Protos. Hrisostom de la Putna: "Crucea să nu ne fie nouă un instrument de tortură, și să nu fie altceva decât semnul care pecetluiește iubirea dintre Dumnezeu și noi"

Protos Hrisostom de la Putna:

"brațele acestea vor rămâne întinse până la sfârșitul veacurilor, așteptând să primească în ele pe toți frații Săi cei rătăciți de la Adevăr"

 "Doar crucea, aceasta ne va da nouă chipul de fii ai lui Dumnezeu."

"In aproapele stă viața noastră, pentru că în aproapele se vede jertfa. Cât te-ai jertfit pentru aproapele în aceea este măsura strălucirii tale. Si, pe măsură ce strălucești mai mult, te asemeni cu Hristos. Nu poate fi cuprins de iad un suflet care luminează astfel, nu poate iadul să țină pe cel pe al cărui chip sunt trăsăturile lui Hristos, nu poate iadul să înghită crucea"

Protos. Hrisostom, predică la praznicul Înălțării Sfintei Cruci

 Crucea, semnul iubirii dintre Dumnezeu și om

Zis-a Mântuitorul un cuvânt, și anume, că: "nimeni nu are dragoste mai mare decât să-și pună sufletul pentru aproapele său"(cf. Ioan 15, 13). Acest cuvânt poate explica acea piatră de poticneală în înțelegerea sfintei cruci care l-a făcut pe Sfântul Apostol Pavel să spună că "crucea pentru elini este nebunie și pentru iudei sminteală". Însă, "pentru cei chemați, și dintre elini și dinte iudei: este Hristos, puterea lui Dumnezeu și înțelepciunea lui Dumnezeu"(cf. 1 Cor. 1, 23-24).

Nici în ziua de azi nu găsim adevărată înțelegere, o înțelegere care să poată să pună laolaltă și să explice de ce un instrument de tortură - cum fusese crucea atunci când Hristos venea spre răstignire-, este atât de mult slăvit. Cum se pot împăca aceste două lucruri, chinul de ocară, moartea de ocară și slava lui Dumnezeu? Elinii socoteau aceasta că este nebunie, deși ei, filozofii fiind, puteau înțelege că pot să-și dea viața pentru o idee nobilă, pentru un principiu, însă nu înțelegeau ca moartea să fie de ocară. Principiul acela putea fi susținut și apărat cu prețul vieții, pentru ca acela să creadă în acel principiu, însă, dacă era moarte de ocară, nu mai era nimic nobil aici, nega însăși lucrul în sine.

Iudeii, pe de alta parte, socoteau crucea sminteală, pentru că Dumnezeu nu avea cum să se smerească până într-acolo încât să sufere fără vină o astfel de moarte, tot de ocară. Nu înțelegeau că Dumnezeu Tatăl L-a trimis pe Fiul să se răstignească pentru oameni, cum le spusese Hristos, și era sminteală: "Acesta nu este Dumnezeul nostru, un astfel de Dumnezeu nu este împărat. Împăratul împăraților când va veni ne va pune pe noi peste toată lumea". Nu pricepeau cuvântul lui Hristos, nu putea să încapă în ei cuvântul lui Hristos, care spunea: "cel care vrea să fie mai mare dintre voi să se facă mai mic decât ceilalți"(cf. Marcu 10, 43). Paradox de la început până la sfârșit era cuvântul lui Hristos. Pentru iudei, sminteală era această credință propovăduită de Apostoli, însă, pentru cei chemați era Hristos, puterea lui Dumnezeu și înțelepciunea lui Dumnezeu.

Aceasta este crucea: semnul iubirii fără margini. Nu este iubire mai mare decât ca cineva să-și pună sufletul pentru aproapele său (cf. Ioan 15, 13). Încă noi, acum, creștinii de astăzi înțelegem și suntem de foarte multe ori gata să ne dăm viața pentru cineva, însă câți dintre noi sunt gata să-și dea copilul la moarte pentru cineva? Toți preferă să moară ei în locul copiilor lor. Dumnezeu Tatăl nu a făcut așa. Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea încât pe unicul Său Fiu l-a dat să se răstignească pentru ca cei care cred în El să aibă viață veșnică.(Cf. Ioan 3, 16) Atât de mult ne-a iubit Dumnezeu Tatăl pe noi, încât pe unicul Său Fiu, adevăratul Său Fiu L-a dat pentru noi. Cine poate răsplăti aceasta iubire?

