Cuvinte de folos de la Părintele Sofian Boghiu despre diferite capcane spirituale, însușirile trăirii ortodoxe, semnele vremurilor din urmă, importanța duhovnicului, credința tinerilor, monahism și rugăciunea inimii

Părintele Sofian Boghiu: "Dacă vreți să aveți folos dintr-un cuvânt duhovnicesc, trăiți-l"

P. Sofian Boghiu - Cuvinte de folos

Transcrierea interviului realizat în primăvara anului 2000 

și revizuit și completat în martie-aprilie 2002

- Părinte Arhimandrit, cum să înțelegem cuvântul Sfântului Siluan Atonitul: "ține-ți mintea în iad și nu deznădăjdui"?

E un cuvânt mai greu acesta. Iadul e lumea aceasta. Eu am aflat - deci nu este deloc o noutate - că iadul nu este undeva în afara de pământ, este pe pământ și este undeva chiar în pământ. Si aceasta am aflat-o din Catavasia a 6-a a Învierii, care spune asa: "pogoratu-Te-ai în cele mai de jos ale pământului".

Mântuitorul, după ce a fost răstignit pe cruce, sufletul Său a coborât în iad și de acolo a scos pe toți cei care erau condamnați la osândă, și erau acolo, în pământ, în iad. Acolo a fost Mântuitorul. Trupul Sau, după cum știm, a fost prohodit și îngropat, pus sub peceți, iar sufletul Lui a coborât în iad. Si este o cantare, pe care o cantam noi în Biserică:

 "În mormânt cu trupul, în iad cu sufletul, ca un Dumnezeu, în rai cu tâlharul și pe scaun împreună cu Tatăl și cu Duhul ai fost Hristoase, toate umplându-le, Cel ce ești necuprins". 

Adică Mântuitorul este prezent în aceste locuri după moartea Sa pe cruce. Si Mântuitorul a coborât la iad și scoate din întunecimile iadului - e o lupta; îngerii luptă cu Belzebuth - pe toți cei care L-au așteptat.

Deci iadul este în pământ și pe pământ, încât noi suntem obișnuiți cu el. Iadul și-l fac mulți dintre trăitorii acestei vieți, prin viața pe care o duc, încât iadul devine descurajant, devine nimicitor.

A suporta iadul pe pământ cu aceasta încredere în Dumnezeu este un lucru foarte necesar pentru viața noastră. Trăim cu aceasta încredere, că iadul va avea un sfârșit și vom putea fi liberi, și vom putea să ne ocupăm de viața noastră lăuntrică, cu toată descurajarea pe care o aduce diavolul, pentru că el este și în iad, este și în lume. Este prințul lumii care a câștigat foarte mulți pământeni pentru împărăția lui. Si toți care suntem în lume diavolul ne vânează și dacă se poate ar vrea să ne acapareze pe toți să ne atragă în împărăția lui, în împărăția morții. Însă, cu ajutorul lui Dumnezeu rezistăm și învingem această tendința lacomă a diavolului, de a cuceri fapturile lui Dumnezeu.

Diferite capcane spirituale

- Părinte Sofian, pentru un tânăr care dorește să se apropie de Biserica pot apărea diferite capcane spirituale și am dori să ne spuneți câteva cuvinte despre trei dintre acestea. Prima ar fi pietismul. Unii definesc pietismul ca un amestec sentimentalist de superstiții și exagerări ale unor lucruri neimportante. Ce ne puteți spune de pietism și cum să ne ferim de acest lucru?

Noi urmărim în viața noastră creștină să ne menținem pe linia aceasta a Ortodoxiei, care este lumina credinței noastre, a credinței în Hristos care știm că ne conduce clar în Împărăția lui Dumnezeu. Celelalte surogate ale Ortodoxiei nu le luăm în seamă și le recomand și tinerilor să nu alunece în superstiții și în astfel de mișcări cum este pietismul. Pietatea, evlavia adevărată a Ortodoxiei, aceasta este calea care trebuie să o urmeze un tânăr care vrea să ajungă în Împărăția lui Dumnezeu. Nu mă interesează un altfel de pietism, de aceea nici nu vorbesc despre el.

- O alta ispita ar fi intelectualismul, în care credință apare ca o problemă interesantă de cultură și nu neapărat ca un act de trăire.

Cultura aceasta, oricât ar fi ea de înaltă, este amestecată cu mândrie, și mândria este aruncată în lume de duhul minciunii care este diavolul. Diavolul este foarte savant, știe foarte multă filosofie, și știe și foarte multă teologie, și impresionează prin știință lui, dar știința lui îl tine mereu rece față de Dumnezeu, mintea lui este încremenită în cunoașterea pe care o are, ca și prietenii săi, oamenii intelectuali, mai ales atei. Știu toate și rămân mai departe închiși în știința lor fără nici o deschidere către Dumnezeul Cel Viu. Rămân închiși în aceasta știință și impresionează pe cei din jurul lor și pe ai loc, care au aceeași preocupare și care sunt morți pentru Dumnezeu și pentru ei înșiși.

Cu toată această filosofie a lor, și această intelectualitate înaltă sunt ca o trâmbiță care sună puternic, dar lumea nu este atrasă de ea, nu are o melodie anume, ceva care sa placă, ci un strigat, adeseori uscat. Încât, acest intelectualism, când vine în contact cu credință creștină și cu trăirea creștină, această înaltă filosofie, adeseori nu se împacă cu creștinismul în general și cu trăirea creștină în special. Le refuză și îi convine să rămână în această uscăciune intelectuală cu care, cei care au crescut în această uscăciune, sunt mulțumiți, să asculte această depanare de cunoștințe și de probleme ale intelectului, ale minții, și, deși nu-i mulțumește, rămân mereu uscați, în aceasta formă de cunoaștere seacă.

Pentru viața creștină, pentru viața în Hristos, această intelectualitate nu are valoare, pentru că-i ține mereu în afară, ca și diavolul care este foarte savant, însă nu poate face niciodată parte din prietenii lui Hristos. Prietenii lui Hristos sunt sfinții care aveau foarte multe cunoștințe duhovnicești, dar în același timp le trăiau și aveau această bucurie a harului care ii făcea fericiți cu adevărat.

- O altă capcană pentru tinerii care doresc să se apropie de Biserică, o capcană mai nouă, este criticismul. Unii susțin că trebuie să criticăm cât mai mult pentru ca lucrurile să fie mai dinamice, altfel ele pot să înlemnească; dacă vom critica, va apărea ceva nou, ceva viu. Cum vedeți Sfinția voastră această problemă?

- Această problemă o văd mai simplu. Pentru mine această critică repetată se confundă adeseori cu judecarea aproapelui. Adică, criticismul este o pornire împotriva poruncii evanghelice de nu a judeca pe aproapele meu.

