Mitropolitul Athanasie al Limassolului: "este firesc ca în Biserică să existe sminteli, să existe căderi, neputinţe omeneşti, dar trebuie să învăţăm să nu ne smintim, şi toate aceste lucruri să le vedem din altă perspectivă"

"Se găsesc destui care să strice dragostea Bisericii faţă de tot omul."

"Şi mai ales asupra unui preot foarte uşor se răspândesc calomniile."

"Dumnezeu îi lasă şi pe cei care, înrobiţi de patimi, devin unelte ale diavolului şi-i smintesc pe ceilalţi. Dumnezeu nu se mânie să-i „secere” – de ce? Pentru că spune că există pericolul ca, secerând neghinele, să vatăme şi grâul. Dar mai există un motiv: acela că omul poate, chiar şi în ultima clipă a vieţii, să se pocăiască."

"Aceasta este minunea, că în Biserică cel mort prin păcat poate învia întru viaţa veşnică. "

Familia Ortodoxa: „Cine judecă pe cine?”

„Știm că Biserica este Trupul lui Hristos. Trupul omului, de pildă, este un organism – câți microbi intră în fiecare zi în trupul omului? Dar alimentele pe care mâncăm – toate sunt bune, toate sunt curate? Organismul preia alimentele, le alege înăuntrul său, păstrează ceea ce este nevoie și restul elimină. Acest lucru se întâmplă și în Biserică, Trupul lui Hristos. Toți avem ideile noastre, pozițiile noastre, teoriile noastre – dar, până la urmă, ceea ce se impune este adevărul lui Hristos.

Eu nu mă tem de anumite greșeli care au loc în Biserică, pentru că știu că nu sunt eu mântuitorul Bisericii – Mântuitorul Bisericii este Hristos. Hristos nu are nevoie de mântuitori. Noi nu trăim în Biserică ca să salvăm Biserica, aceasta este o concepție romano-catolică. Noi trăim în Biserică nu ca să o salvăm, ci ca să ne salvăm noi, ca să primim sfințenia Capului Bisericii, care este Hristos” (Mitropolitul Ierótheos al Nafpaktosului).

Deoarece această temă a smintelilor a fost menţionată de multe ori în istoria Bisericii – sminteli mai vechi, mai noi, sau chiar viitoare –, este o temă care, desigur, ne mâhnește. Nu poate spune nimeni că primește cu bucurie toate acestea, dar este o temă pe care trebuie să învăţăm să o înfruntăm corect.

În primul rând, vreau să vă spun că Biserica este negreșit locul în care omul dobândeşte îndumnezeirea, dobândeşte harismele Duhului Sfânt, dobândeşte libertatea pe care Dumnezeu i-o dă fiecărui om – nu libertatea trupească sau etnică, ci libertatea duhovnicească, eliberarea de sub puterea diavolului şi a patimilor. Citind Evanghelia sau Vieţile Sfinţilor, se naște în noi impresia că Biserica înseamnă sau trebuie să însemne un loc în care totul e perfect, fără cusur, fără lucruri care să ne scandalizeze, iar membrii Bisericii, şi în special clericii, păstorii ei, trebuie să fie oameni fără de greşeală, care întruchipează întocmai tot ceea ce zice Evanghelia şi Vieţile Sfinţilor. Într-adevăr, acesta este idealul, aceasta ne-o dorim. Şi într-adevăr, în istoria Bisericii au existat, există şi vor exista întotdeauna oameni care au păzit cuvântul lui Dumnezeu şi au ajuns la măsura sfinţeniei, slăvindu-L pe Dumnezeu prin viaţa lor în lume, iar Dumnezeu i-a proslăvit pe ei, dăruindu-le plinătatea darurilor Duhului Sfânt. Aşa au fost toţi sfinţii Bisericii noastre, de la cei mai vechi până la cei mai noi, din zilele noastre, dintre care unii mai trăiesc încă, şi într-adevăr, Dumnezeu ne-a învrednicit să-i vedem, să-i cunoaştem îndeaproape pe aceşti oameni sfinţi.

