri încă pe când eram mici copii. 

Sfinții Strămoși au conlucrat la nașterea lui Hristos. Li s-a făcut cinstea ca Dumnezeu să Se coboare la măsurile lor, la obiceiurile lor, la ideile lor, la viața lor, să pătrundă în păcatele lor, în visele lor, și să-i facă purtători ai dumnezeirii Sale. Ei au o importanță atât de mare în viața noastră, încât Biserica le-a afierosit două duminici.  Prima este cea de astăzi, în care citim pericopa evanghelică despre cine cea mare (cf. Lc. 14, 16-24). Domnul i-a chemat pe toți la cină, și a început să I se umple casa, dar încă mai era loc liber. Atunci, stăpânul cinei a trimis pe robul său ca să-i aducă și pe ceilalți. Care este oare sensul pericopei? De ce Părintii au rânduit această citire astăzi? Pur și simplu, pentru că Strămoșii noștri au umplut împărăția cerurilor, însă Dumnezeu nu începe doar cu ei cina cea de pe urmă. Trimite oameni să alerge la noi, lipsiții, zicând: "Incă mai sunt locuri! De ce stați aici, jos? Grăbiți-vă să veniți! Siliți-vă inimile să ia parte la acest ospăț bogat!" Strămoșii ne așteaptă de veacuri și încă nu pot să se desfăteze de cina pe care o doresc, ci doar gustă câte ceva din când în când, ca să nu obosească așteptându-ne. 

Pericopa are caracter eshatologic, arată că trebuie să pătrundem și noi în viața Strămoșilor, care se află în împărăția cerească și mănâncă și se veselesc zi de zi cu Hristos. Trebuie să fim și noi cuprinși în corul Strămoșilor, ca să mâncăm împreună cu ei și să ajungem un trup, pentru că Biserica este una.

Duminica următoare este cea de-a doua Duminică a Strămoșilor și se numește "Duminica dinaintea Nașterii Domnului". După ce ne-am familiarizat deja cu Strămoșii, Biserica deschide acum Evanghelia și ne citește numele lor, unul câte unul (cf. Mt. 1, 1-25). Astfel, îl îmbrățișăm pe fiecare în parte, îl salutăm, așa cum facem când se aducă membrii familiei noastre, răspândiți prin diferite orașe.

Strămoșii dețin un loc important în trupul lui Hristos; fără ei, nu putem să fim uniți cu Biserica. Strămoșii ne-au adus așteptarea lui Israel, care a devenit "așteptarea neamurilor" (Fc. 49, 10), iar apoi moștenirea noastră. Ni L-au adus pe Hristos, dorirea inimii noastre, plinirea dorurilor noastre, sufletul sufletului nostru, viața și bucuria existenței noastre. In ziua de Crăciun vom cânta împreună cu ei: "Veniți, credincioșilor, să vedem unde S-a născut Hristos!" (Utrenia Nașterii Domnului, stihirile de după prima Catisma). Dar unde S-a născut Hristos? In Betleem? Chiar și dracii știau că Hristos cel istoric S-a născut în Betleem. Au prorocit aceasta veacurile, o mărturisesc sufletele noastre, o fac prezentă trăirile noastre. Problema însă este: cum Dumnezeu, Cel mai-înainte-de-veci, va fi și pentru noi Dumnezeul nostru, Cel care a ajuns "Prunc tânăr"? (Utrenia Nașterii Domnului, Condacul și icosul) De aceea Biserica noastră, după ce a avut, până în secolele XI-XII, o singură Duminică a Strămoșilor, a rânduit-o de atunci și pe cea de a doua, ca să ni-i pună la inimă și pentru ca ei să devină o singură frământătură cu noi. 

La acest scop contribuie și cele patruzeci de zile de post de dinaintea Crăciunului, care sunt o rămășită a Vechiului Legământ și care, vrând-nevrând, ne aduc, prin cele două duminici, aproape de Strămoși. Știm că evreilor le-au trebuit patruzeci de ani ca să ajungă din Egipt în Palestina, deși erau suficiente câteva zile. Totuși, au petrecut patruzeci de ani întregi ca să fie puși la încercare. Pentru noi, aceste patruzeci de zile sunt încercarea voinței noastre, educarea libertății noastre, pregătirea duhului nostru ca să se umple de lumina cea adevărată. Să vedem acum cine au fost Strămoșii, cum au ajuns sfinți și cum vor ca și noi să fim sfinți. 