Între anumite limite poate fi necesară și această critică, însă ea trebuie să fie obiectivă, să fie cinstită. De obicei, judecarea aproapelui se face în lipsa celui judecat și de multe ori este greșită, falsă. Se judecă și se condamnă în lipsă și pentru asta este un păcat. Ni se spune în Scriptură: ''a Mea este judecata''; adică numai Dumnezeu are această putere și această calitate de a judeca pe fiecare dintre noi, iar judecată Lui este corectă cu adevărat. Dumnezeu este fără greșeală și este singurul care știe tot ce se întâmplă cu fiecare persoană și cu toți laolaltă.

Când cineva critică pe altul care nu-i de fată, îi spune păcatele lui pe care le știe; dar cel care e socotit vinovat și păcătos are și el conștiință, și-l poate mustra și pe el conștiința și astfel se poate reabilita înaintea lui Dumnezeu prin pocăință. Cel care judecă nu poate pătrunde mai mult decât ceea ce vede sau aude și de aceea el poate să rămână în greșeala aceasta că l-a osândit, iar cel vinovat se poate îndrepta. Dumnezeu îl primește pe acesta din urmă, iar cel care a judecat este osândit pentru călcarea poruncii de a nu judeca pentru a nu fi judecați (Matei 7, 1).

Însă, critica de care ați pomenit la început este și necesară, pentru că un om nu poate mereu să vadă totul în jurul lui. De aceea câteodată sunt necesare mai multe minți pentru a rezolva o problemă, iar o critică cinstită, făcută cu dragoste și sinceritate, poate aduce ceva folositor. Poți critica ce nu-i bun, dar trebuie să aduci în locul acestui element greșit ceva pozitiv. Si atunci se poate colabora pentru a se ajunge la un adevăr întreg, nu un adevăr știrbit sau un adevăr insuficient.

Însușirile trăirii ortodoxe

- Părinte, cum îi convingem pe tineri să vină la Biserică?

- Le propunem să facă o experientă, dacă tinerii sunt sinceri și caută cu adevărat ceva. Pentru că viața obișnuită, viața de plăcere pe care o are un tânăr în jurul lui nu îi este suficientă și simte deseori un gol înlăuntrul lui; asta o simte și fără să-i spun eu. Cum își poate umple acest vid lăuntric? Trebuie să caute ceva. Dacă-i ușuratic, va rămâne cu golul acesta până în golul mormântului. Dar dacă este serios în ceea ce caută, va găsi ceva care să-i vindece această neputință sufletească. Deci sinceritatea îi trebuie în conștientizarea și rezolvarea acestei insuficiente personale.

De obicei, pe noi ne interesează - conștient sau nu - mulțumirea sufletească, dar nu mulțumirea aceasta pe care o ai după ce mănânci și bei și petreci și te desfătezi în alte păcate, nu această mulțumire; tânjim după acea mulțumire sufletească care să ne însoțească permanent în viață. Căutăm ceva care să ne ajute să creștem sufletește. Spre exemplu, poți să cunoști toată știința care există în lume și nu ești totuși mulțumit și atunci cauți altceva.

Un loc unde se găsește această împlinire sufletească este Biserica, pentru că acolo se spun și se cântă niște adevăruri lăsate special în lume pentru a umple golul nostru lăuntric. De la altar sau de la strană nu se spun niște idei oarecare, ci vorbesc aici trăitori creștini care au aflat această sursă, acest izvor de cunoaștere ce îi împlinește, fiindcă le răspunde la problemele lor.

După aceea, bineînțeles că Biserica te îndeamnă să citești cel puțin Noul Testament. Citești Evangheliile, scrierile Sfinților Apostoli. Citești că Sfântul Pavel a fost un rătăcit, a fost dușmanul lui Hristos și s-a întâlnit cu Hristos pe drumul Damascului. Dar anumite persoane care-L caută cu sinceritate pe Dumnezeu se pot întâlni cu El nu numai în Noul Testament, ci și pe un alt drum al Damascului. Sau tânărul se poate întâlni cu un duhovnic și poate îl îndeamnă Dumnezeu să se spovedească și atunci - tot în Biserică - găsește calea cea mai profundă prin care poate afla pacea sufletească.

- Cum să înțelegem cuvintele Mântuitorului ''milă voiesc, iar nu jertfă”?

- Jertfa este un act prin care dăruiești din ceea ce ai. Pe vremea aceea, la temple, erau jertfele de animale. Omul avea oricând o pasăre sau un animal pentru jertfă. Mântuitorul ne spune însă că mai scumpă este înaintea lui Dumnezeu dragostea. Este și foarte greu să dobândești această dragoste, care este de fapt mila. Dumnezeu caută totdeauna ceva viu, ceva personal în jertfă, iar jertfa de animale era un lucru foarte cunoscut, uzat. În multe cazuri aceste jertfe ajunseseră să se facă nu din dragoste, ci din rutină; nu era ceva viu, nu era ceva din inimă, din sufletul credincioșilor. Jertfa în sine este ceva uscat, nu are mare valoare. Dacă jertfa însă este unită cu mila, atunci ea este bine primită de Dumnezeu.

- Dacă ar fi să enumerați principalele însușiri ale Ortodoxiei, pe care dintre ele le-ați pune primele?

- Smerenia și dragostea! Cele pe care le recomandă Mântuitorul: ''învățați-vă de la Mine, că sunt blând și smerit cu inima și veți găsi odihnă sufletelor voastre''. Domnul nostru Iisus Hristos ne îndeamnă aici să încercăm să dobândim smerenia și dragostea, care sunt atributele lui Dumnezeu. De aceea cred că cu aceste două virtuți se poate începe descrierea ortodoxiei. Discernământul. Cum va fi sub domnia Antihristului?

Semnele vremurilor din urmă

[...]- Cum să ne raportăm la așa-zisa intrare în Europa, mai ales că acum ni se impune, ca o condiție la această integrare, să legalizăm homosexualitatea?

- Da, aceasta este o problemă foarte scârboasă pentru mine. Si pentru întreaga Europă. Desigur, de la Europa Occidentală avem de învățat și niște lucruri frumoase cu adevărat, dar nu atunci când este vorba să acceptăm niște păcate. Mai ales când sunt în discuție niște patimi despre care Biblia de la început ne spune că sunt atât de periculoase încât, pentru a se pedepsi asemenea spurcăciuni, se coboară îngeri din cer ca să ardă, să desființeze niște orașe împreună cu locuitorii lor și să se aleagă de ele numai fum de pucioasă... Am fost până la Marea Moartă, am băgat degetul în apă și l-am pus pe limbă; e o apă groasă, amară și pe acolo miroase a sulf. Atât a mai rămas din civilizația celor două orașe, Sodoma și Gomora, despre care ni se povestește în Vechiul Testament. Vedem astfel cât dispreț arată Dumnezeu pentru asemenea păcate.