„Biserica este formată din oameni, nu din îngeri”

Lucrul acesta este foarte important deoarece, ştiţi, un „neajuns” – să-i spun aşa, dacă-mi permiteţi – al vieţilor sfinţilor, un „neajuns” pe care Scriptura nu-l are, nici Patericul nu-l are, este că sfinţii sunt prezentaţi în măreţia lor duhovnicească – și chiar aşa este, şi toate cele spuse despre ei sunt adevărate, chiar e prea puţin în comparaţie cu realitatea –, dar înlăuntrul nostru, al celor ce citim, se întipăreşte imaginea că oamenii aceştia, sfinţii, au fost ca şi când n-ar fi fost oameni. De exemplu, un sfânt contemporan, Stareţul Paisie. Când citim viaţa Stareţului Paisie, două-trei, câte s-au scris, îl vedem în faţa noastră pe acest om sfânt, cum a început, cum a crescut, cum s-a nevoit, harismele lui Dumnezeu care erau asupra lui cu putere, darurile Duhului Sfânt, toată această serie de minuni care l-a însoţit întreaga viaţă. Când cineva trăieşte împreună cu sfinţii, va vedea că sfinţii – da, felul în care sunt descrişi este exact, chiar cu mult mai mult decât se spune, însă ei nu încetează să fie oameni. Sunt şi ei oameni. Nu păcătuiesc, desigur, aşa cum păcătuim noi, dar au şi ei neputinţele lor omeneşti – ciudăţenii uneori, greşeli omeneşti, foarte multe greşeli, pentru că aşa e omul. Omul, chiar şi când a ajuns la sfinţenie, nu încetează să mai fie om. Are în continuare asupra sa pecetea nedesăvârşirii omenești. Desigur, biruieşte patimile şi păcatul, și totuşi nedesăvârşirea omenească o are. Nedesăvârşirea omenească nu înseamnă că este şi păcat. Nu este păcat. Când cineva trăieşte împreună cu sfinţii poate să se scandalizeze la început, să spună: „E posibil ca sfântul acesta mare să fie stăpânit de acest lucru?”.

Să vă dau un exemplu simplu. Cei care am trăit lângă Părintele Paisie ştim că avea un „buton”, ca să spun aşa, pe care, dacă-l apăsai, își ieșea din fire. Dacă voiai să-l necăjești, trebuia să-i spui: „Părinte, cutare a zis ca tu ai spus cutare lucru” (pe care el nu-l spusese). Asta nu suporta. Îl invita pe acela la un „ceai” pe care nu avea să-l uite toată viaţa. Cum însuşi spunea: „L-am făcut praf”. De multe ori, când mâncam sau chiar atunci când stăteam în biserică, mai spunea câte-o glumă, iar noi râdeam, sau imita pe cineva într-un fel amuzant. Râdeam, avea mult umor, dar spunea lucruri frumoase. Aceasta e partea omenească a sfinţilor.

Apostolii nu s-au sfiit să descrie în Noul Testament, în Faptele Apostolilor, partea omenească a Bisericii, tulburările din acea vreme, neînţelegerile, ereziile.

Când s-a certat Apostolul Pavel cu Varnava și cu Marcu în Cipru, așa de rău s-au supărat, încât s-au despărţit și n-au mai mers împreună la propovăduire. Dimas, care era împreună-propovăduitor cu Pavel, s-a despărțit la un moment dat de Biserică, L-a tăgăduit pe Hristos și a devenit preot idolesc. Dintre cei șapte diaconi aleși prin Duhul Sfânt pentru slujirea Bisericii din vremea aceea, Nicolae a părăsit Biserica şi a ajuns eretic.

Dar cea mai mare sminteală, care a fost? Trădarea lui Hristos. Hristos a fost lângă cei doisprezece Apostoli. El Însuşi i-a ales, le-a dat harul apostolicesc, le-a dat putere, au făcut minuni în numele Lui, și totuşi cel care L-a trădat pe Hristos a fost ucenicul Lui, nu un duşman. Primul care a mers în iad după pogorârea lui Hristos la iad nu a fost un eretic sau un închinător la idoli, ci Apostolul Iuda.

Înțelegeți, deci, că Apostolii, descriind lucrurile acestea fără a le ascunde, ne ajută să înţelegem că Biserica este într-adevăr ceea ce spunem, dar, în acelaşi timp, este formată din oameni, nu din îngeri. Prin urmare, este firesc ca în Biserică să existe sminteli, să existe căderi, neputinţe omeneşti, fie din partea credincioşilor, fie din partea clericilor. Trebuie să învăţăm să nu ne smintim, şi toate aceste lucruri să le vedem din altă perspectivă.

