Emisiunea “Convorbiri duhovnicești″ din 28 sept. 2017
Timp și ființă
Invitat: Pr. Mircea-Cristian Pricop
Realizator: Pr. Valentin Berechet
Pr. Valentin Berechet: Părinte, cam ce ați putea să ne spuneți despre timpul acesta, pe care nu-l vedem și de care depind totuși toate?
Pr. Mircea-Cristian Pricop: Sfânta Scriptura își începe prima Carte cu cuvântul "La început". Acest termen definește apariția timpului. "La început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul". Dumnezeu a sădit în Cosmos, în lumea creată de El, două dimensiuni ale timpului, două aripi ale aceleiași noțiuni: veacul și veacul veacului. Spune la Carte Ieșirii, dar și la Psalmi, de nenumărate ori: "Împărați-va Domnul în veac și în veacul veacului". Nu este o repetiție poetică aici. Sunt două noțiuni care sunt înlănțuite, împletite, dar care definesc timpul așa cum l-a gândit Dumnezeu. Si, ceea ce Dumnezeu gândește este concret și de nesupus dezbaterilor. Prin urmare, prin veac înțelegem timpul acesta liniar, pe care noi, ca și ființe muritoare îl împărtășim pentru o vreme pentru ca, apoi, să pășim în cea de-a doua dimensiune a timpului, care este eonul, timpul copleșit de veșnicie, timpul "tinereții fără de bătrânețe și al vieții fără de moarte", despre care ne vorbesc bătrânii în poveștile lor. In acest timp sunt invitați să se bucure și să se împărtășească nemijlocit de frumusețea dumnezeirii și de dragostea lui Dumnezeu, sfinții, drepții, îngerii, toți oamenii de bine din toate timpurile. Deci, acesta nu este un timp al lui Dumnezeu, timpul copleșit de veșnicie- așa cum spune și Părintele Dumitru Stăniloae în Dogmatică - Dumnezeu este mai presus de ambele dimensiuni ale timpului. Dar, timpul copleșit de veșnicie, sau eonul, viața veșnică, despre care spunem noi în crez că aștept "viața veacului ce va să fie", sau veacul veacului - acest timp copleșit de veșnicie este dimensiunea care poate fi atinsă de către creație în aspirația ei către Dumnezeu.
Pr. Valentin Berechet: Care este rostul acestui timp în viața noastră?
Pr. Mircea-Cristian Pricop: Marii filosofi dar și credința vorbesc despre nașterea omului pe pământ ca despre o azvârlire în ființă. Însăși momentul nașterii noastre este, cum spune la Cartea lui Iov, o zbatere, o zvâcnire, un impuls puternic care împinge viața mai departe. Unde împinge viața mai departe? Înspre ființă, de la nimic spre ființă. Dacă iadul, sau dimensiunea răului, dimensiunea condamnaților este o cădere spre neființă, o cădere necontenită spre desființare, spre eter, spre moarte, sensul vieții pământești, care se continuă și cu cea cerească- dacă vom fi vrednici de ea, dacă Dumnezeu se va milostivi spre noi - este această palpitație, această pulsație spre mai viu, dacă ar fi ușor de înțeles ceea ce spun.
Pr. Valentin Berechet: Dar și știința spune că creația are un caracter pulsatoriu, care zvâcnește și are momente de odihnă.
Pr. Mircea-Cristian Pricop: Ca o explozie, ca o lansare balistică...
Pr. Valentin Berechet: Ca în zilele creației; se lucra ceea ce dospea noaptea. Deci, știința, pe undeva și cu alte cuvinte, vine să mărturisească în slujba cuvântului Sfintei Scripturi.
Pr. Mircea-Cristian Pricop: Știința este prima fiică, întâia născută, a credinței, și ar trebui să rămână aceasta.
Pr. Valentin Berechet: Mai problematic e cu oamenii de știință.
Pr. Mircea-Cristian Pricop: Problematic e în ambele direcții. Sunt anumiți oameni ai credinței care reneagă știința în mod arbitrar, și spun: "toată știința este o erezie", după modelul acelui calif care a distrus marea bibliotecă din Alexandria pe motivul unui sofism, că: "dacă tot ceea ce e cuprins în biblioteca aceea e cuprins și în Coran, atunci nu mai are sens, și trebuie să ardem, iar dacă nu e trecut în Coran e obligatoriu să fie împotriva Coranului, și trebuie să ardem. In ambele condiții trebuie sa distrugem".
