P. Ioan Bădiliță: "Vindecarea nu este o politică a cerului, ci o intimitate"

Atunci când am descoperit ce mare comoară este Biblia, am crezut că voi găsi în ea răspunsuri la toate problemele mele. Dar, încet, aproape fără să-mi dau seama, textul a făcut altceva: în loc să-mi livreze soluții, m-a învățat să formulez întrebările care contează. Nu mi-a rezolvat neliniștile, ci le-a scos din aplatizare și le-a conferit tridimensionalitate, profunzime.

Mâine, la Liturghie, se va citi episodul vindecării unui amărât de la scăldătoarea Vitezda. Iar întrebarea pe care foarte mulți ne-o adresăm atunci când ne izbim frontal cu textul de la Ioan 5 este: „De ce nu și ceilalți? De ce doar unul a fost vindecat? Și de ce tocmai acela care avea să-l ”dea în gât” pe Iisus la autoritățile iudaice?” Ne trădează dorința de a reduce misterul la sistem, de a transforma harul în geometrie plană, de a cere infinitului să se supună proporțiilor noastre.

Vitezda este un spațiu al așteptării epuizate, în care speranța devine rutină și suferința își pierde chiar și strigătul. Acolo, întrebarea nu mai este „când?”, ci „mai are sens?”. Și totuși, în mijlocul acestei inerții colective, se intamplă o ruptură aproape imperceptibilă - nu lumea este vindecată, ci UN OM este văzut de alt OM. Nu ordinea suferinței este răsturnată, ci tăcerea unui singur destin este spartă-n bucăți. Într-o epocă în care am vrea ca bunăstarea să fie echitabil distribuită, scena rămâne scandalos de particulară. Vindecarea nu este o politică a cerului, ci o intimitate. Nu se produce în gloată, la vrac, ci în întâlnire inimă către inimă. Și atunci întrebarea se deplasează: nu „de ce doar unul?”, ci „ce se întâmplă când cineva este, în sfârșit, VĂZUT în întregime?”.

Acolo, la marginea propriei neputințe, nu omul începe dialogul, ci întrebarea îl localizează: „Vrei să te faci sănătos?”. O întrebare care-mi aduce aminte de un vers din poeta mea dragă, Mary Oliver: „Spune-mi, ce-ai de gând să faci cu această viață a ta, sălbatică și prețioasă?” O întrebare care nu seamănă cu un mecanism care repară lumea în bloc, ci ca o chemare care tulbură inerția. Nu toți anchilozații de la piscina învolburată sunt vindecați, pentru că nu aceasta este logica vieții interioare. Transformarea nu se impune, ci se cheamă. Nu se distribuie ca felicitările pe messenger, ci se asumă, se ipostaziază.

Iar paradoxul devine și mai ascuțit - cel care a fost ridicat își întoarce, mai târziu, libertatea împotriva Celui care i-a dăruit-o: „Atunci omul a plecat şi a spus iudeilor că Iisus este Cel ce l-a făcut sănătos” (Ioan 5:15). Aici, misterul se adâncește până la vertij. Darul nu creează automat conștiință. Vindecarea nu garantează fidelitatea. Harul nu selectează după merit și nu protejează de cădere.

Mă gândesc că nu toți au fost vindecați atunci pentru că nu aceasta era întrebarea fundamentală. Nu „câți?”, ci „cine?”. Nu „de ce nu și ceilalți?”, ci „tu, când vei fi chemat, vei rămâne în logica așteptării sau vei păși în logica întâlnirii?”.

Vitezda nu este doar un loc din trecut. Este structura interioară a fiecăruia: un spațiu în care ne spunem, în forme diferite, „nu am pe nimeni”, în timp ce așteptăm un semn care să nu ne ceară nimic în schimb. Dar chemarea nu vine ca o soluție impersonală, ci ca o întrebare care ne expune în fața a sută de reflectoare: vrei cu adevărat să te ridici? Cu tot ce înseamnă asta?

De aceea, poate că adevărata neliniște nu este de ce nu au fost vindecați toți, ci dacă, atunci când vine clipa, fiecare dintre noi va avea curajul să răspundă.

Sursa: FB, P. Ioan Bădiliță