Sunt și alte patimi, dar pentru nici o altă patimă nu se coboară cineva din cer ca să pedepsească aceste păcate. Si tocmai cu astfel de păcate ne cere Europa ''civilizată'' și mândră ca să ne spurcăm neamul nostru, care s-a pazit. Au mai făcut oamenii asemenea greșeli (că homosexuali au fost și sunt la noi, fără să fie legiferați de Parlament), dar ele sunt probleme de spovedanie, de canon. Dacă însă sunt legalizate aceste patimi, le faci fără grijă, sub acoperirea “Sfântului Parlament”. Politicienii noștri sunt liberi să facă ce vor; iar ei, neținând seama de credința și spiritualitatea acestui neam, aprobă tot felul de fărădelegi, pentru a putea să fie prieteni cu așa-zisa Europă.

În concluzie, nu sunt de acord ca pentru niște bunuri pamântești să primim o pedeapsă dumnezeiască. Dacă atunci s-au coborât îngeri din cer și-au ars Sodoma și Gomora, acum Dumnezeu va trimite din cer niște pedepse asupra țării noastre, prin care să fie sancționate asemenea păcate legiferate. Dar ai noștri nu sunt convinși; ei spun: ''astea sunt popești''.

Pe de altă parte, trebuie spus că omul este o personalitate bivalentă, care face parte dintr-un stat pământean, dar face parte și dintr-un stat ceresc, este și cetățeanul lui Dumnezeu (de civitate Dei). El trebuie să pună accentul pe esențial; trebuie să știe că este alcătuit din două componente: omul material, pe care-l mănâncă viermii în mormânt și sufletul care merge la judecată, după ce se termină viața pământească, și așteaptă undeva să învie și trupul și să se unească unul cu altul, să-și continue viața în veșnicie. Dacă omul cade în acest păcat calcă o poruncă veche, de la creația lumii și va da socoteală în fata lui Dumnezeu. Când îl face pe om, Dumnezeu îi spune: ''Creșteți și vă înmulțiți”. Cu aprobarea homosexualitătii această poruncă fundamentală este încălcată, pentru că bărbatul nu poate naște copii și nu se poate continua neamul omenesc așa cum a hotărât Dumnezeu de la început. Când omul se deprinde cu această patimă, ea nu-i dă copii, dar îi dă probleme, își satisface plăcerile fără să fie luat în seamă Dumnezeu.

- Ce atitudine ar trebui să avem față de masonerie?

- Să ne facem datoria creștină până la capăt! Masoneria este o mișcare universală care are mijloace de a te obliga să taci. Si întrucât nu se mai pot lua măsuri împotriva ei, nu avem altceva de făcut decât să ne păstrăm credința și să-L mărturisim pe Dumnezeu până în ultima clipă a vieții noastre.

Căci va veni Antihrist și desigur că el va avea libertatea aceasta de a face fel de fel de minuni, de scamatorii ca să-i înșele pe oameni. Multă lume va fi de acord cu el, încât majoritatea celor care vor lua măsuri împotriva acestei mișcări vor fi suprimați. Vor rămâne mai departe doar cei care trăiesc pentru viața aceasta. Căci nu toți vor fi împotriva masoneriei, când va intra ea în acțiune.

Așa încât eu nu mă pot lupta cu lumea ca să fie de acord cu mine. Eu îmi fac datoria de creștin. Că toată lumea știe cum să facă un bine, dar nu-i convine totdeauna acest lucru pentru că asta obligă la niște sacrificii, iar omul este dispus să rezolve cât mai simplu problemele vieții. Dacă masoneria îți va da un număr cu care vei putea cumpăra orice, vei putea să mănânci, vei putea să te îmbraci, să petreci, să călătorești unde vrei, foarte multă lume va fi de acord: ''Gata, dragă, mulțumesc!''.

Atunci lumea va fi împărțită: fiecare își va alege ceea ce-l va interesa. Cei care vor alege să sufere orice numai să fie alături de Hristos vor fi o turmă mică, așa cum spune Scriptura. Este un cuvânt în Evanghelie în care Mântuitorul se întreabă dacă va mai fi credință pe pământ...

- “Când va veni Fiul Omului, va mai găsi credință pe pământ”?

- Da, da... Toate aceste probleme vor fi, dar mântuirea, credința și atașamentul față de Mântuitorul vor rămâne la alegerea fiecăruia.

- După 1990 au apărut în limba română două cărți scrise de monahi athoniți: ''La apusul libertății'' și ''Apocalipsa 13''. În esență în ele se susține că toate aceste procese de creare a Noii Ordini Mondiale sunt de fapt semnele evidente ale instalării treptate a unei dictaturi globale; iar această dictatură va culmina în cele din urmă cu întronarea Antihristului. Cei doi monahi athoniți ne atenționează pe baza unor argumente în general pertinente că lucrurile evoluează spre un control deplin al întregii populații prin tehnicile moderne și sofisticate rețele de supraveghere. Adică ne îndreptăm spre cea mai cumplită și subtilă înrobire a oamenilor care a existat până acum în istorie.

- Vi se par exagerate asemenea afirmații?

- Nu! Nu mi se par exagerate!

Omenirea, prin felul cum gândește și se comportă astăzi, merge către un sfârșit. Dezordinea care există acum în lume Îl supără pe Bunul Dumnezeu. Mă gândesc în primul rând la necredința, la lepădarea de Dumnezeu în care ne aflăm, ca și la faptele noastre, păcatele noastre înnoite, păcate pe care Biblia le condamnă total și pe care Guvernul le aprobă.

Facem ceea ce nu-I place, sunt sigur că nu-I place lui Dumnezeu. De pildă, să-i spun pe nume unui păcat care acum este foarte întins (și protejat de legi) în mai multe țări: homosexualitatea. Am amintit înainte de cele două cetăți din Vechiul Testament unde acest groaznic păcat era la mare cinste; au fost arse, nu a mai rămas nimic din ele. De aceea, gândindu-mă și la un asemenea fapt istoric, cred că lumea se îndreaptă către acest sfârșit, poate inevitabil. S-ar mai putea amâna sfârșitul dacă ar începe o mare pocăință și îndreptare, ceea ce însă este mai greu, nu se vede așa ceva.

Eu nu cunosc prea bine toate dedesubturile politice, dar fără îndoială că în lumea de acum, care merge pe calea cea largă a plăcerilor și a patimilor, trebuie să existe cineva, un fel de conducător, care îi antrenează pe oameni la această grabă spre autodistrugere. Există instituții care nu spun pe față că politica lor este distrugerea umanității, fiindcă atunci nu ar mai asculta nimeni de ele. Aceste instituții conduc popoarele către dezastru, dar spun că le conduc spre libertate (o libertate așa cum o înțeleg unii oameni, nu așa cum este ea în realitate).