Merită, cu acest prilej, să spunem că, dacă nu vom cunoaște Vechiul Legământ cuvânt cu cuvânt, nu-l vom înțelege niciodată pe cel Nou, pentru că cel Nou este tâlcuirea celui Vechi. De asemenea, nu am putea înțelege lucrarea lui Hristos, nici ce avem noi de văzut pentru mântuirea noastră. Vechiul Legământ ne introduce în duhul apostolic și bisericesc, ne face trăitori ai vieții bisericești. Vechiul Legământ este cheia cunoașterii lui Dumnezeu și cuprinde istoria tuturor Strămoșilor și felul în care au pregătit venirea lui Hristos.

Astăzi îl cinstim, întâi de toate pe Avraam, strămoșul evreilor, gigantul credinței. Împreună cu Avraam îl cinstim și pe prorocul Daniil, care a supraviețuit în groapa cu lei, pe cei trei tineri, care au simțit răcoare în cuptorul înfierbântat, și pe toți ceilalți de dinainte de Lege, de sub Lege și de după Lege. In mod special, îi prăznuim pe proroci și pe împărați, dintre care cei mai mulți au fost strămoși după trup ai lui Hristos. Mai sunt cinstite și câteva femei sfințite: prorocița Ana, cunoscuta Iudita, faimoasa Debora, Estera, Sarra, care ni L-a lăsat moștenire pe Hristos, Mariam, sora lui Moise, Rahela, Rebeca, Rut și atâtea altele. Toate acestea și toți aceia se întind de-a lungul a generații și generații. 

Genealogia Mântuitorului, pe care o citim în duminica următoare, vorbește despre paisprezece generații. Ce înseamnă paisprezece generații? Câte secole acoperă? Sensul, aici, este că numărul 7, din a cărei dublare provine numărul 14, se referă la timpul stricăcios al acestei lumi. Sfânta Scriptura spune că Dumnezeu a făcut în șapte zile această lume stricăcioasă, înșelătoare, și înșelată. Prin urmare, cele 14 generații au fost generațiile de oameni care au trăit și au luptat cu durerea, cu bolile, cu moartea. Atâția și atâția oameni au trăit cu nădejdea în Hristos, fără ca, în cele din urmă, să vadă ceea ce așteptau! Câți nu au murit postind, așteptându-L pe Hristos, așa cum L-au cunoscut din Vechiul Legământ! Toți aceștia Îl așteptau pe Mântuitorul într-un întuneric aproape deplin, având lumina palidă a Vechiului Legământ. 

Potrivit Vechiului Legământ, de la Adam până la Hristos au trecut 5508 ani. Ei sunt stabiliți astfel încât să poată fi împărțiți în trei perioade de câte 14 generații: perioada de dinaintea robiei, cea din timpul robiei babilonice și perioada de după robie. Prin urmare, numărul 7 este simbolic. Arată că au fost nenumărați toți cei care au trăit înainte de Hristos și că ei s-au stins din viață, s-au pierdut așteptând lumina cea adevărată, pe Hristos. Acum, când a venit Hristos, stihurile de după Icos spun către Strămoși: "Bucurați-vă, Strămoșilor cei de demult, văzându-L pe Hristos-Mesia că Se apropie!".

A venit Lumina, a răsărit Soarele, s-au stins toate stelele și toți cei care au fost numiți "dumnezei". Au dispărut jertfele, chiar și cele ale lui Israil, despre care Dumnezeu le-a spus de atâtea ori: "Urăsc sărbătorile voastre, urăsc jertfele voastre!" (cf. Am. 5, 21-23; Is. 1, 11-14), pentru că ele nu Îl împărtășeau pe Duhul Sfânt. Cu toate acestea, iudeii transmiteau din gură în gură, de la mamă la copil, informația că așteptau un Proroc, care va desăvârși lucrarea lui Moise și va împlini toate făgăduințele făcute lui Avraam, lui Isav și lui Iacov, și tuturor celorlalți (Deut. 18, 15 ș, u.). Dar toate câte s-au petrecut în trecut s-au stins, au căzut, la fel cum au căzut idolii înaintea lui Hristos. Strămoșii însă întrebau cine este Dumnezeu, și au aflat-o acum în iad, când S-a pogorât acolo Hristos. 