Pr. Valentin Berechet: Probabil că lui nu-i plăcea nici să citească și "dacă mie nu-mi place să citesc, toată lumea să se ia după mine".
Pr. Mircea-Cristian Pricop: Deci nu trebuie să acuzam numai oamenii de știință, trebuie să vedem punctele nevralgice în ambele tabere, ca să fim obiectivi. Prin urmare, sunt și oameni ai credinței care resping în mod nedrept roadele științei.
Pr. Valentin Berechet: Totuși, trebuie să treci peste neputința celuilalt, că numai așa ne putem îndrepta.
Pr. Mircea-Cristian Pricop: Numai în felul acesta putem fi lucrători productivi, în sensul dorit de Dumnezeu, pentru că dacă vom trai în autism, fiecare pe palierul lui, fiecare în pătrățica lui, fiecare în propria lui bisericuță, nu va rezolva nimic.
Pr. Valentin Berechet: De aceea spune și Sfântul Apostol Pavel de "credința lucrătoare prin iubire", altfel nu prea merg lucrurile.
Pr. Valentin Berechet: Care este rostul acestui timp în viața noastră?
Pr. Mircea-Cristian Pricop: Marii filosofi dar și credința vorbesc despre nașterea omului pe pământ ca despre o azvârlire în ființă. Însăși momentul nașterii noastre este, cum spune la Cartea lui Iov, o zbatere, o zvâcnire, un impuls puternic care împinge viața mai departe. Unde împinge viața mai departe? Înspre ființă, de la nimic spre ființă. Dacă iadul, sau dimensiunea răului, dimensiunea condamnaților este o cădere spre neființă, o cădere necontenită spre desființare, spre eter, spre moarte, sensul vieții pământești, care se continuă și cu cea cerească- dacă vom fi vrednici de ea, dacă Dumnezeu se va milostivi spre noi - este această palpitație, această pulsație spre mai viu, dacă ar fi ușor de înțeles ceea ce spun.
Pr. Valentin Berechet: Dar și știința spune că creația are un caracter pulsatoriu, care zvâcnește și are momente de odihnă.
Pr. Mircea-Cristian Pricop: Ca o explozie, ca o lansare balistică...
Pr. Valentin Berechet: Ca în zilele creației; se lucra ceea ce dospea noaptea. Deci, știința, pe undeva și cu alte cuvinte, vine să mărturisească în slujba cuvântului Sfintei Scripturi.
Pr. Mircea-Cristian Pricop: Știința este prima fiică, întâia născută, a credinței, și ar trebui să rămână aceasta.
Pr. Valentin Berechet: Mai problematic e cu oamenii de știință.
Pr. Mircea-Cristian Pricop: Problematic e în ambele direcții. Sunt anumiți oameni ai credinței care reneagă știința în mod arbitrar, și spun: "toată știința este o erezie", după modelul acelui calif care a distrus marea bibliotecă din Alexandria pe motivul unui sofism, că: "dacă tot ceea ce e cuprins în biblioteca aceea e cuprins și în Coran, atunci nu mai are sens, și trebuie să ardem, iar dacă nu e trecut în Coran e obligatoriu să fie împotriva Coranului, și trebuie să ardem. In ambele condiții trebuie sa distrugem".
Pr. Valentin Berechet: Probabil că lui nu-i plăcea nici să citească și "dacă mie nu-mi place să citesc, toată lumea să se ia după mine".
Pr. Mircea-Cristian Pricop: Deci nu trebuie să acuzam numai oamenii de știință, trebuie să vedem punctele nevralgice în ambele tabere, ca să fim obiectivi. Prin urmare, sunt și oameni ai credinței care resping în mod nedrept roadele științei.
Pr. Valentin Berechet: Totuși, trebuie să treci peste neputința celuilalt, că numai așa ne putem îndrepta.
Pr. Mircea-Cristian Pricop: Numai în felul acesta putem fi lucrători productivi, în sensul dorit de Dumnezeu, pentru că dacă vom trai în autism, fiecare pe palierul lui, fiecare în pătrățica lui, fiecare în propria lui bisericuță, nu va rezolva nimic.
Pr. Valentin Berechet: De aceea spune și Sfântul Apostol Pavel de "credința lucrătoare prin iubire", altfel nu prea merg lucrurile.