Încă o dată spun: lumea s-ar putea reînviora dacă am face un efort să ne pară rău cu adevărat pentru păcatele noastre; dacă ne-am pocăi cu toții, de la rege până la ultima slugă, așa cum s-a întâmplat cu cetatea Ninive din Vechiul Testament.

- Sunt și alte semne care să arate că vremurile de astăzi ar putea fi cele de pe urmă?

- Nu mai este nevoie de alte semne din moment ce există în zilele noastre acest marș către rău. De aceea cred că au dreptate cei care au scris cărțile despre care ați întrebat.

- Cu alte ocazii, la aceleași întrebări ați dat niște răspunsuri mai rezervate...

- Între timp s-au schimbat mai multe lucruri.

Eu cred că, cu cât vom înainta spre sfârșitul lumii, cu atât Dumnezeu va interveni mai mult în partea aceasta, unde vor rămâne puțini cu El. La început or să fie mulți habotnici și mulți tineri care se vor apropia de El, dar până la urmă vor rămâne foarte puțini de partea Domnului Hristos. Cei care vor rămâne creștini până la capăt vor fi puțini, dar vor fi mai hotărați și mai statornici în credință. Va fi multă dispută, multă îndoială, multă nesiguranță și lepădare de Dumnezeu. Mulți vor da toate pentru una, adică vor renunța la averi, la mașini pentru a-și păstra credința. Ei nu vor mai avea decât atât cât le va trebui ca să supraviețuiască, ca să nu moară de foame; iar alții vor trăi în huzur. Creștinii vor fi scormoniți, iscodiți, ca să se știe totul despre ei. O să fie multă intimidare și multă frică, dar în rândurile celor care-L vor mărturisi pe Hristos până la sfârșit va fi și optimism și mult curaj.

Importanța duhovnicului

- O problemă foarte importantă de care depinde schimbarea vieții noastre lăuntrice este relația cu duhovnicul. Care sunt criteriile pentru alegerea unui duhovnic?

- N-aș putea să vă spun. Aceasta este o problemă care revine celui ce-și caută duhovnic. Sunt foarte multe aspecte în viața sufletească a fiecăruia dintre noi.

- Să zicem că este la început și vrea să-și găsească un preot la care să se spovedească...

- Întreabă pe un cunoscut: “Ce duhovnic ai?”, ''Cutare''. “Ești mulțumit?”. Este sau nu este. Întreabă pe altul care îi recomandă pe altcineva. Se duce la duhovnic. Nu este chiar atât de ușor să găsești dintr-o dată un duhovnic care să corespundă cu starea ta, cu problemele tale. Si de aceea rămânem la recomandarea Evangheliei: ''caută și vei afla''. Întrebând din om în om; bineînțeles că nu întrebi pe fiecare om de pe stradă, ci numai pe cel care este preocupat de viața în Biserică. Că nu sunt chiar așa de mulți duhovnici încât să fie prea multă osteneală, dar trebuie să-i căutăm.

Am căutat și eu un duhovnic, dar nu am găsit pe unul de care să mă leg pentru toată viața. Părintele Ioan era insuficient pentru mine întrucât eu nu știam limbă rusă cât trebuie, încât să înțeleg sfatul unui duhovnic rus. Am căutat alt duhovnic pe vremea lui, folosindu-mă de toate mijloacele care pot să ducă la găsirea acestuia. De aceea vă sfătuiesc să întrebați din om în om și până la urmă o să-l găsiți.

- În ce condiții ne putem schimba duhovnicul?

- Când nu mai esti mulțumit de el, pur si simplu, îți este insuficient. Există situațiile acestea cunoscute care-ți permit să schimbi duhovnicul: când el este eretic sau te îndeamnă la păcat, când este foarte bolnav și nu mai poate spovedi sau când te muți într-o altă localitate, ori este un duhovnic foarte aglomerat și tu - din cauza serviciului - nu mai ajungi să te spovedești decât foarte rar.

Mai există însă și niște cazuri de excepție: se poate întâmpla să sporească o persoană și duhovnicul să nu-i mai fie suficient. Si atunci caută altul. Acestea sunt însă cazuri rare care apar la cei care vor să aibă un îndrumător pentru rugăciunea inimii. Mai ales în legătură cu problema aceasta a rugăciunii lui Iisus, este greu să ai un povățuitor, este greu să găsești un duhovnic care să fie și trăitor al acestei rugăciuni și să spună ceva adevărat și mulțumitor.

Însă mai întâi trebuie să fim atenți ca nu cumva să existe în noi niște probleme mari de orgoliu sau de judecare a aproapelui, și atunci, în loc să ne căim, noi să dăm vina pe duhovnic. De aceea este bine să strigăm la Dumnezeu cu sinceritate și insistentă, din tot sufletul, și atunci Dumnezeu ne va rândui duhovnicul de care avem nevoie.

Trebuie, de asemenea, să conștientizăm foarte limpede că toți preoții au harul, venit de la Mântuitorul, pentru a ierta păcatele. Oricum, după ce te-ai mărturisit de cel puțin trei-patru ori consecutiv la același duhovnic, trebuie să-i ceri binecuvântare dacă te duci în altă parte la spovedit.

Nu trebuie să fim prea pretențioși cu preotul la care ne mărturisim. Dacă el este sincer și cu frică de Dumnezeu, ne putem spovedi la el cu toată deschiderea. Este de mult folos pentru noi să avem părere de rău pentru păcatele pe care le-am făcut și le mărturisim. Nu este deloc bine să ne spovedim formal!

Este de asemenea foarte folositor ca toată viața să avem căință pentru păcatele pe care le-am săvârșit, chiar dacă ele au fost iertate la spovedanie și chiar dacă nu le-am mai repetat. Este bine tot timpul să ne păstrăm căința înlăuntrul nostru fără a cădea în deznădejde, ci, dimpotrivă, trebuie să ne păstrăm și încrederea în bunătatea lui Dumnezeu.

- Unii intelectuali sunt foarte pretențioși atunci când își caută un duhovnic...

- Sunt și oameni pretențioși. Pe duhovnic îl întrebi sau îi spui problema ta și el îți răspunde deplin sau cât poate să răspundă și te mulțumește. A doua oară iarăși îl întrebi alte probleme care apar prin mintea ta, sau îi mărturisești greșelile tale. El se poate ruga pentru tine, te poate ajuta în felul acesta.