Este oare Dumnezeu un titan? De ce a lăsat neamul omenesc să se chinuie atâtea mii de ani și să nu i Se dea pe Sine Însuși? Dumnezeu a spus: "Căutați și veți afla!" (Mt. 7, 7; Lc. 11, 9). Cum se explică faptul că neamul omenesc L-a cerut atâția ani pe Dumnezeu, și Dumnezeu nu a coborât? Nu ar fi fost cu putință să scurteze timpul așteptării? Nu! Era necesar să treacă aceste mii de ani. Așa cum, dacă n-ar fi noaptea, n-am aprecia valoarea zilei, dacă n-am avea toamna, ploile, iarna, furtunile, zăpezile, nu ne-am putea pregăti cu adevărat pentru primăvară, pentru învierea naturii și pentru vara cu roadele ei, tot așa și firea umană avea nevoie de această așteptare premergătoare. Omul s-a învârtoșat din pricina păcatului, și a fost nevoie de iarna grea a miilor de ani de dinainte de Hristos pentru ca inima să i se înmoaie, să înțeleagă, să se pregătească, să se maturizeze, să dorească, să-L ceară și, în cele din urmă, să-L primească pe Hristos. Omul făcut de Dumnezeu ajunsese un popor tare la cerbice. Cu toate acestea, el era destinat unei neîntrerupte desfătări de vederea lui Dumnezeu, și trebuia să vină clipa în care să schimbe rătăcirea și idolatria cu veselia Bisericii, cu marea și nesfârșita cină a împărăției lui Dumnezeu. Venirea lui Hristos trebuia să se realizeze odată cu "plinirea vremii" (Gal. 4, 4), adică atunci când inimile oamenilor se vor trezi și Îl vor cere.

Dar până la venirea lui Hristos, unde au mers sufletele Strămoșilor? Exista concepția că au mers în iad, adică într-un loc întunecat, într-o prăpastie întunecată în care se aruncau morții ca mâncare pentru păsări. Un astfel de sfârșit înfricoșător au avut cei care Îl așteptau pe Hristos! Aici, merită să ne mirăm de răbdarea lui Dumnezeu, Care a așteptat atâtea secole ca să ne facă vase ale Sfântului Duh. El a așteptat mai mult decât noi!

Prin urmare, sărbătoarea de astăzi dezvăluie ce a reușit îndelunga-răbdare a lui Dumnezeu, fără să tăgăduiască libertatea omului, fără să-l înrobească. Dumnezeu a atins scopul istoriei omenești, planul Sfintei Treimi. A venit clipa și a semănat, ca să odrăslească în noi viața cea nouă. "Când noaptea le cuprinde pe toate" (Intel. Sol. 18, 14), a venit zidirea cea nouă, Hristos. Când slujim Liturghia în sobor, spunem: "Duhul Sfânt Se va pogorî peste noi și puterea Celui Preaînalt ne va umbri" (Dumnezeiasca Liturghie, după Vohodul cel mare). Duhul Sfânt a venit, și puterea Celui Preaînalt, și a făcut ca cele cu neputință să fie cu putință. A venit Hristos, și strămoșii erau în iad, în prăpăstiile întunecoase. Atunci de ce îi cinstim? De ce le facem icoane? Sunt ei sfinți? Sunt drepți? Nu cumva greșim? Sunt mădulare vii ale Bisericii noastre? Putem fie una cu ei?

Dacă le cercetăm viața după trup, vom fi uimiți, dar și mângâiați. Vom fi uimiți, pentru că au fost plini de păcate. Vom fi mângâiați, pentru că și noi suntem plini de păcate. Erau plini de căderi în idolatrie, de învârtoșare, de crime, de curvii, de patimi, de uitare de Dumnezeu. Si totuși, îi cinstim ca pe sfinți. Nu e nedrept? Unii dintre ei s-au pocăit, au făcut chiar și minuni în viață, au vorbit cu Dumnezeu. Alții nu s-au pocăit. Se vede că au murit în păcate și idolatrie. Atunci cum de sunt sfinți? Ne este de folos să cercetăm aceasta, ca să pricepem dacă ne este și nouă ușor să ajungem sfinți.

Faptul că Strămoșii au avut o legătură după trup cu Hristos era o trăsătură caracteristică din pricina căreia s-au sfințit. Adică, prima venire a lui Hristos pe pământ a fost pregătită din tată în fiu și în nepot. Strămoșii au fost mijlocitori între Adam cel căzut și Hristos, cel de-al doilea Adam, ei  au făcut un pod peste prăpastia iadului, până la rai, între moarte și înviere, au slujit la mântuirea neamului omenesc, fie cu știință, fie cu neștiință. Multi dintre ei au fost păgâni, idolatri. Cu toate acestea, au ajuns și ei Strămoși "după duh" ai lui Hristos. Prin urmare, și-au oferit trupul lor slujirii lui Hristos sau și-au lepădat propriile păreri și concepții și le-au dăruit lui Hristos.

