Român Ortodox în Franța: Arta bizantină nu trebuie să trezească simțirile trupești ci pe cele duhovnicești. Reprezentări iconografice ale icoanei Zămislirii Născătoarei de Dumnezeu

duminică, 10 septembrie 2017

Arta bizantină nu trebuie să trezească simțirile trupești ci pe cele duhovnicești. Reprezentări iconografice ale icoanei Zămislirii Născătoarei de Dumnezeu

Iconografia picturii bizantine este o artă ascetică și este total diferită de pictura senzuală, care îl satisface pe om din punct de vedere emoțional. Emoționalitatea, naturalețea, fiziologicul reprezentărilor, negreșit îndepărtează ideea de sfințenie și îl ține pe om legat de cele pământești, de cele vremelnice și trecătoare, îl lasă nemântuit, cu gustul unei satisfacții momentane. Icoana, în schimb, îl duce pe om la o relație imediată cu harul și ipostasul Sfântului reprezentat în icoană.

Arta bizantină nu trebuie să trezească simțirile trupești ci pe cele duhovnicești. In fața icoanei autentice patimile se sting și se trezește duhul. In arta bizantină corpul aproape se pierde sub cutele veșmintelor, în timp ce capul devine elementul dominant al reprezentării. Esențialul în icoană sunt ochii, centrul duhovnicesc al icoanei, prin care se reflectă sufletul. Ei sunt luminișuri din lumea duhului în lumea materiei. Trăsăturile feței, și îndeosebi privirea, vădesc înstrăinarea sfinților de lumea aceasta, crucea, pacea cereasca care sălășluiește în ei, înfrânarea, fecioria, curăția, smerenia și dragostea lor. Buzele fine sunt lipsite de orice lăcomie sau senzualitate. Ele sunt făcute pentru a cânta laude, pentru a se hrăni cu euharistie. Urechile alungite ascultă liniştea, iar fruntea foarte largă şi înaltă accentuează predominanţa unei gândiri contemplative.

Lumea contemporană, orientată pragmatic sau senzual, nu arareori rămâne surdă la cele pe care le grăieşte iconografia bizantină, la ceea ce împărtăşeşte ea despre adevăr. Dragostea duhovnicească, reflectată în chipurile din vechile reprezentări este aspră şi exigentă, nefiind vreo urmă de indulgenţă sau împăcare cu păcatul. Din cauza acestui fapt, aceste chipuri sunt neînţelese, străine, iar uneori înfricoşătoare pentru omul trupesc, legat de patimi. Omul pătimaș și iubitor de plăceri se grăbește să se depărteze de o astfel de icoană. Însă chipurile sfinților din icoane sunt aspre deoarece sunt străvăzătoare. Sfinții văd lumea demonilor - o lume a șerpilor și scorpionilor înfricoșători care îi înconjoară pe om-, văd cuibul păcatului, lăcașul satanei în inima omului. Cine cunoaște grozăvia răului transcendental, acela nu îl va liniști pe păcătos.

Sf. Ioachim și Ana în reprezentarea lui Giotto

In "icoanele" catolice nu întâlnim acest tragism metafizic. Acolo e tragismul trăirilor omenești, sufletești, pământești. Iar cel mai adesea este altceva, și anume senzualitatea omenească, cea care e îndreptată către pământ și aparține pământului. In aceste imagini chipurile au o privire pământească, poate plină de bunătate, dar privirea nu cuprinde decât lumea pamântească. In fața unei astfel de "icoane" păcătosul, netrecând prin focul pocăinței, se poate lasă pe deplin în voia trăirilor sufletești. Această senzualitate sufletească și acest sentimentalism este perceput de subconștientul omenesc ca posibilitate de împăcare cu Dumnezeu fără pocăință, fără schimbare lăuntrică. Din această pricină se vorbește atât de mult în mistica catolică despre dragostea înflăcărată, exaltată și atât de puțin despre pocăință, curățirea inimii și lupta zilnică și aprigă cu patimile. Însă comunicarea cu Dumnezeu fără curăția inimii sau, mai bine zis, fără străduință pentru curăția inimii, este cu neputință. Curăția inimii e cu neputință fără pocăință și fără lupta cu păcatul. De aceea, iertarea păcătosului fără hotărârea lui de a se lupta cu sine, fără a-și vărsa sângele, este cu neputință - această iertare este o minciună.