Dacă este un intelectual pretențios care caută un duhovnic deosebit, mai greu o să-l găsească; fiindcă trebuie să fii filosof ca el și să-i răspunzi pe limba lui. Si atuncea se poate să fie un călugăr de mănăstire care nici nu înțelege foarte bine întrebările lui dar să aibe foarte multă viață duhovnicească, de care să aibe nevoie filosoful sau intelectualul, dar ei nu se pot înțelege pentru că acesta din urmă e prea pretențios și, adeseori, îmbătat de mândria care stăpânește știința lui. Un asemenea om pretențios e greu să găsească un duhovnic ''duhovnicesc''. Si rămâne să caute toată viața și în multe cazuri nici nu-l găsește până la urmă. Rămâne cu filosofia lui și cu jumătate de măsură duhovnicească.

- Cât de aspru trebuie să fie duhovnicul în aplicarea unor canoane, ținând cont că în vremurile de astăzi există mulți oameni care cad în păcate mari din ignorantă?

- Dacă preotul duhovnic recomandă un canon cu autoritate sau cu nervi, trebuie să fie sigur de la început că nimeni nu-l va respecta. Este bine ca duhovnicul să fie blând, să fie liniștit și să încerce să-l convingă pe credincios, cu dragoste, că îi este de mult folos canonul pe care vrea să i-l dea.

Înainte de toate, penitentul trebuie pregătit pentru a-și da seama că năravul care este îndătinat în el este cel mai mare rău. Procedând astfel, credinciosul se va deprinde mai ușor să împlinească orice canon, oricât de greu. Dacă impunem direct canonul, oamenii nu-l vor respecta, pentru că de obicei aceștia nu conștientizează primejdia unui păcat și faptul că-și pot pierde veșnicia din cauza patimilor. Nici nu au o idee foarte clară despre ce înseamnă veșnicia. Sunt străini de asemenea lucruri. Așa că este foarte necesar să-i pregătim sufletește pentru a înțelege că patima lor e așa de mare încât trebuie să scape de ea cu orice preț, cu orice preț trebuie alungată.

Este bine să ne purtăm frumos cu credincioșii care vin la spovedit. Dacă le poruncim și dacă este greu canonul și îi surprinde, nu-l vor face. Pleacă de la tine și își văd de treburile lor; se întâmplă și asa ceva. De aceea am spus că nu trebuie impus canonul; căci poate e un canon pe care nu-l poate face. Atunci penitentul va dori să scape de el și chiar dacă îi mai spunem noi niște lucruri folositoare, el le va refuza interior.

În concluzie, lucrul cel mai important este ca duhovnicul să se gândească foarte bine la penitent și să-l sfătuiască în așa fel încât acesta din urmă - dacă vrea cu adevărat să se schimbe - să conștientizeze gravitatea păcatului în care a căzut și să-și dorească sincer să scape de orice patimă.

- Până unde merge ascultarea față de duhovnic? Fiindcă pot exista două extreme: una prin care duhovnicul este văzut ca un fel de funcționar care iartă la nesfârșit păcatele, iar alta în care duhovnicul este idolatrizat de către fiii săi duhovnicești și nu mai încape în mintea lor nimic altceva în afară de ceea ce spune acesta în general, nu neapărat în timpul tainei Spovedaniei.

- Aici, cred că și într-o parte, și în alta, sunt niște greșeli. Ce nu știe duhovnicul știe Dumnezeu; un om care este duhovnic nu poate să știe tot. De aceea, pentru ce nu știm, îi trimitem pe credincioși să citească din Sfântul Ioan Scărarul, Sfântul Ioan Gură de Aur (care a fost un mare duhovnic), Sfântul Vasile cel Mare și fiecare își poate culege ceea ce are nevoie de la acești Sfinți Părinti.

Oamenii nu pot să cunoască în întregime toate problemele vieții duhovnicești; așa încât duhovnicul nu poate să spună ceva definitiv, nu poate spune totul. Sunt însă anumite lucruri pe care le poate zice: cum să te păzești de patimi, ce să faci ca să scapi de ele; să scapi, de pildă, de desfrânare, care este o patimă des întâlnită în rândul tinerilor. Sau cum să scapi de patima fumatului (că și asta este o patimă și aduce multe neplăceri și scandaluri în familie). Duhovnicul poate să-ți dea niște sfaturi pe care, dacă le pui în aplicare, scapi de aceste păcate. Dar prea departe nu mergem și atunci îi trimitem pe asemenea credincioși la anumite cărți, să citească și să se documenteze și să înțeleagă mai mult decât se poate înțelege de la un om care este de obicei mărginit.

Duhovnic sau psihiatru?

- Un părinte contemporan spunea la un moment dat că vor veni vremuri de prigoană împotriva Bisericii și atunci mirenii vor avea un rol foarte important, iar preoții nu vor mai putea face mare lucru. Cum apreciați această idee?

- Se va întâmpla, probabil, cum s-a întâmplat în timpul revoluției sovietice, chiar de la începutul ei, când clerul și mai ales duhovnicii erau trecuți prin ascuțișul sabiei. Si atunci nu se mai găseau duhovnici; pur și simplu nu mai existau preoți la care să te spovedești. Să ne gândim la ce se întâmplă astăzi în America. Acolo nu există decât foarte putini duhovnici, în rest sunt psihiatri. Si un mare păcătos merge la psihiatru ca să fie ajutat. Psihiatrul de acolo, din America - ca și psihiatrii din vremea prigoanei care va veni - îi poate da sfaturi cu duiumul, dar nu-l poate ierta, căci nu are harul acesta. Nu noi, preoții, iertăm păcatele, ci, la spovedanie, întotdeauna, în orice împrejurare, este și Hristos de fată și ascultă spovedania și El iartă; eu, ca preot, rostesc numai formula de dezlegare.

Când se va ajunge să nu mai existe duhovnici și să fie numai laici care vor avea o foarte mare importanță - cum ați spus dumneavoastră - atunci oamenii se vor liniști, se vor mulțumi cu niște sfaturi de la acești medici (pricepuți oarecum în cele sufletești), dar vor rămâne încărcați de aceleași patimi pe care le-au avut până atunci.

Păcatele mărturisite sunt iertate deplin dacă se respectă canonul pe care îl dă duhovnicul. Canonul este un fel de medicament, asemănător celui pe care îl dă doctorul unui bolnav. Dacă respecți cu smerenie canonul și cu această convingere că ți se iartă păcatele, ele chiar se iartă și te vindeci treptat de bolile sufletului. Dar dacă, în timpul canonului, faci alte prostii, atunci păcatele vechi și cele noi nu sunt iertate și te încarci mereu.

Prin urmare, duhovnicul, cu ajutorul harului preoției pe care l-a primit prin succesiunea apostolică, are această calitate de a ierta păcatele în numele lui Iisus Hristos. Iar un psihiatru îți dă numai ceea ce are el personal, din știință.

Credința tinerilor

- O problemă actuală pentru tineri este cea a libertății. Suntem educați de mici că trebuie să fim liberi, că trebuie să ne cerem drepturi. În acest context, vă rugăm să ne învățați cum să-i convingem pe colegii noștri de adevărul cuvintelor Scripturii: ''Dacă Fiul vă va face liberi, liberi veți fi într-adevăr”?

