PS Ignatie Mureșanul: "a fi sfânt înseamnă a fi cucerit de Hristos". "Să-L vânăm pe Dumnezeu" atunci când priveghem, atunci când ne rugăm

Lumina Lumii: Cuvântul Preasfințitului Părinte Ignatie Mureșanul la hramul Tuturor Sfinților: "a fi sfânt nu înseamnă un superman în lumea credinței, o persoană specializată în minuni, nici un oracol care îți citește gândurile. Sfântul este o persoană cucerită de Hristos, centrul vieții lui este Hristos și este plin de harul Duhului Sfânt"

Cuvânt la Duminica Tuturor Sfinților

Dumineca Tuturor Sfinților este închinată celor care au avut o viață dedicată integral lui Dumnezeu. Si, am să vă spun din capul locului că un sfânt nu este un oracol, nu este o persoană specializată în minuni, ci este o persoană, un om cucerit de frumusețea viețuirii în Hristos. Acest lucru înseamnă să fi sfânt: să fi cucerit, să fi plin de Hristos.

Un mare gânditor francez, spunea un lucru foarte frumos, că nu există decât o singură tristețe și, anume, aceea de a nu fi sfânt. Sunt convins că marea majoritate dintre dumneavoastră ați auzit de faptul că este o mare tristețe să nu fi inteligent, este o mare tristețe să nu fi frumos, este o mare tristețe să nu fi împlinit din punct de vedere personal, este o mare tristețe să nu-ți întemeiezi o familie și, aș putea continua în linia aceasta, cu mai multe feluri de tristeți. Din păcate nu prea ați auzit vorbindu-se despre tristețea de a nu fi sfânt. Este - aș putea spune într-o exprimare mai metaforică -, singura dintre tristețile neclasificate de omenire, este singura neinventariată printre tristețile cu care putem să trăim noi, oamenii. Eu, personal, nu am auzit pe nimeni să-mi spună: "Părinte, sunt trist pentru că nu sunt sfânt". Ne plângem că suntem păcătoși, ne mulțumește faptul că nu suntem așa de buni pe cum ne cere Hristos, însă niciodată nu ne exprimăm tristețea de a nu fi sfinți. Si, să știți că Dumnezeu, pe fiecare dintre noi, ne-a chemat să fim sfinți.

Din păcate percepția noastră asupra ceea ce înseamnă sfințenie este una eronată, una greșită. Noi credem că a fi sfânt înseamnă a fi un fel de superman în lumea credinței sau, a fi sfânt înseamnă ceva intangibil, nu te poți atinge de persoana respectivă. Si am să vă spun că este adevărat, că această percepție a pătruns în mentalul nostru colectiv, și suntem foarte obișnuiți cu ea. Nu spunem noi, în momentul în care greșim, și când cineva ne atrage atenția că ar trebui să facem mult mai mult, mult mai bine - care este replica noastră de serviciu, cum spunem? - "Doar nu sunt sfânt! Nu-mi cereți foarte mult; doar sfinții pot să fie foarte buni, foarte plini de dragoste". Să știți că percepția aceasta este una foarte greșită!

Sfinții au fost oameni ca și noi, încă unii dintre ei am putea spune că au fost mai păcătoși decât noi, și îmi vine în minte viața Sfintei Maria Egipteanca. Ea a fost, iertați-mi expresia, o prostituată de serviciu. Nici măcar nu își trăia plăcerile trupului pe bani, ci pur și simplu vroia numai să și le satisfacă. Nu aștepta nici un fel de recompensă. Într-o asemenea stare de decadentă morală ajunsese. Însă, prin pocăință, prin părere de rău, prin întoarcere radicală la Dumnezeu și la trăirea Evangheliei, această femeie, dintr-una desfrânată și una prostituată, a ajuns o mare sfântă, încât călugărul Zosima, care avea ani mulți în mănăstire, avea multă rugăciune și multă curăție a minții și a inimii, s-a minunat când a descoperit-o pe femeia aceasta după 47 de ani de nevoință în pustiu, s-a minunat, a rămas mut în fața sfințeniei pe care o avea această femeie, și a rugat-o să-i povestească viața, să-i spună cum a putut să ajungă la un asemenea grad de sfințenie, la o asemenea înălțime, amplitudine, a vieții duhovnicești, încât ea, Maria Egipteanca, atunci când își ridica mâinile la rugăciune se înălța de la pământ. Mai mult decât atâta, pe călugărul Zosima nu l-a văzut niciodată, și, ce credeți? Femeia aceasta, fostă desfrânată, ajungând la o stare de sfințenie, îl cheamă pe nume pe călugărul Zosima, fără să-l fi cunoscut vre-o dată.   