Pr. Mircea-Cristian Pricop: In limba greacă: "πιστις δι αγαπης ενεργουμενη"/ pistis di agapes energoumene" (Gal. 5,6). Vedeți că în limba greacă este o nuanțare: credința energizată, dinamizată, potențată de iubire. Iubirea fiind energia credinței! Se referă chiar la energie când spune asta!
Pr. Valentin Berechet: Deci susținătorul și motivația credinței este iubirea.
Pr. Mircea-Cristian Pricop: Iubirea este energia ființei, este energia credinței, este energia cunoștinței, este energia care biruie moartea. Ne aducem aminte de imnul dragostei de la Sfântul Apostol Pavel, 1 Corinteni 13.
Pulsația aceasta despre care vorbeam, azvârlirea aceasta spre mai viu, spre mai ființă, spre o ființă mai adâncă în existență, este iubirea. Altă pulsație mai puternică decât acesta nu este. Dar, vedeți că și iubirea înnobilează și sfințește timpul, iubirea dă valoare timpului, pentru că altfel timpul este ceva mort, este ceva sec, este ceva care trece și mai degrabă creează nostalgie.
Pr. Valentin Berechet: Timpul e ca o coală de hârtie albă, pe care dacă nu este scris ceva pe ea, nu are valoare. Si, în funcție de ce scrii pe ea, așa se mișcă și valoarea. Dar, acolo, ce scrii e lacrimă, e sânge, e nebunia vieții, poate fi orice.
Pr. Mircea-Cristian Pricop: In sensul acesta, tot Părintele Stăniloae spune că în dragoste, în iubirea lui Dumnezeu, care e împrumutată cumva omului - că iubirea este transcendentă; ea vine din altă dimensiune, ea coboară, se revelează, este împărtășită omului, și omul lucrează cu ea. Ființa lui este cumva compatibilă cu iubirea lui Dumnezeu, pentru că ființa omului este făcută după chipul lui Dumnezeu. Si, fiind compatibile, iubirea lui Dumnezeu se transmite, se împărtășește ființei umane, și o ajută să atingă dimensiunea aceasta a timpului cuvenit, a timpului potrivit, ( in greaca καιρός, kairós), de care vorbesc și filozofii și teologii, și marii Sfinți Părinti. Vedem la Ecclesiast, cap. 3: "Vreme este să te naşti şi vreme să mori", "vreme este să dărâmi şi vreme să zideşti", Vreme este să iubeşti şi vreme să urăşti. Este vreme de război şi vreme de pace." Pentru toate există un timp cuvenit, cum zice marele strămoș al Domnului nostru Iisus Hristos și profet al Bisericii, Solomon.
Pr. Mircea-Cristian Pricop: In sensul acesta, tot Părintele Stăniloae spune că în dragoste, în iubirea lui Dumnezeu, care e împrumutată cumva omului - că iubirea este transcendentă; ea vine din altă dimensiune, ea coboară, se revelează, este împărtășită omului, și omul lucrează cu ea. Ființa lui este cumva compatibilă cu iubirea lui Dumnezeu, pentru că ființa omului este făcută după chipul lui Dumnezeu. Si, fiind compatibile, iubirea lui Dumnezeu se transmite, se împărtășește ființei umane, și o ajută să atingă dimensiunea aceasta a timpului cuvenit, a timpului potrivit, ( in greaca καιρός, kairós), de care vorbesc și filozofii și teologii, și marii Sfinți Părinti. Vedem la Ecclesiast, cap. 3: "Vreme este să te naşti şi vreme să mori", "vreme este să dărâmi şi vreme să zideşti", Vreme este să iubeşti şi vreme să urăşti. Este vreme de război şi vreme de pace." Pentru toate există un timp cuvenit, cum zice marele strămoș al Domnului nostru Iisus Hristos și profet al Bisericii, Solomon.
Pr. Valentin Berechet: Dar înțelegem că acest timp are și un rol pedagogic în viața noastră. Insă, cum spuneați, învățam multe dar învățăm prost.