„Omul poate, chiar şi în ultima clipă a vieţii, să se pocăiască”

Vreau să vă citesc ceea ce Însuşi Hristos a spus în Evanghelie despre smintelile care vor fi în Biserică, în evanghelia după Matei, capitolul 13, în pilda neghinelor, pe care Însuși a explicat-o:

„Asemenea este Împărăţia Cerurilor omului care a semănat sămânţă bună în ţarina sa. Dar pe când oamenii dormeau, a venit vrăjmaşul lui, a semănat neghină printre grâu şi s-a dus. Iar dacă a crescut paiul şi a făcut rod, atunci s-a arătat şi neghina. Venind slugile stăpânului casei, i-au zis: «Doamne, n-ai semănat tu, oare, sămânţă bună în ţarina ta? De unde, dar, are neghină?». Iar el le-a răspuns: «Un om vrăjmaş a făcut aceasta». Slugile i-au zis: «Voieşti deci să ne ducem şi s-o plivim?». El însă a zis: «Nu, ca nu cumva, plivind neghina, să smulgeţi odată cu ea şi grâul. Lăsaţi să crească împreună şi grâul, şi neghina, până la seceriş, şi la vremea secerişului voi zice secerătorilor: Pliviţi întâi neghina şi legaţi-o în snopi ca s-o ardem, iar grâul adunaţi-l în jitniţa mea»”,

Semănătorul care a semănat sămânţa cea bună este Fiul Omului, ogorul este lumea, sămânţa cea bună sunt oamenii lui Dumnezeu, neghinele sunt cei ce lucrează răul, duşmanul care a semănat neghinele este diavolul, secerişul este sfârşitul lumii, iar secerătorii sunt îngerii.

Dumnezeu îi lasă şi pe cei care, înrobiţi de patimi, devin unelte ale diavolului şi-i smintesc pe ceilalţi. Dumnezeu nu se mânie să-i „secere” – de ce? Pentru că spune că există pericolul ca, secerând neghinele, să vatăme şi grâul. Dar mai există un motiv: acela că omul poate, chiar şi în ultima clipă a vieţii, să se pocăiască. Cine eşti tu să-l osândești?

Ştiţi, copii, am întâlnit în Biserică întâmplări cutremurătoare, oameni care au dus o viaţă plină de păcate şi, totuşi, s-au pocăit la un moment dat și au devenit sfinţi. În sinaxare avem o mulţime de sfinţi care au fost înainte oameni foarte păcătoşi: Sfânta Maria Egipteanca, Thaisia, Pelaghia şi altele, care au fost desfrânate; sfinţi care au fost ucigași, hoţi şi care, prin pocăinţă, au devenit îngeri în trup. Cine poate să spună că omul ăsta nu are dreptul la pocăinţă? Nimeni! Şi de aceea Dumnezeu nu ne permite să-i luăm niciunui om dreptul la pocăinţă. Inima omului numai Dumnezeu o ştie. Poţi să vezi un om care păcătuieşte, dar ştii tu ce se întâmplă în inima lui? Ştii tu dacă apoi nu a plâns, dacă nu s-a pocăit, dacă nu s-a spovedit?

Nu pot să uit, când eram tânăr în Sfântul Munte, un ieromonah român, pe nume Ioachim. Acesta, săracul, era tot timpul beat. Din cauza beţiei cădea în nesimţire, îl adunam de pe drumuri, o privelişte de tot plânsul. Muncitorii şi oamenii din Sfântul Munte îl batjocoreau, strigându-l „Papa-Fix” în loc de „Părintele Ioachim”. Fix este o marcă de bere din Grecia. Beţivul acesta, o sminteală pentru Sfântul Munte, nu stătea, săracul, în vreun colţişor unde să nu-l vadă nimeni, ci în centru, în Karyes, zi de zi. A avut o moarte cuvioasă. Am fost de faţă la înmormântarea lui. Şi-a cunoscut mai dinainte sfârşitul, s-a spovedit, s-a împărtăşit, iar când a fost să moară a văzut-o pe Maica Domnului înaintea lui şi a strigat: „Iat-o pe Maica Domnului!”, şi aşa a plecat. Era bătrân, la 80 de ani, venise de tânăr în Sfântul Munte. Multe astfel de exemple avem şi în mănăstire, şi în lume: oameni care au avut păcate mari, şi totuşi Bunul Dumnezeu a găsit modalităţi să-i ajute să se mântuiască. De aceea nu-i bine să judecăm.

„Cine ridică povara aceasta?”

Când eram student la Thessalonic a fost un mare scandal în Biserică cu Mitropolitul Prevesisului. Cei de vârsta mea poate vă aduceți aminte. S-a zvonit atunci că mitropolitul are legături cu o femeie. S-au răspândit în toată Grecia poze cu mitropolitul şi femeia aceea. Nici nu mai puteam ieşi afară că lumea, când vedea clerici, strigă la noi, era zarvă mare. După ani, după ce acela s-a retras, și-a dat demisia, s-a dovedit că au fost minciuni. Dar cine ridică povara aceasta, sminteala aceasta?