- Răspunsul este greu de dat. E mai ușor să întrebi, cum întreabă copiii niște lucruri la care se răspunde foarte greu. Hai să luăm tot de la Mântuitorul răspunsul: păcatul este cel care ne face robi și trebuie să luptăm împotriva lui ca să fim cu adevărat liberi. Căci omul a fost creat liber la început.

Pe tineri îi putem sfătui să ducă o viață curată. În ce fel? De pildă, sunt mulți tineri care, înainte de căsătorie, calcă o poruncă, porunca aceea foarte delicată; vor să facă niște căsătorii de probă. Să trăiască el viața respectivă cu fata cu care se va căsători; să-și trăiască propria lui dorință, să-și satisfacă dorința trupească prin acest păcat al desfrânării. Dacă face asa, de la începutul vieții lui mature devine rob, devine neliber, devine prietenul patimii și prietenul diavolului. Si apoi este foarte greu de convins cineva, care-i împătimit, să trăiască o viață curată.

O viață curată înseamnă o viață luminoasă - mintea lui este luminoasă, cugetarea lui este corectă, adeseori și viața lui în totalitate este întreagă. Un flăcău sau o fată - în adevăratul înțeles al cuvântului - sunt niște oameni întregi, oameni de omenie; un sfat, un cuvânt al lor poate să aibă putere. Un om care este ticăloșit în viața aceasta trupească are timiditate, nesiguranță în ceea ce spune, iar cu Dumnezeu, Care este izvorul înțelepciunii și al sfințeniei, este certat, și are izvorul închis. Te duci să bei apă la un izvor, și izvorul abia țârâie câte o picătură de apă, și așa devine un asemenea om.  De aceea, un tânăr care vrea să ajungă cineva trebuie să-și păstreze această curăție trupească, să și-o păzească.

Ca să vorbești astăzi despre propunerea mea, cred că multi ar râde, ar face semne cu ochii și ar spune: ''Ăsta-i un prostănac!''. Asemenea sfaturi să dai astăzi, când părintele îndeamnă pe copil: ''Du-te, caută-ți o fată și fă așa...!''? Din păcate cunosc astfel de cazuri. De la păcat este foarte greu să-l oprești pe tânăr astăzi. Așa încât eu rămân la această metodă de a-l îndruma pe tânăr - care este încă abia ajuns în pragul vieții de majorat - să-și păstreze această stare trupească și sufletească, așa cum recomandă Dumnezeu. Sunt însă și mulți tineri astăzi care vor să asculte acest sfat, chiar fără voia sau acordul părinților.

Părintele îl îndeamnă să-și caute drum deschis, cum a trăit și el la vremea lui. Sunt persoane, oameni înaintați în vârstă, care încă nu s-au cununat și nu s-au spovedit de 20 sau 30 de ani. Si mor așa. Si atunci ce educație dă el tânărului care vrea să ducă o viată creștină? Tânărul (sau tânăra) se retrage într-o cameră și citește niște rugăciuni de seară sau psalmii. Mama se uită pe gaura cheii și, când vede că citește o rugăciune, atunci deschide ușa cu brutalitate și îi spune: ''Nu mai citi, nu te mai ruga asa, că ai să înnebunești!''. Ce să aleagă tânărul sau tânăra, care simte niște bucurii când se roagă și îi spune mama așa ceva? Mama nu se roagă, trăiește în păcat, necununată și cu fel de fel de avorturi și fel de fel de păcate care o covârșesc și o întunecă și este de acord cu diavolul, fără să-și dea seama. Si îndeamnă pe fiica sau pe fiul ei să fie la fel ca și ea. Atunci tânărul își ia libertatea să-și trăiască viața cum a înțeles-o el acum, la vârsta lui. Se întâmplă astăzi multe cazuri de acestea, pe care le aflu și eu la spovedanie.

Din păcate mulți dintre bătrânii și adulții de astăzi au un fel de împietrire în necredință. În schimb, există acum și mulți tineri care se orientează după calea luminoasă a credinței. Este regretabil că părintii nu pot să sfătuiască pe copiii lor - care pot să ajungă sfinți -, așa cum ne îndeamnă Dumnezeu.

Viața este lăsată pentru fiecare dintre noi ca să ne străduim să adunăm un capital de fapte bune și de viață creștină care va fi foarte folositor pentru veșnicie, la lumină. Toți trebuie să trăim în această perspectivă a vieții viitoare; să nu trăim ca animalele doar pentru viața aceasta pământească. Mănânci, bei, te înmulțești și te distrezi cum se distrează animalele, în felul lor! Viața noastră omenească are un alt ideal și un alt scop mult mai înalt. De la Mântuitorul știm că viața omenească are în viitor această perspectivă a veșniciei și a libertății totale întru Hristos; pentru ea trăim.

În concluzie, pe linia aceasta, a neascultării de Dumnezeu, se poate spune că păcatul este o piedică împotriva libertății fiecărui om.

- Pentru mulți dintre tinerii credincioși care trăiesc sau studiază în marile orașe, o problemă importantă este că nu-și pot găsi pacea interioară, întrucât sunt risipiți în prea multe probleme. Ce-i sfătuiri să facă?

- Să-și facă un program pentru suflet. Golul și această nemulțumire a lor este în ei înșiși. Să-și facă deci program și să umple acest gol sufletesc cu rugăciunea și cu viața în Dumnezeu.

- Care sunt principalele motive pentru care se ajunge la certuri în cuplurile tinerilor și cum pot fi depășite acestea?

- Foarte greu pot fi depășite, pentru că, de obicei, atracțiile între un tânăr și o tânără se mărginesc la formele anatomice și la plăcerile trupești. Rari sunt tinerii care se gândesc să discute înainte de căsătorie despre cum înțelege unul sau altul viața, scopul vieții. Este important să se știe dacă au amândoi un scop creștin în viață, adică să nu aibă în vedere numai îmbogățirea. Dacă el sau ea au mașină, gata - li se pare unora - e un avantaj și un motiv de căsătorie; dacă are niște bani puși în bancă, atunci gata, s-a aranjat înțelegerea și căsătoria. Dacă însă tinerii se mărginesc numai la acest aspect material, atunci de le început este compromisă căsătoria.

În afară de aceste probleme materiale, pământești - mașină, pământ, avere - mai sunt și niște condiții de ordin sufletesc. De pildă, dacă acestor tineri - care vor să se asocieze într-o familie - le place credința, dacă găsesc satisfacție în credință, în problemele religioase. Căci, dacă unul este creștin și altul este ateu sau îi e scârbă de credință, recomand cu toată energia să nu îndrăznească să se căsătorească, pentru că el sau ea este frumos sau frumoasă și nu știu ce alte lucruri omenești; toate acestea la un moment dat se deteriorează și tinerii rămân într-o situație destul de tristă și își continuă viața în probleme, în durere. Asa încât credința și acordul în credință sunt condiții foarte importante pentru întemeierea unei familii.