Vedeți cum oameni păcătoși au reușit prin lăsarea în spate a păcatului, prin renunțarea la mizeria, la mocirla aceasta a păcatului, au fost în stare să ajungă la sfințenie?! Eu v-am dat numai un exemplu, dar sunt atâtea, nenumărate cazuri de oameni păcătoși care au ajuns sfinți. Si Dumnezeu ni-i pune la îndemnă. De ce? Ca să nu deznădăjduim, să nu credem că sfințenia este apanajul,  este privilegiul numai a unor oameni aleși, pe care Dumnezeu i-a selectat și le-a spus: "tu să fi sfânt!". Nu! Toți suntem chemați la sfințenie!

In Sfânta Liturghie spunem: "sfintele -vouă- sfinților". Să știți că noi toți suntem sfinți în virtutea Tainei Botezului pe care toți l-am primit. Un copil scos imediat din cristelniță, după ce a fost afundat în apă în numele Sfintei Treimi, nașul, când îl ia în brațe pe acel copil, să știți că este sfânt. Si toți am fost, toți am primit sfințenia în viața noastră. Trist este că pe măsură ce îmbătrânim noi stingem această lumină a sfințeniei, diminuăm strălucirea ei, nu mai avem aceeași frumusețe ca a unui prunc, ca a unui copilaș. Uitați-vă, de ce ne sunt dragi copilașii, de ce chipul unui copilaș, privirea lui este cea care te înseninează? Pentru că acel chip, al acelui copilaș, nu este umbrit  de păcat. Chiar dacă și copiii au micile lor păcate, totuși harul lui Dumnezeu, pe care l-au primit prin Botez, este în plină strălucire, și asta dă o plină frumusețe în sufletele copilașilor.

Prin urmare, toți am avut un moment în viața noastră în care am fost sfinți, și toți avem această potențialitate de a redeveni sfinți. Rămâne la latitudinea noastră să muncim, să ne nevoim să devenim sfinți, și nu mai avem nici o scuză, indiferent cât de păcătoși am fi, indiferent în ce abis al păcatului ne-am afundat, nu mai avem nici o scuză că nu putem să ne ridicăm să fim oameni sfinți, de vreme ce au fost în istoria Bisericii noastre atâția sfinți, care din tălhari, din hoți, din prostituate, desfrânați, au ajuns pe culmile cele mai minunate și mai deosebite ale sfințeniei.

De aceea, ar fi bine să dăm la o parte această percepție eronată asupra a ceea ce înseamnă sfințenie. A fi sfânt nu înseamnă cineva care e un fel de superman în lumea credinței, nici un specializat în minuni, nici un oracol care îți citește gândurile, îți vede inima, simțirile și îți profețește cam ce ți se va întâmpla în viață. Sfântul nu înseamnă așa ceva! Sfântul este cel care e plin de Hristos, este plin de harul Duhului Sfânt, viața lui este îndumnezeită, centrul vieții lui este Hristos. Totul din ceea ce este lumesc și efemer pălește în fața dorului după Hristos. Acest lucru înseamnă a fi un om sfânt!

Si, desigur, ca să înțelegem și mai bine ce înseamnă a fi un om sfânt, aș vrea să ne gândim la câteva lucruri absolut esențiale. Două le consider mai importante, și din cele două se mai răsfiră câte ceva foarte important.