Îmi amintesc, ca duhovnic, că odată, când eram în Thessalonic, a venit la mine o doamnă care voia să se spovedească la un aghiorit şi mi-a spus următoarele: „Părinte, vreau să vă spun ceva ce am făcut pe când eram adolescentă, şi care mă apasă greu”. „Ce-ai făcut?”. Zice: „În satul nostru” – nu era din Thessalonic – „a venit de la Mitropolie un arhimandrit să spovedească în şcoala noastră. Era un om bun acel arhimandrit, iar copiii mergeau și se spovedeau; unii stăteau mai mult, alţii mai puţin. Noi cronometram câte minute stă fiecare. Am mers şi eu să mă spovedesc, nu pentru că voiam să mă spovedesc, ci pentru că toţi mergeau, dar nu i-am zis nimic, nici n-am deschis gura, iar arhimandritul a încercat să mă ajute să mă spovedesc spunându-mi câteva întâmplări din vieţile sfinţilor. Când am ieşit afară, prietenele m-au întrebat: «Ce-ai făcut atâta vreme la spovedanie? Ai stat douăzeci de minute!». Eu, din prostie copilărească, le-am spus: «Arhimandritul m-a sărutat»”. Au râs, iar zvonul acesta a început să umble în clasă. A auzit profesoara, a chemat-o şi a luat-o la întrebări. Ea, ce să zică acum, că a minţit? A zis că da, aşa a fost. A ajuns vestea la director, care a mers la mitropolit. Acesta s-a panicat, gândindu-se la scandalul care va izbucni, și l-a pedepsit pe arhimandrit. Nu se ştie ce s-a mai întâmplat apoi cu acel arhimandrit care era nevinovat; poate a fost persecutat, caterisit; ceea ce se știe este că nu a mai fost văzut în acel oraş. Nici ea nu ştia ce s-a întâmplat, nici măcar numele nu i-l ştia.

Înţelegeţi, deci, că aceste lucruri nu sunt simple. Nici nu trebuie să fim creduli – scandaluri vor mai fi, dar să le vedem în alt duh: vine momentul în care omul se pocăieşte. Şi la mine au venit oameni care m-au judecat chiar pe mine. Şi-mi spun: „V-am judecat, iertaţi-mă!”. Mulţumesc mult! Eu te iert, nu-i nici o problemă, dar scuzele le aud doar eu, pe când defăimarile le aude toată lumea. Să judeci un om e cel mai simplu lucru – ce se întâmplă însă după aceea? Şi mai ales asupra unui preot foarte uşor se răspândesc calomniile.

Sunt şi mulţi paranoici în ziua de azi. Cineva din armată intră la spovedanie şi-mi zice: „Închide uşa!”. Zic: „Mereu închid uşa. Nu spovedesc cu uşa deschisă”. „Unde sunt prizele?”. Zic: „Pentru ce-ţi trebuie prize, fiule?”. „Închide-le pe toate! Prin prize intră sunetul şi se transmite la televizor”. Mare eşti, Doamne!

Altul, când eram la mănăstire la Mahera, a intrat să se spovedească, doar eu şi el, și-mi zice: „Îţi aminteşti acum 72 de ani, când eram tot aici, împreună?”. Eu zic: „Nu-mi amintesc nici ce-am mâncat la prânz, dar de-acum 72 de ani? Dar dacă spui, așa o fi!”. Puteam oare să-i spun că nu-i aşa? La început, când nu aveam experienţă, m-am apucat să-i spun unuia că nu-i aşa, după care m-am învăţat minte.

Vine altul aici, în biserică, în primul sau al doilea an de când eram mitropolit. Spovedeam de dimineaţă, când intră înăuntru şi-mi spune: „Vreau să-mi răspunzi cinstit!” „Bine”, zic eu. Îmi spune: „Ce-ai cu mine?” „Ce-am cu tine?!” „De ce te faci că nu ştii? Să-mi spui ce-ai cu mine!” „Iartă-mă, dar nu ştiu, nici măcar nu te cunosc!”. Îmi spune: „Nu mă cunoști?! Atâţia ani am căutat să-mi găsesc de lucru, iar tu dădeai telefon peste tot ca să nu mă primească!”.