Asceza creștină, în expresia sa cea mai sfântă, vizează să facă să troneze duhul asupra trupului, să domine inima asupra patimilor și să reorienteze omul, o ființă complexă, spre Împărăția Cerurilor. Icoana exprimă această viziune pentru iconar, pentru icoana-însăși și pentru observator.

Reprezentarea Sf. Ioachim și Ana,
în care primează apropierea trupească; central este sărutul

Mai întâi, ceea ce trăiește artistul iconograf se transpune pe planșa sa, în formele și culorile icoanelor. El poate să transmită nu doar lupta împotriva patimilor ci și, de asemeni, fructul acestei lupte: pacea interioara, stăpânirea de sine. Dacă însă iconograful nu s-a dezlipit de patimile care stârnesc simțămintele trupești, acest lucru se va vedea și în reprezentarea pe care o face.

Icoana însăși degaja o mireasmă ascetică. Ea face să se simtă o lume și persoane calme, liniștitoare, sobre, echilibrate. Senzualitatea este absentă și accentul este pus pe frumusețea interioara mai degrabă decât pe frumusețea fizică. In icoane vedem lumea, nu așa cum este acum, dislocată, dispersată, agitată, pătimașă, ci așa cum va fi în Împărăția Cerurilor și cum este pe cale să devină prin asceza creștinilor: calmă, ordonată, echilibrată, armonioasă.

Intr-un final, observatorul este atins de viziunea ascetică a icoanei. Totul depinde de starea sufletească și de spiritul acestui observator, ca în cazul ascultării unei predici sau citirii Scrierilor Sfinte. Dacă inima nu este dispusă să primească mesajul icoanei, nimic nu poate forța o persoană să o primească. Icoana arată marele respect pe care Dumnezeu îl are pentru libertatea noastră. Ea ne cheamă, ne interpelează, ne invită, ne atrage în lumea sa ascetică dar ea - adică Hristos prin icoană - necesită o decizie conștientă pentru sau împotriva urmării transformării vieții observatorului.

Reprezentări iconografice ale icoanei

Zămislirii Născătoarei de Dumnezeu

In cele din urmă ne vom opri asupra unei reprezentări iconografice, delicată în zugrăvirea ei cât și în receptarea ei duhovnicească, cu atât mai mult cu cât astăzi omul este obișnuit să fie îmbibat cu trăiri emoționale, trupești. Este vorba de icoana Zămislirii Născătoarei de Dumnezeu care în "Eriminia picturii bizantine" a lui Dionisie din Furna este descrisă în felul următor:

"Case și grădini cu multe feluri de copaci și în mijloc sfânta Ana rugându-se, și un înger (zburând) deasupra ei o binecuvântează. Si din afară de gradină, pe un munte, Ioachim, rugându-se și un înger de asemeni și pe el îl binecuvântează."

Din aceiași lucrare știm că Dreptul Ioachim se zugrăvește bătrân, cărunt, cu barba rotundă iar Sfânta Ana se zugrăvește bătrână, purtând un chiton (veșmântul de dedesubt) roșu și un himation (veșmântul de deasupra) verde. Ea are pe fată niște șanțuri, amintind de lacrimile care le-a vărsat pentru a-L implora pe Dumnezeu să le dăruiască un copil. Astfel privind chipul ei ne amintim ca Maica Domnului este fiica lacrimilor și a rugăciunii și că nu s-a născut din pofta trupească.