In primul rând a fi sfânt înseamnă a fi cucerit de Hristos, viața ta este plină de Hristos, centrul vieții tale este Hristos. Nimic nu este mai important: nici cariera ta, nici inteligenta ta, nici experiența pe care o ai, nici măcar propria ta familie. Vedeți ce ne spune Hristos în evanghelia de astăzi: "Cel ce-şi iubeşte pe tatăl său ori pe mama sa mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine; cel ce-şi iubeşte pe fiul său ori pe fiica sa mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine. Şi cel ce nu-şi ia crucea sa şi nu-Mi urmează Mie, nu este vrednic de Mine"(Matei 10 37-38) ?! Si, Apostolul "Petru, răspunzând, I-a zis: „Iată, noi pe toate le-am lăsat şi Ţi-am urmat Ţie." (Matei 19, 27) Toate, ne spune Apostolul, sunt pagubă în comparație cu Hristos.

In al doilea rând, sfântul este, dacă vreți, gingășia, noblețea, bunătatea întruchipată. Sigur, noi nu am întâlnit, poate am întâlnit oameni cu o viață sfântă, dar sfinți, la modul real, întâlnim doar în moaștele lor. Dumnezeu așa rânduiește ca și după moartea lor, sfinții să fie vii prin moaștele lor, prin trupurile lor care sunt purtătoare de har, purtătoare de lumină. Sfântul niciodată nu intră cu buldozerul în sufletul nostru, chiar dacă am avea nevoie, unii dintre noi, de anumite reparații capitale la nivelul sufletului nostru. Sfântul este gingaș și, cu delicatețe, ne destupă cărăruile conștiinței noastre, și ne ajută pe noi înșine să vedem unde suntem. Si, mai mult, în preajma unui sfânt trăiești un firesc, parcă îți povestești mai ușor sufletul, frământările tale. Sigur, fiecare dintre voi ați întâlnit oameni cu viață duhovnicească, duhovnici în preajma cărora parcă simți că primești o lumină, parcă simți că ochii, privirea lor, sunt cele care te ajută să te deschizi. Si tu însuți, fără nici un fel de efort, iți faci spovedania sufletului tău și simit așa, o ușurare. Si, mai mult decât atâta, în preajma unui om sfânt nu te inhibi, nu te blochezi. Dimpotrivă, totul se destupă în sufletul tău și devii deschis, devii permeabil, poți să vorbești despre sufletul tău, despre frământările, păcatele și neajunsurile pe care le ai, ca om care cauți să te apropii mai mult de Dumnezeu.

Eu foarte puțin v-am putut spune despre ceea ce înseamnă a fi un om sfânt, pentru că nici eu nu mă pricep să vă vorbesc despre sfințenie, că n-am ajuns la starea aceasta de a fi un om sfânt. Mă lupt și eu, mă nevoiesc, și îl rog pe bunul Dumnezeu ca fiecare dintre dumneavoastră să ajung un om sfânt. Si, nu uitați de lucrul acesta, pe care l-a spus un gânditor francez, Leon Bloy: "nu există tristețe mai mare decât faptul de a nu fi sfânt". Chiar, întrebați-vă, și poate vă gândiți la această tristețe, anume, de a nu fi sfânt.