Dacă părintii sunt credincioși, atunci își cresc copiii în credință și în cumințenie, în această viață de respect și comuniune cu ceilalți oameni. Dacă numai unul dintre părinti este credincios, pentru el viata este un adevărat chin. Ea merge la biserică și el la petrecere, sau la teatru, sau la cinematograf, sau la alte distracții. El ajunge beat acasă, iar ea vine de la biserică. Si atunci ce asociere, ce comuniune, ce discuții să aibă ei împreună? De aceea am spus că credința este un element esențial într-o familie. Măcar aceste două lucruri să fie: un acord în sinceritate și credință.

Pentru că unii promit la început ca să se vadă căsătoriți, iar după aceea schimbă placa și încep o viață sinceră în rău, care duce la nefericirea și nenorocirea ambilor soți pentru întreaga viață. Am cunoscut fel de fel de familii și de aceea o spun cu multă convingere.

Mai sunt și alte aspecte. De pildă, se căsătorește un tânăr ortodox cu o catolică. Am întâlnit niște cazuri de acestea. Ea, de pildă, își are cercul ei catolic, prietenele ei, colegii, colegele ei, sărbătorile lor, Paștele lor; cealaltă parte, bărbatul care este ortodox are și el prietenii lui, slujbele la biserică și celelalte. Ea merge la biserică pentru a sărbători Paștele catolic (atunci când noi prăznuim Floriile) și mănâncă ouă roșii. El mănâncă de post și a doua zi începe Săptămâna Patimilor. El postește mai aspru, iar ea mănâncă de dulce. Parcă n-ar fi așa de important, dar este destul de tristă și o asemenea asociere. Mai sunt și alte lucruri, dar mai bine să nu se facă. De la început e bine ca tinerii să fie prudenți și să-și aranjeze un climat care să le fie de folos pentru toată viața.

Despre monahism

- În ce măsură monahismul este o chemare de la Dumnezeu și în ce măsură este un act al alegerii personale?

- Bineînțeles când este o lucrare de la Dumnezeu, atunci este o chemare: cutare este chemat de Dumnezeu în monahism ca, prin acest mod de existentă, să-și pregătească o viață plăcută lui Dumnezeu.

Există și cazuri când cineva pleacă la mânăstire așa, de la sine, fără să aibă o chemare de la Dumnezeu, spunând că îi place viața monahală. Cu mulți ani în urmă, am cunoscut un astfel de caz, în viața femeilor. Unei tinere îi plăcea să ajungă călugărită, dar eu îi spuneam: “Domnișoară, termină-ți mai întâi studiile - era studentă la medicină - și după aceea ai să vezi ce mai gândești”. Ea mă asculta, iar apoi făcea tot ce-i dicta inima ei. Știu că se îmbrăca în haine de călugărită, se uita în oglindă să vadă cum îi stă. Până la urmă eu am plecat din țară pentru un timp și când am revenit, am aflat că fata a fost pe la niște mânăstiri și nu i-a plăcut acolo și s-a întors din nou în viața obișnuită. Medicina nu a făcut-o mai departe întrucât nu-i plăcea marxismul la care era obligată să asiste și să răspundă, bineînțeles. Mai târziu am aflat că a plecat undeva, prin Africa. S-a încurcat cu cineva de acolo și s-a căsătorit. După un alt timp am aflat că s-a întors în țară pentru părinți. Tatăl ei era avocat și mama sa casnică. A plecat apoi într-o țară nordică, Suedia sau Norvegia, cu acest tânăr și aveau și o fetită.

Asta mi-a dovedit că pentru viața călugărească trebuie să ai cât de cât o chemare de la Dumnezeu, altfel te încurci pe parcurs, cum s-a încurcat și ea, sărmana. Si, culmea culmilor, într-o bună zi vine ea cu soțul la mine, la mânăstirea Antim. Ce-a fost și ce-a ajuns ideala călugărită!

Dacă nu este chemare de la Dumnezeu, să nu intri în această viață călugărească. Deși păcatele sunt comune tuturor oamenilor, dacă ești chemat de Dumnezeu în mânăstire, chiar dacă greșești cumva, ai această posibilitate de a te pocăi. Având biserica în curtea mânăstirii, având toaca, având clopotele care te trezesc în orice zi pentru a-ți întări dorul către Dumnezeu, dacă ai răbdare, cu toate patimile care te cercetează, la un moment dat reușești să le biruiești. Căci Dumnezeu ne ajută în mod sigur, mai ales atunci când ne rugăm.

Cine însă nu are nici un fel de chemare sufletească pentru viața monahală și colcăie în el sângele - patima aceasta trupească sub diferitele ei forme -, acela trebuie să asculte glasul sângelui și să urmeze calea tradițională a familiei; și își face o viață de familie. Cine are însă o înclinație către rugăciune, către niște idealuri duhovnicești mai înalte, către Sfinții Părinti, cine se simte impresionat de un cuvânt al Sfântului Ioan Damaschin sau al Sfântului Grigorie Palama sau al Sfântului Vasile, al Sfântului Ioan și suspină după niște gânduri bune, Dumnezeu îl ajută și el progresează în viața monahală.

Chiar când un gând de viață monahală apare fără să existe și o chemare specială, dacă fratele are cât de cât început bun, intră în problemele călugărești, dă de izvor, din când în când scade, dă în niște patimi, Dumnezeu nu-l lasă, îngerul păzitor îl ajută și el sporește și se adâncește în viața mânăstirească și poate să ajungă un om foarte util pentru ceilalți.

Dar, dacă este îndeosebi chemat, atunci are și mai mult succes, mai mult har. Pentru că harului îi place să găsească un teren curat. Acolo se adăpostește harul lui Dumnezeu. Sfințenia e ceva foarte fin, foarte delicat, foarte albăstriu, foarte greu de obținut așa, într-o viată obișnuită. Sfințenia are ceva dumnezeiesc în ea. Când harul cuprinde un asemenea trup omenesc, îl saltă, îl ajută să crească uimitor de frumos față de ceilalți oameni.

- Care credeți că este principalul lucru care ar trebui îndreptat în monahismul românesc de astăzi?

- Să trăim călugărește, așa cum trăiau tinerii și bătrânii din trecut. Învățături sunt tare multe. Noi să trăim mai bine zis cele trei voturi: sărăcia necondiționată, curăția (fecioria) sufletească și trupească, precum și ascultarea.

Este bine ca monahul să asculte de conducătorul mânăstirii. Pentru că tuturor stareților le place să fie ordine în mânăstire; ei vor ca monahii să trăiască o adevărată viață călugărească și să fie de folos atât lor înșilor, cât și credincioșilor care vin la mânăstire ca să se învioreze sufletește.

