"În loc să-mi iau crucea, am înfipt-o la căpătâiul patului meu și l-am transformat în biserică de rit răsăritean a Eu-lui meu"

Dragostea în care cred : OARE CU NOI CE VA FI?

Pentru cei care au lăsat toate și I-au urmat Mântuitorului, asemenea lui Petru Apostolul care a pus această întrebare, răspunsul e foarte direct și exact, cu un aspect aproape matematic. Apostolii, creștini adevărați, au lăsat case, familii, prieteni, rude, ocupațiile profesionale, toată viața lor din lume. Apoi, au lăsat din lăuntrul lor, toată viața lor sufletească, toată voința, gândirea și simțirea lor, pe care le-au înlocuit cu cele ale Domnului....

Dar pentru cei care nu au lăsat toate și nu I-au urmat...

Eu unul sunt, în mod limpede pentru mine, un creștin paralitic, unul incapabil de a mă ridica din ”patul” meu, adică neputincios în a-mi desprinde inima de ”lumea mea”, de lumea ”eu-lui”meu. Mă foiesc, chiar mă foiesc artistic și ”duhovnicește” dar, nu mă ridic. Fac din patul meu amvon, dar nu mă desprind de el ca să și lucrez ce spun. Da, lumea mea e mobilată ”creștinește”, cu multă informație creștină, cu un CV ”duhovnicesc” poate mai bogat decât al altora, burdușit cu activități și cărți scrise, etc. Dar toate acestea sunt rodul vicleniei cea plină de slavă deșartă: căci în loc să mă lepăd de mine însumi, de lumea mea sufletească și să-mi iau crucea, am făcut invers: m-am lepădat de urmarea lui Hristos, am înfipt crucea la căpătâiul patului meu și l-am transformat în biserică de rit răsăritean a Eu-lui meu!

Dar, pentru cine vrea, este scăpare, este nădejde!

Mântuitorul Hristos a vindecat paralitici și mă va vindeca și pe mine, cel cu sufletul paralizat de viclenie, de veninul diavolului, de voi cere aceasta ca pe viața însăși, cum cere unul care se îneacă, ajutorul salvamarului. Căci venirea Lui în lume, în lumea mea, mi-a luminat viața și am văzut că trăiesc ca un paralitic, că sufletul meu zace și trăiește din închipuiri ”creștine”. Dacă nu-L chem cu toată inima, într-o stare de absolută urgență, voi muri pe patul meu ”creștin”, înconjurat ca un drogat de o mulțime de seringi sterilizate ”creștine” pe care le-am folosit ca să-mi injectez heroina diavolului, fericirea pământească, plăcerea...

Căci sufletul cu adevărat creștin, sănătos în credință, Îl urmează pe Mântuitorul său ca apostolii, lăsând toate pentru Împărăția Cerurilor.

Indiferent în ce stare suntem, de paralizie sau orbire, de moarte sufletească sau de luciditate, chemarea Mântuitorului este pentru toți și are puterea să ne smulgă din orice mormânt...

De fapt, mântuirea înseamnă a lăsa lumea ta pentru lumea lui Dumnezeu, lumea ta fiind o variantă personalizată a acestei lumi demonice, mortale pentru suflet. Te crezi și te simți rege în lumea ta, dar nu ești decât un clovn deghizat într-o rezervă din ospiciul de nebuni al demonilor; pe care, sub efectul halucinogen al patimilor, o iei drept sală de tron...

Din acest rol jalnic, de un tragic infinit, nu ne poate scoate decât Mântuitorul IISUS, dacă I-o cerem.

Cu o rugăciune în care să părăsim toate, lumea și pe noi înșine, așa cum a fugit Lot din Sodoma....

Dragostea în care cred: MÂNTUITORUL CREȘTINILOR

[...]Dacă ați privit cu atenție icoana ce prefațează acest blogg, ați observat, desigur, că, la momentul atacului tâlhăresc, victima e un bărbat tânăr, iar, la sosirea Bunului Samarinean, un bătrân...