Tot un alt gânditor, de data aceasta de al nostru [Emil Cioran n.n.], am putea spune aproape ateu sau cu căutări metafizice, să vedeți ce exprimă el în ceea ce privește sfințenia. Poate a spus-o mai bine decât noi, cei credincioși: "Parcă mult mai bine era fără sfinți. Ne-am fi văzut atunci fiecare de treburile noastre, și eram veseli de imperfecțiune". Vedeți ce surprinde omul acesta? Sfinții, totuși, ne încurcă! - spune el, în gândirea lui. Adică sfinții ne încurcă în treburile noastre omenești, ne cam strică socotelile, ne smulg din trăirile acestea ale pământului și ale celor trecătoare, ale celor lumești, ne "tulbură". Desigur, prin ceea ce a spus, acest gânditor se exprimă peiorativ față de sfinți; nu avea nevoie de sfinți pentru că îl încurcau, și parcă îl deranjau din neperfecțiunea, din nedesăvârșirea pe care el ar fi vrut să o eternizeze, să o înveșnicească. Vedeți, dacă noi luăm citatul acesta și îl citim un pic pe dos de cum l-a gândit acest autor cu căutări metafizice, da, sfinții ne smulg din chingile grijilor acestei lumi și ne ajută să ne desăvârșim, să fim mai buni. Si ei sunt modelul, sunt paradigma la care noi ne uităm. Sfântul este cel care a împlinit cel mai bine tot ceea ce înseamnă a fi om, cu toate potențialitățile lui activate. Sfântul este un om desăvârșit, un om împlinit, un om îndumnezeit, plin de harul lui Dumnezeu.

De aceea, duminica de astăzi, dedicată Tuturor Sfinților este cea care ne invită la sfințenie. Toți am fost sfinți, după cum v-am spus; important este să recuperăm această stare de sfințenie. Si o putem recupera prin spovedanie, prin împărtășanie, prin rugăciune, prin viață bună, și prin foarte multă atenție față de dragostea față de semenii noștri! Mare atenție! Pierdem sfințenia ori de câte ori judecăm, ori de cate ori suntem răzbunători și credem că suntem mai buni decât semenii noștri. Deja am pierdut startul spre sfințenie. Suntem undeva înecați în întunecimea aceasta a păcatului. Si toți să avem mare grijă că prin atitudinea noastră, prin comportamentul nostru, nu cumva să rănim sufletele semenilor noștri.

Sfinții erau foarte gingași, și vă dau ca exemplu pe Sfântul Dimitrie Basarabov, ocrotitorul Bucureștilor, care era păstor de oi și, din greșeală, cu piciorul lui drept a călcat peste o păsărică. Si, atât de tare s-a întristat încât și-a luat el canon, pedeapsă, ca toată viața lui să umble desculț cu piciorul drept, pentru că a fost neatent, ucigând o păsărică. Vă dați seama câtă gingășie avea acest om față de creație, față de lumea necuvântătoarelor? Cu atât mai mult ni se cere să avem gingășia aceasta față de oameni! 

Sau, Sfântul Calinic de la Cernica, era așa de bun și era și sărac, ca episcop, că nu avea bani să-i ajute pe cei nevoiași, care veneau să-i ceară un bănuț, și el plângea de durere că nu poate să-i ajute. Nu trecea nepăsător, spunându-le așa, rapid, la iuțeală: "nu am ce să-ți dau, iartă-mă, nu pot să te ajut cu nimic". Nu! El însuși se prihănea, se învinovățea că ar fi trebuit să aibă ceva, din sărăcia lui să dea celui care i-a cerut ajutor. Vedeți, câtă gingășie este în sfinți!

Rezum ceea ce am spus acuma: a fi sfânt nu înseamnă un superman în lumea credinței, nu înseamnă o persoană specializată în minuni, nici un oracol, ci, a fi sfânt înseamnă a fi cucerit de Hristos, a Îl lasă pe Hristos să devină centrul vieții tale, tu însuți să fi plin de Hristos. Să mergem și noi să lucrăm pe calea sfințeniei! Amin!

***

Lumina Lumii: Cuvântul Preasfințitului Părinte Ignatie Mureșanul la Privegherea sărbătorii Tuturor Sfinților: "Suntem chemați prin orice fel de priveghere să-L vânăm pe Dumnezeu, ca întunericul să nu mai aibă putere asupra noastră"

Cuvânt la Priveghere

Odată cu slujba Utreniei am intrat în atmosfera liturgică a primei duminici după marea sărbătoare a Rusaliilor, și anume Duminica Tuturor Sfinților, adică a tuturor celor care s-au nevoit, au bine-plăcut lui Dumnezeu, a celor care au trăit în mare smerenie, și mulți dintre ei neștiuți de către noi, oamenii, și știuți numai de Dumnezeu. 