O a doua caracteristică este subliniata de Apostolul Pavel în Epistola către evrei. Strămoșii au întrecut limitele mediului lor, a epocii lor, și prin credință au acceptat că Dumnezeu va veni pe pământ. "L-au privit pe Cel nevăzut ca și cum ar fi fost văzut" (Evr. 11, 27). Deși nu-L vedeau pe Dumnezeu, Îl așteptau pe Hristos ca și cum L-ar fi văzut, până în clipa în care a venit ca Prunc, fără slavă, prigonit de oameni. Nădejdea nu le-a fost înșelată. Solomon, de exemplu, acest împărat înțelept, ale cărui cărți au fost incluse în Sfânta Scriptura, a trăit păcatul până la cea mai adâncă mlaștină a lui. A susținut până și idolatria. Si totuși, el a zidit Templul, Sfânta și Sfânta Sfintelor, el a organizat cultul iudaic. Astfel, a preînchipuit viitorul Templu, Biserica, pe Maica Domnului, care a ajuns "sfânta sfinților" din care a venit Hristos. Se poate ca viața lor să se fi târât în păcat, dar aveau credință și nădejde.

Avraam, deși era idolatru, totuși prin credință a ieșit din patria sa și a ajuns patriarh al lui Israel, "părintele nostru al tuturor" (Rom. 4, 17), strămoș al lui Hristos și al Bisericii. La vârsta de nouăzeci și nouă de ani, a dobândit prin credință un fiu și a ajuns model al dăruirii către Dumnezeu (Cf. Fc. 17, 1, s.u.). În cele din urmă, din seminția lui a ieșit Hristos (cf. Gal. 3, 16), Începutul si Sfârșitul tuturor. Avraam și Hristos alcătuiesc o istorie neîntreruptă, a cărei preistorie ajunge până în rai. Strămoșii credeau în Cel pe Care nu-L vedeau și nu-L înțelegeau.

O a treia caracteristica a Strămoșilor este că Dumnezeu i-a folosit ca să binecuvinteze toate popoarele. Cum? Făcând adevărul cunoscut în toată lumea (cf. Fc. 22, 18; Dan. 2, 47). De câte ori ne folosește Dumnezeu și pe noi, păcătoșii! Pe aceia i-a folosit ca să se poată naște Biserica, iar pe noi, ca să trăim, să muncim, să ne bucurăm, să fim părtași la ea.

Din Strămoși s-a născut Maica Domnului, care a trăit în Sfânta Sfintelor, și când a ieșit de acolo era ea însăși "Sfânta Sfintelor", avându-L înlăuntrul ei pe Hristos. Ea a sfințit Sfânta Sfintelor din Templu și a binecuvântat întreaga creație, și așa s-au sfârșit acele "Sfinte ale Sfintelor" tipiconale, venind adevărul și deplinătatea. Maica Domnului este începutul poporului ales al lui Dumnezeu, a ajuns Maica a neamurilor și chip al Bisericii noastre.

Din toate aceste motive, Strămoșii au ajuns preînchipuiri și icoane ale lui Hristos și ale Bisericii. Dumnezeu i-a adunat pe toți, păcătoși și drepți, și i-a folosit. Să mai luam câteva exemple. Booz, fiul desfrânatei Rahav, a ajuns o preînchipuire și o icoană a Bisericii. Desfrânata Rahav a ajuns un simbol al chemării neamurilor și păcătoșilor la Hristos; ea a slujit planului lui Dumnezeu. Adam, deși a păcătuit și a murit în afara raiului, este o preînchipuire a celui de-al doilea Adam, a lui Hristos. Noe și arca lui au ajuns, de asemenea, simboluri ale Bisericii și ale lui Hristos. Isaac este o preînchipuire a jertfei lui Hristos, Iacov - al îndumnezeirii și al contemplației. Iosif, David și aproape toți împărații și prorocii sunt simboluri, preînchipuiri și icoane ale lui Hristos și ale Bisericii. Melchisedec, Moise, Iov și toți ceilalți strămoși au ajuns icoane ale lui Dumnezeu și ale negrăitelor Lui taine, și ne ajută să înțelegem tainele negrăite ale împărăției cerurilor.

Acum putem înțelege de ce e nevoie să studiem viața Strămoșilor. Cu toții sunt înaintemergători ai lui Hristos, până la cel din urmă, pâna la Ioan Botezătorul, numit "Înaintemergătorul". Ei sunt icoane "ale adevăratei taine a mântuirii noastre dintru adâncurile ascunzimii dumnezeiești" (Sf. Maxim Mărturisitorul, Mistagogia 16, PG 91, 693C). Tot ce se află în cer și tot ce va fi aflăm, încă de pe acum, prin intermediul lor.

