P. Ioan Bădiliță - De ce a scuipat Hristos în țărână ?

„Acestea zicând, a scuipat jos şi a făcut tină din scuipat” (Ioan 9, 6).

Există în acest verset ceva aproape scandalos pentru spiritul modern. Ceva ce filosofia nu poate domestici ușor. Ceva prea material pentru spiritualistii de serviciu.

Ioan Evanghelistul nu spune doar că Iisus Hristos a vindecat un orb. El pune scena în slow motion. O face aproape senzorială. Foșnet de tunică. Hristos Se pleacă. Scuipă pe pământ. Face tină cu mâinile Sale. Când citesc Evanghelia asta la Liturghie simt cum Ioan ne trage efectiv de guler și ne obligă să suportăm concretețea lui Dumnezeu. Și aici începe scandalul.

Pentru că omul modern acceptă mai ușor ideea unui Dumnezeu abstract decât realitatea unui Dumnezeu care are salivă. Un Dumnezeu-principiu? Da. O Inteligență supremă? Merge, merge.

O energie cosmică? Yes, sir!

Dar un Dumnezeu care scuipă în țărână?!

Pentru Friedrich Nietzsche, creștinismul era suspect tocmai pentru că părea o religie a slăbiciunii, a umilinței, a coborârii. Dumnezeul filosofilor trebuia să rămână pur, neatins, suspendat deasupra materiei. Dar Hristos refuză această distanță aristocratică a Absolutului. El Se pleacă. Și în gestul acesta există ceva devastator.

Nu-i doar compasiune, ci asumare totală a condiției umane.

Saliva este unul dintre cele mai intime semne ale corporalității.

Este viață organică. ADN. Biologie. Carne. Fluid.

Iar Dumnezeu introduce tocmai acest element în actul vindecării.

De ce? Pentru că orbirea omului nu este doar spirituală.

Este ființială.

Omul nu mai vede realitatea. Nu mai vede ceea ce este.

Trăiește exilat la suprafața existenței, orbit de obișnuință, de tehnică, de zgomotul lumii. Iar orbul din Evanghelie devine simbolul condiției umane însăși. Noi nu vedem. Nu vedem frumusețea lucrurilor. Nu mai suntem sensibili la misterul existenței. Nu mai vibrăm la sacrul ascuns în materie. Și-atunci Hristos face un gest absolut straniu: ia pământul - exact materia din care omul fusese creat - și îl amestecă cu saliva Sa.

Pământ și suflare. Țărână și Logos.

Cuvântul intră în creație prin atingere.

Nu vindecă de la distanță. Nu rostește doar o formulă. Ci intră în contact direct cu materia căzută a lumii.

Heidegger vorbea despre faptul că omul autentic trebuie să reînvețe să locuiască poetic lumea. Să iasă din alienarea tehnică și să redescopere misterul existenței. Dar aici Evanghelia merge infinit mai departe:

Nu omul redescoperă singur Ființa. Ființa însăși îl caută pe om.

Și îl atinge cu tină. Ce imagine…

Dumnezeu nu vindecă orbirea omului printr-o idee. Ci prin contact.

Prin noroi. Prin ceva ce pare aproape degradant.

Și aici creștinismul devine imposibil pentru orgoliul modern.

Pentru că noi vrem transcendere fără lut. Spiritualitate fără carne. Adevăr fără vulnerabilitate. Dar Hristos scuipă pe pământ.

Un gest atat de scandalos încât pare anti-religios.

Și totuși exact acolo se revelează Dumnezeul creștin. Nu în abstracțiune pură. Ci în coborâre.

Nietzsche ar fi vrut un om care se înalță prin propria voință.

Hristos vine către omul căzut și îngenunchează lângă el.

Aici se despart definitiv cele două drumuri ale civilizației occidentale: voința de putere și iubirea care spală picioarele.

Iar orbul… poate că este primul om care vede cu adevărat.

Nu pentru că ochii lui biologici se deschid.

Ci pentru că a înțeles că Adevărul are mâini.

Și mâinile lui Dumnezeu sunt pline de noroi...

Sursa : FB P. Ioan Bădiliță