Întotdeauna în ajunul marilor Duminici, a marilor sărbători, săvârșim Slujba Privegherii, adică slujba în care cuprindem Vecernia, Litia, Utrenia și, desigur, dacă am fi mari nevoitori, și sfânta și dumnezeiasca Liturghie. Nu am săvârșit sfânta și dumnezeiasca Liturghie din rațiuni pastorale, pentru că majoritatea credincioșilor sunt obișnuiți să vină duminica și să aibă Liturghia în această zi. În mod normal, Privegherea, în înțelesul ei liturgic, ar trebui să culmineze cu sfânta și dumnezeiasca Liturghie.

Ce înseamnă să priveghezi? Ce înseamnă să te nevoiești în rugăciune, ca în felul acesta întreaga noastră ființă să fie dăruită lui Dumnezeu, să i-o dăruim Lui?

In general, noi credem că Privegherea este o slujbă dedicată mai ales monahilor, și poate credem că nu ni se adresează și nouă, celor care trăim în această lume. De ce spun acest lucru? Pentru că poate nu ne dăm seama ce înseamnă a priveghea, ce înseamnă starea aceasta de trezvie, starea aceasta de vigilență a minții și a inimii noastre astfel încât, în felul acesta, să simțim că îi dăruim lui Dumnezeu întreaga noastră ființă.

Desigur, în mod normal, ar fi trebuit ca Privegherea să fie cea care ne va împinge undeva în miezul nopții. Atunci când lumina zilei este înghițită de întunericul nopții, în biserică lumânările sunt cele care fac parcursul, sau drumul invers, a ceea ce se întâmplă când se lasă noaptea. Lumina este înghițită de întuneric și, când aprindem lumânările în biserică, de fapt întunericul este înghițit, cuprins, învăluit de lumină. Cel puțin aceasta este semnificația slujbei de Priveghere: avem doar o mică luminiță și luminița aceea este cea care prin smerenia ei, prin transparenta ei, prin gingășia ei se împrăștie, se dispersează în întunericul acesta, al nopții. Si, această luminiță - sau lumânările care sunt aprinse atunci când este lăsată pânza întunericului nopții-, este o invitație, un indemn, la ce anume? De multe ori viața noastră poate să fie asemănătoare cu momentul în care întunericul ne mănâncă - întunericul este cel care ne cuprinde și înăbușe lumina sufletului nostru-, și suntem chemați prin orice fel de priveghere, ori de câte ori priveghem, ori de câte ori avem starea aceasta de trezvie a minții și a inimii, suntem chemați ca să reușim să înghițim întunericul, să-l facem să nu mai aibă putere asupra noastră, ca să putem să slobozim, să împrăștiem lumina și lumina să fie cea care înnăbușe întunericul.

De aceia sunt slujbele acestea în care ne ostenim puțin mai mult. Si, să știți, că în tradiția noastră monastică, la mănăstire în general, la aceste slujbe se caută a se sta cât mai mult în picioare, să fie cât mai multă nevoință a întregii noastre ființe. Si a trupului nostru, nu numai a sufletului care se străduie, se nevoiește să se roage, să intre în înțelesurile acelea duhovnicești pe care le auzim atât la strană cât și la Sfântul Altar. Împreună, întreaga noastră ființă, trupul și sufletul să fie în această căutare sau, dacă vreți, cum frumos spune un mare duhovnic contemporan cu noi, Părintele Emilianos Simonopetritul, "să-L vânăm pe Dumnezeu" atunci când priveghem, atunci când ne rugăm. Rugăciunea să fie această strădanie, această nevoință de a-L vâna pe Dumnezeu, de a-L aduce pe Dumnezeu, de a-L trăi pe Dumnezeu în viața ta.