Pr. Mircea-Cristian Pricop: Cea mai deplină învățătură sau principiul de viață care te ajuta pe tine, ca ființă, să mergi spre mai ființă, să te adâncești spre mai ființă este gândirea la moarte. Permanenta anticipare a apropierii sfârșitului tău pământean te face să valorifici cât mai mult, cât mai profund, timpul care ți s-a alocat în lumea aceasta, pentru ca să-l dobândești pe cel copleșit de veșnicie. E o condiție obligatorie, ca să atingi veșnicia, valorificarea timpului limitat. Dacă nu ai reușit să-ți valorifici stagiul acesta mărunt, cum de vei reuși să valorifici veșnicia? Cum te vei purta în eternitate, dacă tu nu ști să te porți în pătrățica mică, pe care ți-a dat-o Dumnezeu ca loc de joacă, ca loc de luptă și ca teren al mântuirii tale?!
Pr. Valentin Berechet: Deci putem spune că cine pierde timpul pierde și veșnicia!
Pr. Mircea-Cristian Pricop: Categoric, pentru că timpul limitat, timpul liniar, trecut prezent și viitor, este în strânsă legătură cu cealaltă dimensiune a lui. E aceeași entitate, e aceiași noțiune: timp sau vreme. Cum spunea Domnul nostru Iisus Hristos: "Vremea Mea încă n-a sosit; dar vremea voastră totdeauna este gata"(Ioan 7 6).
Pr. Valentin Berechet: La ce se referea când vorbea de vremea Lui?
Pr. Mircea-Cristian Pricop: Se referea la cea de-a doua venire a Lui, când va veni ca Împărat, ca stăpân al creației și ca Logos dumnezeiesc, în care se găsesc rațiunile de a exista, rațiunile de a fi ale tuturor creaților. Piatra își găsește noțiunea de a fi în Logos, planta își găsește rațiunea de a fi în Logosul divin, omul, animalele, peștii, fenomenele naturale, tot ceea ce ne înconjoară, tot cosmosul - așa cum spune Sf. Maxim Mărturisitorul, dezvoltând noțiunea aceasta de Hristosul cosmic-, toate se regăsesc în Hristos. Toate și în toți Hristos.
Logosul a venit să ne mântuiască dar Logosul ne va și judeca, pentru că El e prototipul în toate. Si, fiind prototipul tuturor, în toate, cu cine te poți compara, față de cine te poți judeca dacă nu față de prototipul tău absolut, Logosul divin mântuitor și judecător.Pr. Valentin Berechet: Deci rațiunea tuturor creaturilor și tuturor lucrurilor este în Hristos și într-o zi ne vom întâlni cu rațiunile existentei noastre. Si vom fi acolo fiecare creatură cu talanții ei, și vom vedea cât am rezolvat din talanții care ni se cuveneau.
Pr. Mircea-Cristian Pricop: Sau, vom vedea cât de mult ne-am apropiat fiecare de chipul nostru absolut, de icoana noastră originară și originală care este Hristos, Fiul lui Dumnezeu. In funcție de apropierea, respectiv distanțarea de acest Chip principial, acest Chip al începuturilor, vom fi găsiți vrednici de veșnicie, sau nu.
Pr. Valentin Berechet: Spuneați în citatul acela din (Ioan 7 6) că vremea noastră este tot timpul. La ce se referea?
Pr. Mircea-Cristian Pricop: Vremea noastră este pocăința și împlinirea faptelor Evangheliei. Domnul Hristos Însuși vorbește despre aceasta. Pocăința și împlinirea Evangheliei sunt cele doua principii date noua de Domnul nostru Iisus Hristos. Căință necontenită este, de fapt, un laborator care pulsează necontenit, care presează ființa umană, să nu se plafoneze, să nu se blocheze. Pentru că pocăința, respectiv smerenia, sunt motoarele evoluției autentice, progresului autentic al ființei. Fără smerenie, fără pocăință, niciodată nu vei putea atinge performanța pe care Dumnezeu o vrea de la copiii Lui.
Pr. Valentin Berechet: Vedeți, e puțin altfel decât gândește lumea. Progresul lumii e puțin mai violent.
Pr. Mircea-Cristian Pricop: Progresul lumii e prin jefuire, prin sustragere nemiloasă, sau, cum spunea unii mai înainte, dar cumva adevărat, "prin acumularea primitivă de capital". Primitivă, adică prin violență, prin mijloace animalice, subanimalice chiar.
Pr. Valentin Berechet: Si gândeau că aceste acumulări cantitative la un moment dat se transfigurează, trec în acumulări calitative. Deci așa nășteau "virtuți", având foarte mult.