Imaginați-vă că noi numim Ortodoxie, viață creștină drept-măritoare, această zacere a creștinului la marginea drumului, o zacere ”ortodoxă” la marginea vieții pământești, ca s-o avem la îndemână... Deși, ca și creștini ortodocși, suntem singurii care au Biserica, NU TRĂIM ÎN EA ! Biserica, bineînțeles, ca Viață în Duh!

Creștinii de azi sunt tâlhăriți de Duhul Bisericii, care este Ascensorul inimilor, care ridică viața omului la Cer. Am căzut din chemarea cerească, la o chemare pământească, la o trăire ”ortodoxă” a vieții păgâne a lumii.

De aceea, am prefațat acest blogg cu un cuvânt al Sf. Isaac Sirul, [Vai nouă, că NU CUNOAȘTEM SUFLETELE NOASTRE, NICI LA CE VIEȚUIRE AM FOST CHEMAȚI, ci socotim că viața acesta a neputinței și starea celor din viață și strâmtorările lumii și însăși lumea și relele și desfătările ei sunt ceva de preț.] care ne atrage atenția că creștinismul nostru a pierdut din vedere Cerul! Lucrarea lui Dumnezeu este verticală! Întruparea, răstignirea, învierea și înălțarea Domnului au dat verticală vieții omului, care până la Hristos a fost exclusiv orizontală, viață de șarpe și de râmă! Când aud de ”cele două dimensiuni ale Crucii” și, implicit, ale vieții creștine, îmi vine, bineînțeles din mândrie, să urluuuu!!!! Și dragostea de aproapele este verticală, căci dragostea creștină de aproapele nu este asistență socială, ci duhovnicească! Chiar și atunci când există o materie a acestei iubiri, ea este euharistică, înduhovnicită, vehicul al Duhului, pentru că există o diferență de la Cer la pământ între binele secular și cel evanghelic!

Fraților, pare-se că degeaba vorbește Hristos cu noi, degeaba toată Evanghelia, tot surzi am rămas cu inima! Avem nevoie de un Mântuitor din surzenia noastră creștină! Că se pare că mulți dintre noi, eu în primul rând, nu am trecut de la patimi diavolești la virtuți creștine, ci la patimi creștine. În loc să mă vindec de surzenia inimii, mi-am încreștinat-o: sunt un surd creștin! Câtă viclenie! Creștină, bineînțeles!

Am devenit din ce în ce mai terestru, mai pământesc! Nu am trecut de la râmă la Om, am devenit o râmă ortodoxă! Vai, mie, vorba sfântului siriac, am uitat rostul sufletului și înălțimea chemării, trăiesc un creștinism orizontal, mă ”nevoiesc” pe o cruce culcată la pământ și transformată în pat de paralitic... ortodox!

E o înșelare de proporții cosmice.... Și fără a schimba o cirtă! Doar, Duhul....

Împotriva acestei înșelări am făcut acest blogg....

Dragostea în care cred: S-A DESCHIS SPĂLĂTORIA DE INIMI!

Inimile murdare murdăresc viața.

Oricât de frumoase ar cuvintele unei inimi murdare, au un miros urât.

Gândurile murdare nu sunt decât gândurile unei inimi murdare.

Inimile murdare nu pot iubi; inimile murdare pot doar murdări sufletele în numele iubirii....
La fel ca mâinile murdare și inimile murdare îmbolnăvesc.
Cimitirele și ospiciile de boli mintale sunt pline de oameni uciși sau înnebuniți de
mizeria propriilor inimi...

De aceea,
Dumnezeu s-a făcut om și a deschis o Spălătorie de inimi. Se numește Biserică.
Acolo, Dumnezeu, cu Sângele care curge neîncetat
din mâinile Lui pironite,
spală inimile oamenilor....

Și cum vom ști că inima noastră este curată?

O inimă este curată atunci când,
privind cu ea oamenii
vedem doar Dragostea
care i-a
făcut....