Acesta este rostul privegherilor în tradiția noastră ortodoxă: nevoință, strădanie foarte multă, și o maximă vigilență, și, cum spunem într-un frumos limbaj filocalic, trezvie - starea aceea de neîmprăștiere a minții, în care ne străduim să fim foarte, foarte atenți, să avem, dacă vreți, acuitatea aceea a vulturului, care din înălțime are o precizie în a-și ținti, în a vedea prada, pe care vrea să o prindă și, după aceea, să se bucure de hrana pe care a găsit-o el pe pământ. Vulturul are o acuitate extraordinară, și nu mai contează distanța, nu mai contează înălțimea la care este. El are această acuitate a ochilor încât, de la mare distanță, să poată să înfaște, să prindă prada și mai apoi să o mănânce. Si noi suntem chemați o viață întreagă să devenim, să avem această acuitate, această vigilență a minții noastre, aceasta trezvie, "să-L prindem" pe Dumnezeu.

Să știți că Dumnezeu nu vine într-o minte leneșă, într-o minte care se destrăbălează, într-o minte care intră într-o stare de lentoare spirituală. Dumnezeu vine în starea aceea de vigilență a minții, care ne ajută să fim ca un fel de santinelă ce nu lasă să treacă prin minte nici un fel de vrăjmaș spiritual. Si vrăjmașul diavol este ce care ne luptă, ne fură, și ne deturnează de la această trezvie, prin gânduri. Gândurile sunt cele murdare, cele păcătoase, care ne fură lumina, care ne diminuează această acuitate, această străvezime profundă a ochiului minții noastre. Si, diminuându-ne această acuitate, devenim orbi, devenim miopi din punct de vedere spiritual, orbecăim, ne împleticim în viața aceasta. Si, vedeți, câte consecințe atrage după sine această stare și această lipsă de trezvie. Împleticindu-te în grijile acestei lumi nu mai găsești sensul, nu mai găsești rostul vieții tale pe acest pământ, și confuzi ceea ce este esențial pentru tine, ca om, cu ceea ce este secundar. De aceea trăim într-o degringoladă, ne pierdem unii de alții, trăim starea aceasta de ruptură interioară, de frământare și ne pierdem, rătăcim, ieșim de pe calea pe care ne-a chemat Dumnezeu să mergem.

Acestea sunt câteva gânduri pe care am încercat să vi le pun la suflet legat de slujba pe care am săvârșit-o și, desigur, orice fel de slujbă trebuie să devină această strădanie de a-L vâna pe Dumnezeu și de a aprinde o candelă, o luminiță în densitatea aceasta de întuneric a sufletului nostru, ca în felul acesta să vină lumina și lumina să fie cea care înghite întunericul.

Privegherile, în general, se termină undeva spre dimineață, cu Sfânta și dumnezeiasca Liturghie, când lumina este cea care înăbușe întunericul nopții și se face ziuă. Acest ciclu este foarte interesant: se începe pe lumină, lumina este înghițită de întuneric - ca tu însuți să-ți dai seama că viața ta s-ar putea să fie un întuneric, și ești chemat ca în acest întuneric să aduci lumină, să devii tu însuți lumină, prin rugăciune, prin nevoință, prin mărturisirea păcatelor, prin sfânta împărtășanie, prin participarea la slujbe, ca în felul acesta, după strădania ta, întunericul acela să nu mai aibă aceeași putere asupra ta, și exact ca atunci când vin zorii zilei să simți că și în tine răsare lumina aceea necreata a harului dumnezeiesc.

Domnul să ne ajute să ne învrednicească ca să ne trăim viața în această stare de trezvie, să nu ne lăsam prinși în chingile lentorii, a lenii spirituale, a akediei, despre care ne vorbesc atât de minunat părintii filocalici ca, neprinzându-ne în starea aceasta, să putem avea starea aceia de trezvie la care ne cheamă Biserica. Domnul să ne ajute și să ne binecuvânteze!