Toți Strămoșii au exprimat așteptarea lui Israel, care a ajuns și așteptarea noastră, a neamurilor (cf. Fc. 49, 10). De aceea, prin credința lor și prin toate aceste feluri de viețuire, când L-au văzut pe Hristos în iad, au crezut în El și au reușit să se ridice. Hristos i-a înșfăcat și i-a dus întru cele cerești. Acum însă stau acolo, sus, în jurul mesei cinei celei mari, și ne așteaptă pe noi. Așteaptă să pregătim noi a Doua Venire a lui Dumnezeu.

Aceștia sunt Strămoșii primei veniri, lipsite de slavă, a lui Hristos. Hristos a venit ca Prunc, pe care Îl urmăreau ca să-L omoare. A Doua sa Venire însă va fi întru slavă și în cinste. Strămoșii au slujit în întuneric venirea lipsită de slavă a lui Hristos, dar mântuitoare pentru noi toți. Noi, în lumina Bisericii, trebuie să pregătim și să grăbim cât mai mult cea de-a Doua Venire a lui Hristos, ca să mâncăm cu toții, împreună, la cina cea mare și să se bucure și Strămoșii. Si ei, si noi credem că se va realiza cuvântul spus de apologetul Iustin Martirul: "Iisus iarăși, Se va înfățișă sus, pe nori" (Sf. Iustin Martirul și Filosoful, Dialoguri cu iudeul Trifon). Hristos va veni iarăși, dar nu într-o iesle, ci pe norii cerului.

In acest punct, Strămoșii, cei care au avut nostalgia primei veniri a lui Hristos, se întâlnesc și se unesc cu noi, noii strămoși, noii străbuni, care trebuie să pregătim, în inimile noastre și în Biserică, cea de-a Doua Venire a lui Hristos; noi, care, cu toate ca trăim într-o lume păcătoasă, trebuie să devenim sfinții Noului Legământ; noi, care credem că Hristos va veni din nou să judece viii și morții și trăim cu dorul și așteptarea Lui.

Isaia, cu opt sute de ani înainte de Hristos, a spus într-o prorocie: "Iată, Mântuitorul vine la tine, având cu Sine plata Sa!" (Is. 62, 11). Care este "plata" lui Hristos? Plata este salariul, suma la care ai dreptul, este dreptul tău. Dreptul lui Hristos este firea noastră pe care a asumat-o. După ce a coborât din cer, l-a luat pe om și l-a înălțat la cer și l-a așezat de-a dreapta Tatălui. Va coborî din nou, ca să urcăm și noi, cei care am crezut în cele cerești. Prin urmare, noi suntem "dreptul" lui Hristos. Nu am trăi, nu am fi nimic dacă Hristos nu ar fi împlinit această faptă, din pricina căreia are drepturi asupra noastră. Si, în același timp, Hristos este, la rândul Său, "dreptul" nostru, Îi aparținem și ne aparține. De aceea, amintiți-vă că toți Strămoșii "care nu au primit făgăduința ca să nu ajungă fără noi la desăvârșire" (Evr. 11, 39) vor să mănânce împreună cu noi la marea cină.

***

Am văzut cum Strămoșii au reușit să-și depășească păcătoșenia și să ajungă icoane de mare cinste și inestimabile ale lui Dumnezeu. Să vedem, acum, în ce fel putem și noi să fim "strămoși" ai celei de-a Doua Veniri a lui Hristos, cum putem să ajungem sfinți. Istoria ne arată ce așteaptă Dumnezeu de la noi.

Cu toții ne-am născut duhovnicește prin Sfântul Botez. Pântecele care ne-a născut este colimvitra Bisericii, Maica noastră e Biserica, iar Biserica este Hristos, Tatăl nostru. Așadar, Biserica săvârșește o altă naștere. Când Nicodim s-a dus noaptea, pe ascuns, la Hristos, Domnul i-a vorbit despre nașterea "de sus" (In. 3, 3). Această naștere "de sus" ne-o dă Biserica. Nu ne naște ca să fim fii ai stricăciunii și ai morții, oameni ai celor șapte sau paisprezece generații, ci să fim oameni ai nemuririi, fii ai învierii, strămoși ai celei de-a opta zile, ai celui de-al optulea veac.

Ce-a izbutit, așadar, Hristos venind în lume?

Când a sosit "plinirea vremii", Hristos a recapitulat întru Sine timpul, l-a rulat și l-a închis în voia Sa, și l-a dus la sfârșit. Adică, în mod mistic și premergător, a desființat timpul pe care el Însuși l-a făcut și a adus învierea, veșnicia, făcând viitorul prezent. Astfel, "plinirea vremii" nu este timpul, ci Însuși Hristos.