Pelerinii, atunci când poposesc într-o atmosferă călugărească, când participă la slujbe, când se spovedesc sau când prind putere de la exemplul monahului, atunci ei se îndreaptă sufletește și merg acasă mai întăriți. Acesta este rolul mânăstirii: mântuirea viețuitorilor ei și a celor care o vizitează.

Despre rugăciunea inimii

- Ne apropiem de sfârșitul acestui foarte folositor interviu. Părinte stareț, din ce cauză cei mai multi dintre noi nu reușim să practicăm rugăciunea inimii?

- De ce? Pentru că rugăciunea inimii presupune stăruință în chemarea numelui Domnului. Stăruință cu multă luare-aminte și într-un duh smerit. Cei care se angajează la această rugăciune, auzind multe lucruri despre ea, vor să și-o însușească, dar nu au cu ei și mijloacele ajutătoare.

Adică, în primul rând nu au răbdare să o zică continuu. Se cheamă rugăciunea neîncetată, așa îi spune Sfântul Apostol Pavel. În viata noastră obișnuită sunt fel de fel de preocupări care ne atrag; suntem risipiți și această rugăciune se întrerupe foarte des. Nu avem continuitate duhovnicească, nu putem să ne păstrăm în duh de rugăciune când chemăm numele Domnului. Mintea noastră zboară chiar în momentul când spunem: Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul. Mintea noastră deseori rătăcește, se întâlnește cu fel de fel de alte probleme străine de rugăciune. Si, de fapt, nu ne rugăm încontinuu, iar asta dăunează foarte mult.

Pe urmă, atunci când ne rugăm avem de obicei înlăuntrul nostru niște rămășite de ură. Suntem certați cu cineva, dar nu băgăm de seamă. Însă, când suntem certați cu cineva, nu prinde rugăciunea; nu se prinde, ne rugăm ca la un obiect. E o trăncăneală din gură. Si desigur că în asemenea condiții nici rugăciunea inimii nu o putem dobândi.

Mai este această smerenie în care trebuie să fie rostită rugăciunea. Smerenia! Suntem străini de ea! Dacă prinde puțin rugăciunea în noi, avem un fel de felicitare proprie: “iată unde am ajuns eu!”. Si atunci o luăm din nou de la început și batem pasul pe loc. Dar în rugăciunea inimii, chiar dacă nu ajungem la punctul ei culminant, faptul că chemăm numele Domnului ne este de mare folos. Unde este Dumnezeu toate lucrurile se liniștesc și devin favorabile pentru lăuntrul nostru. Se strică mândria și toate relele se îndepărtează.

Foarte importante sunt și raporturile noastre cu Maica Domnului. Sfânta Fecioară este cea mai mare mijlocitoare pentru rugăciunea aceasta și îi ajută pe cei care au cultul întreg și cinstirea întreagă pentru ea. Sfântul Siluan a dobândit rugăciunea inimii după nu știu câte săptămâni de cerere și mijlociri către Maica Domnului. Mântuitorul și Prea Sfânta Născătoare de Dumnezeu cunosc exact starea noastră lăuntrică și răspund exact la această cerere. Unde știe Dumnezeu că smerenia va continua și cultul către Maica Domnului va fi păstrat în continuare, iar cinstirea către Mântuitorul, către Dumnezeu - că El este cel chemat - va dura, îi dăruiește rugăciunea inimii mai repede. Altora foarte greu sau niciodată nu li se dă acest dar; că, oricum, acestă rugăciune este un dar. Oamenii caută să-și însușească rugăciunea inimii și sunt multișori care o spun cu bucurie și cu folos, însă nu atât de mulți cât ar trebui, din cauza nestatorniciei noastre.

- Părinte Sofian, ați cunoscut de-a lungul timpului diverși credincioși care practicau rugăciunea inimii. Unii s-au format în liniștea schiturilor, alții trăiau în aglomerația marilor orașe. De aceea vă întrebăm care este legătura între mediul în care trăim și practica rugăciunii neîncetate?

- Mediul pentru rugăciunea inimii este stăruință cu care ne angajăm într-o asemenea lucrare. Acesta este ''mediul'' cel mai prielnic. Trebuie să stăruim în a rosti rugăciunea lui Iisus cu seriozitate, adică cu atenție și cu multă pocăință.

- În încheiere, vă rugăm să ne explicați afirmația Sfântului Apostol Pavel: ''Si acum rămân acestea trei: credința, nădejdea, dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea''.

- Dragostea este mai mare pentru că Dumnezeu este însăși dragostea. De aceea iubirea adevărată e mai mare și de aceea rămâne în veșnicie. De o anume credință și o anume nădejde este nevoie și pentru a rezolva niște lucruri practice.

Pentru o asemenea credința trebuie numaidecât ca să te agăți de ceva aici, pe pământ. Dacă vrei, spre exemplu, să-ți construiești un bloc și să faci acolo un garaj, niște magazine, trebuie să ai credință că așa cum ești tu - cu averile și puterile pe care le ai - poți să duci la bun sfârșit această lucrare. Trebuie să ai și nădejde, adică statornicie în credință și încredere în ce te așteaptă. Dragostea însă este nevoie să o ai în special pentru ca să te poți apropia de Dumnezeu. Trăind în dragoste, trăiești în Dumnezeu. Atunci le ai pe toate, cu ajutorul lui Dumnezeu. Dar dacă nu ai dragoste, nici credința și nici nădejdea nu au statornicie în tine. Căci le lipsește esența: Însuși Dumnezeu. Să ne străduim să avem această dragoste și după aceea o să mai vorbim.

- Vă mulțumim foarte mult și să vă dea Dumnezeu putere și sănătate în continuare.

- La întrebările care mi s-au pus, eu am răspuns în felul meu. Însă, dacă vreți să vă însușiți mai multe daruri decât v-ați imaginat, osteniți-vă, faceți propria experientă! Numai din ascultarea unor vorbe nu iese nimic. Căci noi știm deja foarte multe lucruri pentru viața noastră, dar dacă rămânem numai la ce știm nimic nu culegem. De aceea vă îndemn, pe cei care citiți aceste cuvinte, spuse cu neputințele care sunt și se văd în ele: dacă vreți să aveți folos dintr-un cuvânt duhovnicesc, trăiți-l. Fără a-l trăi, nu puteți gusta cu adevărat din miezul lui și nu puteți aduce rod. Ca să rodească, trebuie să fie trăit. Domnul nostru Iisus Hristos spune si aceste cuvinte: ''Cel ce va face și va învăța, acesta mare se va chema în Împărăția Cerurilor''. Faceți și Dumnezeu vă va ajuta să crească în sufletul vostru toate învățăturile mântuitoare. Amin.