A venit o femeie şi mi-a spus: „Ştiţi, Părinte, am o mare problemă!” „Ce problemă, copilul meu?” „Cutare episcop s-a îndrăgostit de mine!”. Zic: „Acel episcop e bătrân, nici de el însuşi nu-i îndrăgostit, darămite de tine! De unde ți-a mai venit și ideea asta?” „Într-o zi, când am intrat în biserică, la Vecernie, imediat ce m-a văzut s-a pierdut!”. Ierarhul citea psalmul şi la moment dat s-a încurcat, iar ea a crezut că atunci când a văzut-o pe ea şi-a uitat cuvintele.

„Suntem în plin război”

Înţelegeţi în ce fel de lume ne aflăm? Noi, clericii, din nefericire, sau din fericire, avem de-a face cu diverşi oameni. Vin oamenii şi-ţi spun: „Eu sunt mincinos”, „Eu sunt hoţ”, „Eu sunt homosexual” sau ştiu eu mai ce. Nu poţi, ca preot, să-l dai afară din biserică, nu poți să-i spui: „Te rog să nu stai de vorbă cu mine”. Un cleric are obligaţia să-l primească pe fiecare cu dragoste, cu căldură, cu bunătate, indiferent cine este. „Pe cel ce vine la mine nu-l voi scoate afară” (Ioan 6:37). Nu poţi să judeci cu măsuri omeneşti.

Se găsesc destui care să strice dragostea Bisericii faţă de tot omul. Te văd stând de vorbă cu el – pe tine nu te interesează ce se spune despre omul acela, te interesează el, ca om, să-i dăruieşti dragoste, să-l faci să înţeleagă că în Biserică este iubit cu adevărat, în ciuda problemelor pe care le are. Trebuie să vedem în celălalt chipul lui Dumnezeu, fratele nostru pentru care a pătimit Hristos.

Trebuie să depăşim aceste complexe, să fim oameni liberi, dar când se întâmplă astfel de sminteli, atunci să stăm tari, să ştim că Biserica nu ne pune în faţă oameni, ci pe Însuși Hristos. Dacă oamenii Bisericii au căderi, asta nu înseamnă nimic pentru noi, deoarece e firesc, ca oameni, să cadă. Undeva în Pateric, un tânăr monah zice: „Ai auzit, Avva, cutare monah a plecat din pustie şi s-a dus în lume”. Și zice Avva: „Te minunezi, copile, de cel ce a plecat? Minunează-te de cei ce au rămas. A plecat unul, dar au rămas o sută”. Este firesc să cadă, suntem în prima linie a frontului, suntem în plin război. Este oare atât de neobișnuit să avem morţi, să avem răniţi atunci când e război? Ai de-a face cu diavolul, cu patimile tale – cu un război nemilos. Se poate oare ca toţi să învingă?

Iar pe fraţii noştri răniţi trebuie să-i ardem pe rug? Nu trebuie să aibă parte de iubire, de iertare, de bunăvoinţă din partea noastră? Şi cine a spus că adevărurile Evangheliei se judecă după smintelile omeneşti? Acestea nu stau pe judecata omenească, ci pe cuvântul lui Dumnezeu şi pe duhul Sfinţilor. Biserica ni-L aduce în prim-plan pe Hristos, nu pe oameni. Noi suntem neputincioşi şi încercăm fiecare să ne ţinem pe picioare. Şi cine judecă pe cine? Cei fără de păcat îi judecă pe cei păcătoşi? Îi judecă pe ceilalţi şi pretind de la aceştia lucruri pe care ei nici în vis nu le pot împlini? Să fim deci liberi, echilibraţi, dar în aceste încercări ale Bisericii să luăm crucea lui Hristos, căci nu contează dacă ne batjocoresc – e preţul faptului că suntem creştini. Oamenii pun asupra noastră eticheta Bisericii. Cu bucurie le primim pe toate, pentru că preferăm de mii de ori să luăm asupra noastră ocara lui Hristos decât vremelnicia şi păcatele acestei lumi.

Şi putem să le spunem celor ce au bunăvoinţa să înţeleagă că Biserica este un spital duhovnicesc, iar într-un spital sunt şi doctori şi asistenți, şi vizitatori şi oameni care s-au vindecat, dar mai ales sunt oameni bolnavi. Şi nu poţi zice: „Ce spital învechit mai e și ăsta, care e plin de bolnavi?”. Sigur, nu se vor vindeca toţi cei din spital, unii vor muri, cu deosebirea că morţii din Biserică pot fi înviaţi prin puterea Stăpânului Hristos. Aceasta este minunea, că în Biserică cel mort prin păcat poate învia întru viaţa veşnică. Toţi avem nădejdea mântuirii.

Omilie difuzată de Radio Lemesou
Traducere de Mihaela Cazangiu
Articol publicat în numărul din septembrie al revistei „Familia ortodoxă”