In plus, ni le-a pregătit pe cele eshatologice, veșnicia, pentru că a recapitulat și a luat asupra Persoanei Sale dumnezeiești și omenești întreaga noastră fire. Dar, pentru că Hristos va veni și pentru că noi suntem întru El, înseamnă că El Își pregătește a Doua Sa Venire prin noi. Hristos nu poate veni dacă noi nu Îi pregătim venirea. Așa cum El nu intră în inima noastră dacă ea nu Îl dorește și nu Îl cere, astfel nu va veni dacă nu Îi pregătim cea de-a Doua Venire. A Doua Venire va fi arătarea slavei noastre, după cum spune Scriptura: "Hristos va veni, și noi ne vom arata întru slavă" (Col. 3, 4). Strămoșii au mers în iad. Noi, care suntem noii strămoși, vom intra direct în slava lui Hristos.

Dar oare vor trece generații și generații, mii de ani, așteptând să ne săturam cu Dumnezeu? Nu!

Oamenii, uneori, osândesc monahismul, spunând că este fără rod, pentru că monahii nu au copii. Părintii Bisericii însă răspund: monahismul reprezintă, în modul cel mai nemijlocit, lucrarea celei de-a doua perioade din viața lui Hristos, lucrarea Noului Legământ. Căsătoria a slujit Vechiului Legământ, când oamenii se nășteau și mureau. Iar fiecare, când ajungea tată sau bunic, simțea că va trăi în veci prin faptul că lasă urmași.

Noi însă, fiindcă am devenit "hristoși", de ce să mai așteptăm, de vreme ce deja există desăvârșirea și slava care ne așteaptă? De aceea Părintii Bisericii spun că monahismul desființează căsătoria, nașterea trupească, având ca scop să nu mai nască oameni condamnați la moarte, ci să nască roade duhovnicești. Monahismul, imitarea vieții îngerești, este, pentru noi toți, o intrare cu putere a cuvântului "Vino, Doamne, în grabă!" (Apoc. 22, 20).

Înțelegem oare, frații mei, câtă răspundere purtăm înaintea istoriei prin venirea lui Hristos? Noi scriem și slujim istoria universală! Fiecare atitudine și acțiune de-a noastră în trupul Bisericii are consecințe în istoria umanității și a societății divino-umane a Bisericii, pentru că suntem "fiii făgăduinței" (Rom. 9, 8). Dumnezeu ne-a făgăduit și Își păzește făgăduința.

Suntem și noi, desigur, păcătoși ca și Strămoșii. Suntem și noi pătimași, călcători ai jurămintelor noastre. Ce este Botezul nostru? Un jurământ față de Hristos, că am murit împreună cu El și că nu vom mai trăi în această lume, ci că vom învia împreună cu El în cealaltă. De câte ori călcăm jurămintele Botezului! Dar Dumnezeu "a jurat și nu Se va căi" (Ps. 109, 4), nu-Si calcă jurămintele pe motiv că noi ni le călcăm înaintea Lui. Ne-a incorporat în Sine Însuși, suntem "plata" Lui, trupul Lui, și El este "plata" noastră în lupta noastră, în lacrimile noastre, în dorințele noastre, în durerile noastre; nădejdea noastră, în abisurile pe care le străbatem. Hristos ne numește "sfinți" (cf. Rom. 1, 7; 1 Cor. 1, 2) pe noi, păcătoșii.

Hristos a fost prezent la creația lumii. In simbolurile și în umbrele Vechiului Legământ acționa prin preînchipuiri întunecate, pe care le-a luminat Noul Legământ. Acum, Hristos este prezent în lumina Bisericii, a adevărului, a cunoașterii lui Dumnezeu, în propria Lui lumină. Cele vechi s-au făcut noi. Prin urmare, Strămoșii se desăvârșesc și se umplu de lumină împreună cu noi, pe cât ne sfințim noi. Când mănânc, mi se hrănește întregul trup. Când noi Îl mâncăm pe Hristos, Îl mănâncă pe Hristos și aceia. Se desăvârșesc împreună cu noi. Îndumnezeirea noastră este bucuria lor din cer. In loc să privească la Hristos, se pleacă și ne privesc pe noi, ca să vadă ce facem, dacă ne gândim la ei, dacă venim la ei, dacă știm că ei sunt frații noștri, mâinile noastre, picioarele noastre, trupul nostru.