Si Hristos, Fiul Său, S-a coborât întru aceeași dragostea a Tatălui Său, întru aceeași dragoste a luat asupra Sa moartea de ocară și păcatele oamenilor. El care era fără de vină. El, Dumnezeu a intrat într-un trup muritor, mic și innegrit de atâtea păcate și mai ales înstrăinat de Dumnezeu. Ne este greu nouă să părăsim casa părinților și să stăm printre străini, ne este foarte greu să mergem într-un loc foarte îndepărtat și să fim obligați să le spunem celor de acolo că sunt familia noastră sau să numim acel loc "acasă". Hristos și-a părăsit sânurile părintești pentru noi și a intrat în acest trup care era înstrăinarea maximă de Dumnezeu. Pentru ce? Pentru că nu are nimeni iubire mai mare decât să pună sufletul pentru aproapele lui. 

Hristos ne-a considerat pe noi frați și știa că suntem fii ai lui Dumnezeu Tatăl. Si acest lucru a venit să ni-l facă cunoscut. Si pentru noi, cei care eram vrășmași pentru El, a venit și S-a răstignit, ca să ne împăcăm cu Dumnezeu. Deci dacă Dumnezeu, atunci când eram vrăjmași cu El a făcut aceasta pentru împăcare, cum nu va face acum, când nu mai suntem vrăjmăși cu El? 

Si Hristos nu a avut o iubire mai mică decât a Tatălui - pentru că deși El nu și-a dat Fiul, nu avea Fiu, El era Fiul-, totuși, prin această întrupare, prin această golire de Sine, prin această renunțare de Sine a luat asupra Lui deznădejdea și ocara oamenilor, a intrat în trup și a primit această moarte de ocară, pentru ca oamenii, frații lui, fiii lui Dumnezeu care-I purtau numele, să nu mai fine niciodată rușinați purtând și mărturisind acest nume, să nu mai fie ocărâți ca cei fără de Dumnezeu, ca cei ai nimănui. Si a luat asupra Lui ocara aceasta, și a luat asupra Lui toată deznădejdea oamenilor pentru ca de atunci și până încoace nici un om să nu mai trebuiască să fie lăsat pradă deznădejdii care te înstrăinează și te rupe de Dumnezeu. Pentru că atunci, când a zis pe cruce Hristos: "Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce m-ai părăsit?"(Matei 27, 46), acest lucru s-a întâmplat. El a simțit cu firea omenească depărtarea extremă de Dumnezeu Tatăl. Si, spun Sfinții Părinti că firea dumnezeiască a fost ținută în frâu pentru ca să nu ajute firea omenească, pentru ca Hristos să poată suferi până la capăt, să soarbă și ultima picătură a paharului mântuirii. Însă, cine a ținut această fire în frâu?  Nu Hristos, ci Dumnezeu Tatăl. Gândiți-vă: Tatăl îl ține pe Fiul Său pentru ca Acesta să poată de bunăvoie, evident, să bea până la capăt paharul, să sufere până la capăt ocara. Se ascunde, se depărtează de El, ca să simtă până la capăt toată deznădejdea omenirii. Toată: și până la El și de după El. Si, mai ales, această deznădejde a despărțirii de Dumnezeu: "Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce m-ai părăsit?". Si, Acest Fiu, care știa că Tatăl face aceasta, și o făcea din iubire pentru oameni, Acest Fiu a zis ucenicilor Săi: "Nu te teme, turmă mică, pentru că Tatăl vostru a binevoit să vă dea vouă împărăţia" (Luca 12, 32). Iată, Mă ține pe Mine aici țintuit, ca voi să nu mai deznădăjduiți niciodată, ca fețele voastre să nu mai fie acoperite niciodată de ocară când voi veți mărturisi că sunteți creștini, că sunteți fii ai lui Dumnezeu. Toate acestea le-a făcut Tatăl și ,iată, Tatăl este întru Mine (Ioan 14, 10). Când a băut până la capăt paharul, atunci a spus: "săvârșitu-s-a". Când a spus "săvârșitu-s-a", atunci s-a ridicat deznădejdea și ocara de pe fii oamenilor. 

Aceasta este crucea, frați creștini, semnul iubirii lui Hristos. Si Hristos a primit să-i fie țintuite mâinile pe cruce asemenea șarpelui de arama din pustie la care, dacă se uita cineva cu credință era vindecat de veninul șerpilor. A primit să fie țintuit în vederea lumii, și țintuit nu oricum, ci cu brațele întinse, arătând că această țintuire nu este osândă, nu este ocară, nu este tortură, este faptul de a alege să te jertfești pentru celalalt, este iubirea care nu mai ține cont de mine, ci ține cont numai de el, este iubirea jertfelnică. Si brațele acestea vor rămâne întinse până la sfârșitul veacurilor, așteptând să primească în ele pe toți frații Săi cei rătăciți de la Adevăr. Nu numai sectarii, frați creștini, nu înțeleg acest lucru, și scuipă pe cruce crezând că acesta este un instrument de tortură care îl defăimă pe Dumnezeu, dar nici noi nu înțelgem cum trebuie acest lucru. De aceea nici nu avem curaj, nu avem putere să ne ducem crucea noastră, crucea și a necazurilor, crucea chiar și a bucuriilor - că este și o cruce a bucuriilor -, crucea exterioară, cum am spune noi, crucea interioară, a luptei cu patimile, a luptei noastre de a ne ridica deasupra, de a fi proprii noștri stăpâni peste trupul și sufletul nostru, și crucea duhovnicească de a-L urma pe Hristos. Nu înțelegem aceste cruci și nu le putem ducem așa cum se cuvine. 