Pr. Mircea-Cristian Pricop: Într-un anumit sistem de valori, acumularea de materie este de fapt o nostalgie a infinitului, o nostalgie a ființei manifestată prost, dăunător, ca un handicap, ca o degenerare - pentru că ființele care se bazează pe așa ceva sunt cu adevărat degenerate, și trebuie neapărat să facă ceva cu ele, cât încă mai sunt aici.
Pr. Valentin Berechet: Numai omul face treaba asta, că celelalte își urmează instinctele.
Pr. Mircea-Cristian Pricop: Mai e cineva care a încercat mai înainte de om, și i-a susurat omului la ureche varianta cealaltă, și permanent stă și-i susură la ureche, și picură veninul câte puțin, câte puțin...
Pr. Valentin Berechet: Omul încă mai are o șansă sa ajungă la bucuria ființei. Si creatura asta întunecată i-a sugerat că Dumnezeu nu-l iubește, nu-i alături de el, că nu face să aibă încredere...
Pr. Mircea-Cristian Pricop: Poftim: Dumnezeu, creatorul timpului, nu are timp...
Pr. Valentin Berechet: Si uite că a prins!
Părinte, înțelegem că timpul acesta dăruit de Dumnezeu lucrează și îndeamnă omul să privească lumea spirituală cu mai multă atenție, deși noi îl consumăm aici, cu ale noastre.
Pr. Valentin Berechet: Păi, spun Sfinții Părinti că Hristos trăiește momentul nostru de față, prezent, ca și cum ar fi răstignit până la Judecată.
Pr. Mircea-Cristian Pricop: Motiv pentru care noi suntem de-o potrivă martori cu Apostolii, cu Sfânta Fecioara Maria și vom fi judecați pentru mărturia dată, de ei și de noi, egal.
Pr. Valentin Berechet: Si cu poporul care L-a răstignit.
Pr. Mircea-Cristian Pricop: Sau, respectiv, cu acei hulitori care se aflau la picioarele crucii și văzându-L pe Hristos răstignit Îl batjocoreau.
Pr. Valentin Berechet: Nu numai aceia îl batjocoreau, și noi îl batjocorim poate mai perfid așa, sau... avem și noi fariseii noștri. Suntem creștini dar în faptă...
Pr. Mircea-Cristian Pricop: Vorbeam de gândirea la moarte. Aceasta gândire la moarte și ea trebuie nuanțată, pentru că nu trebuie să te gândești la moarte că "vai, vine sfârșitul! Ce mă fac? Ce buncăr să-mi construiesc? In care hrubă a pământului să mă mai bag?". Filmele pe care le vedem la televizor, cu distrugeri, scenarii apocaliptice, merg pe această idee. Toate aceste anticipații sunt anticipații ale disperării, manifestări ale disperării ființei umane și mărturii ale neființei. Dacă tu, ca ființă, ești destinat spre mai ființă, spre atingerea stadiului de supraființă, adică de copil al lui Dumnezeu, de dumnezeu prin asemănare, și tu renegi această destinație a ta, cazi spre neființă și începi să te degenerezi până la stadiul de monstru.
Pr. Valentin Berechet: Este interesant totuși, conștiința acestor posibile catastrofe devine fragilă pentru om, ca o pușcă prea mică pentru leul care s-a dezvoltat înlăuntru. De ce nu se îndeamnă spre o evadare în spirit, adică omul să se odihnească, să știe că orice s-ar întâmpla, el are o zonă unde să fugă și nu are ce să se întâmple?
Pr. Mircea-Cristian Pricop: Păi credința, și în special Domnul nostru Iisus Hristos a ancorat puternic ființa umană, prin venirea Lui pe pământ și prin răstignirea Lui, - într-un cuvânt prin fenomenul evanghelic în toată plinătatea sa-, a ancorat puternic ființa umană de orizontul mai larg al Împărăției lui Dumnezeu, nu rupându-l de realitățile în care se află, nu rupându-l de timpul liniar, pe care tot El l-a creat și l-a îngăduit pe pământ ca mare dar, ci pentru a-l elibera de frică, de disperare. Primele cuvinte ale Domnului Iisus Hristos după Înviere au fost: "Nu va temeți!" sau "Pace vouă!" -liniștiți-vă! Nu? Apostolii se aflau în starea aceea de disperare pe care o gândire necugetată, nechibzuită la moarte, poate să te ducă. Petru s-a lepădat de Dumnezeu din cauza fricii de moarte. Prin urmare, creștinismul oferă o nouă dimensiune. Într-adevăr, dacă privim obiectiv, strict uman, moartea este, științific, distrugerea, finalitatea tuturor lucrurilor și existențelor pe care le observăm.