Prin Botezul nostru, ne luam sarcina de a pregăti și a aduce a Doua Venire a lui Hristos. Acum, noi suntem prorocii, strămoșii, înaite-mergătorii, sfinții, așa cum ne numește Apostolul Pavel. Hristos trăiește în lume, pentru că noi trăim în lume. De aceea Apostolul spune că "Hristos trăiește în mine" (Gal. 2, 20). Trăim, atunci când ne gândim la unitatea noastră cu Strămoșii. Noi contribuim la faptul de a fi prezent Hristos în inimile oamenilor. Unde sunt eu, trăiește și Hristos. Eu, păcătosul, sunt un proroc, o lucrare a lui Dumnezeu.

Frații mei, ca să nu uităm perspectiva generală a tainicei cine finale și pentru a înțelege chemarea noastră, măreția noastră, veșnicia noastră, să devenim teologi! Nu aparțin unei familii care are doi sau trei copii, ci aparțin acestei familii atotcuprinzătoare. Nu sunt un om, sunt un "dumnezeu". Intru în apa Botezului, și ies "dumnezeu și om". In timp ce sunt om și mi-e rece în colimvitră, în același timp sunt un "dumnezeu". Cât de mare este înțelepciunea lui Dumnezeu! Face prezentul să fie veșnic, iar trăirea noastră zilnică - o taină! Fiindcă suntem făcuți după chipul Celui ce ne-a zidit, trebuie să simțim, să trăim și să înțelegem chipul Ziditorului, adică faptul că suntem "dumnezei", și să sporim "întru cunoașterea" comuniunii noastre cu Hristos (cf. Col. 3, 10). Iar deplina și desăvârșita înțelegere va fi când "Hristos, Care este viața noastră, Se va arata" (Col. 3, 4) acolo, sus. Atunci, nu mă voi mai recunoaște pe mine însumi, ci voi descoperi că eram cu adevărat și că sunt "dumnezeu", "lumină din Lumină".

Dar ce poate să ne sfințească în mod neîntrerupt? Așa cum Strămoșii nu și-au pierdut legătura lor cu Dumnezeu, tot așa nici noi nu o pierdem. Pentru că Dumnezeu a pus înlăuntrul nostru chipul Dumnezeirii, adică ne-a făcut icoane care nu pot fi șterse și a dăruit firii noastre întipărirea sfințeniei, a Dumnezeirii, primul lucru care ne poate sfinți este amintirea faptului că fiecare dintre noi este chip al lui Dumnezeu. Unde sunt eu, acolo este și Dumnezeu cel-mai-înainte-de-veci.

Să umblăm ca dumnezei! Să devenim, zi de zi, părtași Cuvântului celui mai-înainte-de-veci al lui Dumnezeu! El este primul chip al Tatălui celui nevăzut, plin de slavă, una după fire cu Tatăl. Noi suntem, desigur, de o fire diferită, dar prin participare, prin har, devenim maici și părinți. De aceea clericii și monahii sunt numiți "părinți", fiindcă Îl nasc pe Dumnezeu. Hristos a spus: "Mama Mea și frații Mei sunt cei care împlinesc legea lui Dumnezeu" (Mt. 12, 50; Mc. 3, 35; Lc. 8, 21). Aceștia Îl nasc pe Hristos. Prin urmare, Hristos Se zămislește, prinde formă și este înlăuntrul nostru. Când o femeie rămâne însărcinată, își da seama de asta. Trebuie ca și noi să cunoaștem caracteristicile propriei noastre zămisliri, să înțelegem că-L purtăm înlăuntrul nostru pe Pruncul tânăr (cf. Is. 7, 14-16; 9, 5) (Condacul și Icosul de la Utrenia Nașterii Domnului), pe Hristos, că împlinim prorociile lui Isaia și cuvintele sfinților.