Sfântul Teofan Zăvorâtul spunea că orice cruce a unui om este ca un fel de canal care intră în legătură cu puterea care vine din crucea lui Hristos, este ca o continuare a crucii lui Hristos, așa încât fiecare cruce este esențială pentru mântuirea lumii. Crucea mea este esențială pentru mântuirea celorlați, crucea celorlalți îmi este necesară și mie. Insă, nu toți reușesc să primească această putere de la Dumnezeu, pentru că nu toți înțeleg crucea ca fiind iubirea pentru celălalt, iubirea față de Dumnezeu și defăimarea de sine până chiar la ura de sine. Iubirea este a trai viața celuilalt. Zic Sfinții Părinti că desăvârșirea persoanei stă în renunțarea de sine. Nu înțelegeau iudeii lucrul acesta, nu înțelegeau că Dumnezeu smerindu-Se și intrând într-un astfel de trup, El, de fapt, a arătat puterea Lui și nu slăbiciunea Lui, însă după ce Hristos S-a răstignit și a înviat. 

Si, din crucea Lui, din puterea care vine din crucea Lui ne-am adăpat și noi. Iată ce spun Sfinții Părinti, că smerenia este veșmântul dumnezeirii. Smerenia nu arată slăbiciune ci arată putere, și anume, arată puterea iubirii. Cel care înțelege că iubire este crucea lui Dumnezeu și iubire trebuie să devină și crucea lui, acela capătă putere de la Hristos. Crucea lui devine nu doar ușoară, ci foarte strălucitoare și foarte lucrătoare pentru cei din jur. Putere din putere, lumină din lumină, aceasta este crucea lui Hristos și așa trebuie să devină și crucea noastră. 

Dacă nu înțelegem acest lucru, nu putem să ascultăm, și să înțelegem, și să punem în practică cuvântul lui Hristos, Care a zis: "dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea sa și să-mi urmeze Mie"(cf. Marcu 8, 34). Ce înțelegem noi de aicea? Că trebuie să suferim toate necazurile? Nu! E prea puțin. Trebuie să înțelegem ca acesta este un act făcut din voință: "dacă vrea cineva...". Ori, doar din iubire poate să moară cineva pentru altul. "Să se lepede de sine", asta înseamnă să încetăm să ne mai consideram pe noi ca fiind în centrul lumii. Nu noi suntem în centru, nu nevoia mea, nici chiar familia mea; nu! Ci celalalt! De ce? Pentru că pentru el s-a răstignit Hristos; Si dacă Hristos s-a răstignit pentru el și eu vreau să fiu al lui Hristos și eu trebuie să mă răstignesc pentru el.

Ne răstignim zi de zi, nu numai în necazuri, dar și în cele ce facem, pentru că răstignirea înseamnă ținerea mâinilor întinse spre îmbrățișare. Viața noastră trebuie să fie o astfel de atitudine, o astfel de poziție cu bratele întinse, căutând să primească pe cei care vin către tine și să le ieși în întâmpinare. Să nu ne mai gândim la noi, și să ne gândim la ceilalți, să ne uităm la aproapele până uitam de noi înșine. Si, așa făcând, vom înțelege crucea, și crucea aceasta ne va arăta pe noi ca fiind frate al lui Hristos. Doar crucea aceasta ne va da nouă chipul de fii ai lui Dumnezeu. 