Pr. Valentin Berechet: Finalitate da, dar distrugere?
Pr. Mircea-Cristian Pricop: Hai să-i spunem altfel, dar sună rău: descompunerea! Dar Biserica, păstrând veșnic proaspăt acest mesaj al său spune: nu te opri pe pragul morții, nu da înapoi speriat de el, căci Domnul Hristos, Părintele nostru și începătorul nostru în toate, a biruit acest prag asumându-și-l.
Pr. Valentin Berechet: Deci moartea este un prag, și dacă este un prag este o ușă.
Pr. Mircea-Cristian Pricop: Si o asumare, fiindcă gândirea strict la moarte, fără perspectiva veșniciei îl face pe om să dispere și să ajungă la stadiul acela de care vorbea Sf. Pavel, observându-i pe oameni în timpul său, dar care sunt oamenii tuturor timpurilor, nu puțini, și care spuneau: "să mâncăm și să bem că mâine vom muri".
Pr. Valentin Berechet: Părinte, de ce este împărțit timpul nostru în trecut, prezent și viitor? Care sunt rosturile? Către ce ne îndeamnă? Ce să lucram, cum să lucram? Ca un constructor care lucrează și din când în când își observă lucrarea și mai modifică ceva, mai adaptează ceva.
Pr. Mircea-Cristian Pricop: Ne întoarcem iarăși la Eccleziast: "ce-a mai fost va mai fi și ce va fi, întotdeauna a mai fost". Nimic nou sub soare, ne spune înțeleptul Solomon. Ce înseamnă asta? Că putem să valorificăm trecutul ca un mare bagaj de cunoștințe și experiențe, pe care ni l-a predat înaintașii, și pe care l-am acumulat și noi în puținul timp petrecut aici, pe pământ, nu ca să-l păstrăm în mod egoist, ci ca să-l transmitem mai departe îmbunătățit, celor după tine, sau care interacționează într-un fel sau altul cu tine, contribuind la răspândirea binelui pe pământ, a înțelepciunii, a chibzuinței.
Pr. Valentin Berechet: Dar noi ca persoană, când ne uităm în trecut, vedem de multe ori aspecte care nu ne plac. Ce putere avem?
Pr. Mircea-Cristian Pricop: Putem avea puterea asupra lucrurilor care nu ne plac din trecutul nostru, o dată, de a ne depăși pe noi înșine, prin aducerea aminte necontenită că trebuie să stăm de gardă și, în al doilea rand, prin transmiterea către cei mai neînvățați din rândul nostru - mai neobișnuiți cu exagerările prin care noi deja am trecut-, prin predarea unei variante înțelepte, a unei variante îmbunătățite de lecție, celor care sunt cruzi, n-au gustat din aceste exagerări.
Pr. Valentin Berechet: Zice Mântuitorul: "răscumpărați vremea". Deci, dacă este un verb care se folosește în prezent, "răscumpărați" vremea - care?
Pr. Mircea-Cristian Pricop: "Răscumpărând vremea, căci zilele rele sunt"(Efeseni 5, 16). Zilele sunt încărcate de păcate, de tensiune, de corupere, dar vremea poate fi răscumpărată. Cum? Prin venirea în sine, prin recăpătarea sinelui pe care Dumnezeu l-a zidit în tine. Cum? Prin Sfintele Taine! Taina Spovedaniei, Taina împărtășaniei... Liturghia. Toate și în toți Liturghia!
Pr. Valentin Berechet: Ce efect are Spovedania? Cum îmi modifică ea trecutul meu? Că dacă în prezentul acesta nu schimb nimic, înseamnă că viitorul meu va semănă cu trecutul și eu nu am făcut nimic. De aceea, la sfârșit, eu sunt disperat când ajung în pragul ușii, în loc să mă bucur că respir aer veșnic, curat, mă disperă că am sarcina în spate...