Dumnezeu I-a dat lui Hristos trupul Maicii Domnului. Maica Domnului a acceptat să slujească taina întrupării Fiului, împrumutând trupul ei lui Hristos și primind dumnezeirea Lui. Noi, prin voința noastră, prin robirea noastră, prin împlinirea poruncilor lui Dumnezeu, prin smerenie, ascultare, post, rugăciune, prin plecarea genunchilor, ne dăm trupul nostru și primim dumnezeirea Lui în mod duhovnicesc și adevărat, dar nu cum a primit-o Maica Domnului. Primim dumnezeirea lui Hristos întrupată și trupul Lui îndumnezeit. Iar când suntem sus, pe cruce, la fel ca tâlharul sau ca vameșul, ca fiul cel pierdut, ca fariseul, nimeni nu ne poate interzice să spunem: "Dumnezeul meu, fiindcă mi-ai dat dumnezeirea Ta, acum mântuiește-mă!" De îndată ce spunem aceasta, premisele vieții noastre se schimbă, și viața duhovnicească devine atât de ușoară, pentru că "puterea Celui Preaînalt" (Lc. 1, 35) intră înlăuntrul nostru și le face pe toate. Suntem mame și tați ai lui Dumnezeu! Părinți și strămoși ai lui Dumnezeu! Înțelegem asta? Da. Unul mai puțin, altul mai mult, pe cât putem cuprinde, pe cât ne îndeletnicim cu asta, pe cât vrem să devenim oameni de rugăciune. Oricum, trebuie să credem asta, fie că o înțelegem, fie că nu o înțelegem! Numai să nu-L tăgăduim pe Dumnezeu înlăuntrul nostru, să nu fim nepăsători, să nu ne lăsăm stăpâniți de akedie și să le uităm pe toate, să nu vrem să rămânem în patimile noastre!

Desigur, asta nu înseamnă că nu vom suferi. Avva Longhin spune: "Femeia, înainte să se vadă în afară că a rămas însărcinată, își dă seama de asta din clipa în care i se oprește curgerea de sânge" (Apoftegmele Părinților PG 65, 257B). Nouă trebuie să ne curgă sângele din proprie hotărâre! Trebuie să fim hotărați să murim pentru Dumnezeu! Dar, nu vă temeți! Așa cum s-a întâmplat cu Isaav și cu Avraam, tot așa Dumnezeu ne va înșfacă și pe noi și va pune ca să fie jertfit în locul nostru un berbec. Iar dacă va trebui să devenim martiri, martiriul nostru va fi o răcorire, pentru că Dumnezeu există.

Să ne rânduim viața cu dorința de a rămâne dumnezei! Întristări, necazuri, nereușite, greutăți, durere, plâns, boli, moarte sunt mâncarea și băutură de zi cu zi ale omului. Nu vă temeți! Toate acestea nasc sfințenia, Îl nasc pe Dumnezeu înlăuntrul nostru. Iubiții mei, să trăim cu această convingere, și atunci Dumnezeu ne va hrăni cu lapte și ne va arata chipul nostru! Apoi, ne va da pâinea nemuririi, înțelesuri teologice și trăiri duhovnicești! Dumnezeu nu nedreptățește pe nimeni.

Să ne bucurăm acum de faptul că suntem părtași Dumnezeirii! Când Hristos va apărea sus, pe nori, la a Doua Sa Venire, acolo vom fi și noi. O! Nu suntem cu adevărat fericiți? De obicei, vedem lumina lumii, dar nu vedem lumina adevăratei lumi, nu-L vedem pe Hristos. Dar când inima noastră va dobândi săltări, mișcări, și trăiri dumnezeiești, atunci vom înțelege că am disprețuit trupul și lumea, și am devenit dumnezei după dispoziția lăuntrică. Atunci, Dumnezeu ne va da contemplații înalte, fiecăruia dintre noi potrivit cu calitatea și cu putința sa de înțelegere și de primire.

Vine Nașterea Domnului! Știți că troparele Înainte-prăznuirii încep din 20 decembrie. Biserica a rânduit cu înțelepciune până și cel din urmă detaliu. 20 decembrie este ultima zi în care noaptea crește. Din 21 decembrie începe să crească ziua. Nopțile și înțelesurile întunecate se risipesc, iar lumina și zilele cresc. Să-L rugam pe Dumnezeu să ne ia întunericul inimii noastre acum, când ziua crește și devine cu totul luminoasă, acum, când se schimbă cursul timpului! Biserica ne vestește aceasta prin răsăritul adevăratei lumini, a Soarelui sufletelor noastre.

Hristos ne-a făcut mai presus decât îngerii, pentru că îngerii Îl laudă pe Hristos, dar nu pot să vorbească cu El, ca prietenii cu un prieten (cf. Ies. 33, 11). Nu ne-a făcut pur și simplu, ființe slujitoare, care își acoperă capul și tremură ca niște sclavi, ci ne-a făcut trupul Său. Pentru noi a murit, nu pentru îngeri! Pentru noi a înviat și pentru noi va coborî din nou și Se va înălța din nou la cer!

Să-L rugam pe Dumnezeu să coborâm împreună cu El în adâncurile inimii noastre, pentru ca El să ne înalțe la ceruri, o dată pentru totdeauna!

 Din "Cuvântări mistagogice la sărbători" de Arhim. Emilianos Simonopetritul, Trad. Ierom. Agapie Corbu, Ed. Sf. Nectarie