Sfântul Ioan Evanghelistul a spus că robul nu va intra în casa Tatălui în veac. Doar fiul va intra. Ce ne arată pe noi fii? Cumințenia și faptul că suntem la fel ca Hristos, facem ascultare ca și Hristos, lucram poruncile ca și Hristos, tot ceea ce facem, ori de mâncăm, ori de bem, ori de altceva facem, cum spune Sfântul Apostol Pavel, ai Domnului suntem. Ca Hristos facem: "să-și ia crucea să și să-mi urmeze Mie". Să-mi urmeze Mie, să vină după Mine, să facă aceleași lucruri. Noi, de cele mai multe ori căutam să aflăm din Scriptura ce spune Hristos, dar haideți să ne uitam mai întâi ce face Hristos, pentru că același lucru trebuie să-l facem și noi. Ce spune El, este doar ca să înțelegem cum trebuie să facem ceea ce face El. Însă, prioritatea noastră, preocupare noastră de bază este să facem ceea ce a făcut Hristos, să mergem pe urmele pașilor Lui. Acest lucru înseamnă "sa-Mi urmeze mie": ce a făcut El să facem și noi, cum a făcut El să aflăm și noi. Așa crucea noastră poate să strălucească. Acest lucru, dacă îl facem, înseamnă că suntem cu adevărat fii ai lui Dumnezeu, și cuvântul lui nu va rămâne în zadar: "cel care voiește să vină după Mine...". Să vină după Mine, unde? La dreapta Tatălui, căci El S-a dus la dreapta Tatălui. Pentru ce? Ca să va gătesc vouă locaș: "în casa Tatălui multe locașuri sunt", ca să încăpeți toți acolo, și dacă nu ar fi fost așa, v-aș fi spus. Nu ascunde nimic Hristos de noi, doar să-I cerem, doar să-L căutăm, doar așa, cu inima jertfită, cu inima dăruită, cu o inimă care nu se așează pe ea în centru, ci o inimă care este gata să așeze de fiecare dată pe celalalt în centru, cum a spus Sfântul Pavel: "nimeni să nu caute pe ale sale, ci pe ale celorlalți, și să-l socotească pe celalalt mai de cinste decât pe sine". O astfel de inimă așterne pe fața noastră trăsăturile lui Hristos. 

Si, încă un lucru, foarte important, spun Sfinții Părinți că Dumnezeu când a creat lumea, a creat-o în zâmbetul feții Sale. In zâmbetul feții noastre trebuie să ne ducem și crucea; nu mâhniți, nu triști, nu nervoși, nu mofturoși, pentru că dacă facem așa înseamnă că nu am înțeles crucea. Noi încă înțelegem crucea ca instrument de tortura și ne socotim creștini. Să nu fie acest lucru! Să mărturisim cu bucurie. 

Nu vă speriați că Biserica este atacată, a fost întotdeauna atacată. Hristos n-a fost niciodată primit în lume, unde se ducea. Să nu vă speriați de lucrul acesta, să mărturisiți cu voioșie chiar, cu zâmbetul pe buze, și să arătați că asta este dragostea lui Dumnezeu Tatăl dată nouă și așa înțelegem noi să i-o întoarcem, cu zâmbetul pe buze. Crucea să nu ne fie nouă un instrument de tortură, și să nu fie altceva decât semnul care pecetluiește iubirea dintre Dumnezeu și noi. 

De aceea, la cea de a Doua Venire a Mântuitorului se va arăta pe cer semnul Fiului  Omului, adică Sfânta Cruce, nu ca să-i pedepsească pe cei care n-au crezut în ea, nu ca să ne arate că cine n-a suferit acela nu se va bucura, nu, ci ca sa arate că iubirea lui Dumnezeu a fost este și va fi aceiași, Hristos ieri și azi și în veci Același este și iubirea lui nu se schimba. Dar, creștinul adevărat când vede crucea nu vede necazul, vede iubirea lui Dumnezeu și mulțumește. Semnul acesta este semnul care pecetluiește iubirea dintre noi. De aceea, Judecata de Apoi, spun Sfinții Părinți, se va face în lumina feței lui Dumnezeu. Cel care va semăna cu Dumnezeu va intra în casă, la cină, împreună cu El, cel care nu va semăna, nu va intra. Ce ne poate face mai mult asemănători? Iubirea față de aproapele și iubirea care se jertfește pe sine, iubirea aceasta care nu poate să fie întrecută dacă îți pui sufletul pentru aproapele. Acest lucru a înțeles Hristos când a zis: "cel care vrea să-și câștige sufletul îl va pierde, și cel care-l pierde pentru Mine îl va câștiga". Nu, nu eu sunt în centru, nu mă gândesc: "da' la sufletul meu nu te gândești?!", "da', la mine nu trebuie să mă gândesc și eu puțin?!", "da, ai și tu nevoie, dar la nevoile mele nu te gândești?". Nu, nu! In aproapele stă viața noastră, pentru că în aproapele se vede jertfa. Cât te-ai jertfit pentru aproapele în aceea este măsura strălucirii tale. Si, pe măsură ce strălucești mai mult, te asemeni cu Hristos, Care era lumina și lumina, a venit în lume și întunericul nu a putut-o cuprinde. Nu poate fi cuprins de iad un suflet care luminează astfel, nu poate iadul să țină pe cel pe al cărui chip sunt trăsăturile lui Hristos, nu poate iadul să înghită crucea. Si crucea aceasta, fac-o Dumnezeu sa strălucească în inimile tuturor, pentru ca toți, toți, fără excepție, să înțelegem că acesta este semnul iubirii dintre noi și Dumnezeu. Si, de fiecare dată când ne facem semnul sfintei cruci, să fie și o mărturisire a adevărului și a iubirii noastre față de El. Amin!