Pr. Mircea-Cristian Pricop: Filozoful Martin Heidegger, un om distant față de credința creștină, făcea o observație foarte pertinentă cu privire la timp și la valorificarea lui: "posibilul are întâietate față de absolut orice lucru". Orice lucru deja căpătat devine inferior față de ceea ce poate fi în potență, în ideal, în posibilitate. Deci nu trebuie să te plafonezi niciodată cu ceea ce ai obținut, ci permanent trebuie să ai în mintea ta posibilul. Iată ce îți oferă Sfânta Spovedanie, care înseamnă pornirea cronometrului de la zero, un restart. Dumnezeu nu numai că îți șterge păcatele dar le și uită. El nu ține minte răul pe care tu îl mărturisești, îl recunoști și te hotărăști să-l îndrepți. Atenție, ce valoare mare are canonul, sau epitimia! Că sunt mulți care spun: "Părinte, n-am nevoie de canon, recunosc păcatul, dă-mi drumul să plec"
Pr. Valentin Berechet: Dar la punctul acesta se întâmplă ceva cu ființa umană. Suntem conștienți că ce-a fost e rău, dar găsim aspecte și-l justificăm, conjuncturi, situații, oameni, fapte...
Pr. Mircea-Cristian Pricop: Dăm vina pe timp...
Pr. Valentin Berechet: Pe multe aspecte; considerăm că nu s-a putut altfel decât așa. Mai merge Taina, mai funcționează?
Pr. Mircea-Cristian Pricop: Funcționează în măsura în care preotul împreună cu tine găsiți soluția potrivită, anume înțelegând că de fapt te afli într-o ispită motivând așa, motivând că așa au fost vremurile, sau că... Oarecum trebuie ținut cont și de circumstanțele în care s-a săvârșit păcatul, îndemnat de altul, dar asta e treaba lui Dumnezeu, tu trebuie să conștientizezi fapta, să o expui ca atare, să recunoști că este greșită. A recunoaște că este greșită e prima treaptă, dar nu este de ajuns, și trebuie să te căiești de ea, să-ți pară rău la modul adevărat, să o regreți. Si nici așa nu e de ajuns. Trebuie să fi capabil să-ți ceri iertare și să ierți - a treia treaptă. Spovedania are patru laturi, patru aspecte ca să fie cu adevărat funcțională. Prima treapta este regretul, 2. mărturisirea sincera a tuturor păcatelor săvârșite, 3. cererea de iertare, și ultima, cea mai importantă, este epitimia, canonul, sau hotărârea de a îndrepta ceea ce se mai poate îndrepta din ceea ce ai făcut, repararea, actul reparatoriu pe care tu trebuie să te străduiești să-l faci.
Ne aducem aminte de povestea aceea cu tatăl și fiul nerecunoscător. Pentru fiecare faptă rea a fiului tatăl bătea câte un cui în ușă, până când ușa părintească a ajuns ca un arici. Si fiul, văzând lucrul acesta, a avut o mustrare de conștiință și a început să facă fapte bune, reparatorii, până când a reușit, pentru fiecare bună, ca tatăl, scoțând câte un cui, să le scoată pe toate. Si fiul a venit la tatăl și i-a spus: "tată, uite, am reușit, după ani și ani de încercări, să scoatem cuiele, eu împreună cu tine". Si tatăl ii spune: "da, fiule, dar găurile au rămas, și trebuie umplute de acum înainte". Iată de ce canonul este absolut necesar, sau, mai precis, valorificarea timpului care ne-a mai rămas, în sensul spus de Sfântul Pavel, și de Domnul nostru Iisus Hristos: "răscumpărați vremea ca zile rele sunt".
Pr. Valentin Berechet: Găurile cred că trebuie umplute cu mărturia bucuriei eliberării de Hristos.
Pr. Mircea-Cristian Pricop: Si ce spune Dumnezeu? "Mă știi judecător nemitarnic? Mă știi judecător drept? Mă ști că atunci când voi veni, te voi lua conform tuturor cărților?", "Da!", "Atunci judeca-te pe tine însuți, corect, just, sfânt, și prin preotul meu, lăsat de Mine în fiecare generație, Eu îți dau iertarea și îți dau timpul la zero, ca la un nou botezat".
Pr. Valentin Berechet: Fapte extraordinare a pregătit Dumnezeu pentru creația Lui, omul. Astăzi, dacă auziți glasul Meu, spune în Sfânta Scriptura, nu vă împietriți inima. Multe se pot spune despre timp, este bucuria lui Dumnezeu către om. Mai avem de învățat dar trebuie să și lucram. Va mulțumim ca ați fost alături de noi!
Pr. Mircea-Cristian Pricop: Nu ne-a ajuns timpul destul. Am vorbit de timp și n-am avut destul timp pentru a spune ce aveam de spus. :-)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu