IPS Hierotheos Vlachos: "Una este lucrarea părintelui duhovnicesc și alta este lucrarea psihologului"

Părintele duhovnicesc are ca scop să îi ia în grijă pe copiii săi duhovnicești, care nu sunt ai lui, ci sunt copiii lui Dumnezeu.

Părintele duhovnicesc are ca lucrare să activeze în om "principiul ipostatic", să-i aprindă dorul și dorința de a se uni cu Hristos și de a dobândi viața veșnică.

Părintele duhovnicesc este, am putea spune, ca o bază unde se pregătesc cosmonauții pentru a putea pleca în spațiu, acolo unde sunt valabile alte legi și omul dobândește o anume libertate. Aceasta este lucrarea părintelui duhovnicesc. 

Întrebarea pe care mi-o puneți se referă la legătura dintre psiholog și părintele duhovnicesc și la lucrarea pe care o are fiecare. Ca răspuns vreau să spun că fiecare dintre aceștia se mișcă pe un alt nivel. Una este lucrarea părintelui duhovnicesc și alta este lucrarea psihologului. 

Părintele duhovnicesc are ca scop să îi ia în grijă pe copiii săi duhovnicești, care nu sunt ai lui, ci sunt copiii lui Dumnezeu, darurile lui Dumnezeu către el. Dumnezeu îi dă ca să crească în ei ceea ce Părintele Sofronie numea "principiul ipostatic". Prin urmare, duhovnicul are ca lucrare - trăind el însuși în Biserică și călăuzindu-i pe creștinii care vin la el spre a trăi și ei în spațiul Bisericii, prin Taine și viața de nevoință -, are ca lucrare să activeze în om acest "principiu ipostatic", să-i aprindă dorul și dorința de a se uni cu Hristos și de a dobândi viața veșnică. Părintele duhovnicesc este, am putea spune, ca o bază unde se pregătesc cosmonauții pentru a putea pleca în spațiu, acolo unde sunt valabile alte legi și omul dobândește o anume libertate. Aceasta este lucrarea părintelui duhovnicesc. 

Acuma, tocmai pentru că în Apus s-a pierdut această noțiune a paternității duhovnicești,  a vieții și a Bisericii ortodoxe, s-a pierdut și noțiunea de isihasm. Isihasmul este acea metodă prin care omul își curăță inima de patimi, întoarce puterile sufletești de la cele împotriva firii și le conduce către cele după fire și la cele mai presus de fire. Adică, dragostea este o putere pe care a pus-o Dumnezeu înlăuntrul nostru,  ca să ne îndreptăm spre El și să-L iubim din tot sufletul nostru. Noi pervertim această energie și o orientăm către făpturile create, facem din ea o energie împotriva firii. Prin urmare părintele duhovnicesc asta vrea [ar trebui n.n.] să facă: să aprindă dorul de Dumnezeu în om, ca omul să-și împlinească scopul pentru care a fost creat.

Psihologul se mișcă în altă perspectivă. Așa cum am spus mai înainte, psihologia s-a dezvoltat mai ales în Apus, pentru că acolo s-a pierdut tradiția isihastă și metoda isihastă. Acolo omul a fost identificat cu rațiunea sa. Si-au înțeles până și filosofia existențialistă și toate celelalte științe că dincolo de rațiune există alt spațiu, pe care omul trebuie să-l lucreze și să-l conștientizeze, ca să-l aducă la o stare de echilibru. Deci, dat fiind că s-a pierdut tradiția isihastă, de aceea occidentalii au descoperit psihologia. 

Acum, când spunem psihologie, aceasta nu se identifică întru totul cu viața duhovnicească. In esență, prin psihologie, psihologul încearcă să-l ajute pe om în domeniul gândurilor și al sentimentelor. Cu alte cuvinte, încearcă să-i arate cum să îndrepte în direcția buna gândurile și sentimentele. Cu aceasta se ocupă psihologia.

Părintele Sofronie spunea că unul este nivelul afectiv, și altul nivelul psihologic. Astfel, pocăința nu este starea psihologică în care regretăm pentru că am făcut ceva rău, ci trebuie să ne ridicăm de la nivelul psihologic la cel ontologic, adică la nivelul teologic. Prin urmare, atunci când oamenii nu vor să aibă comuniune cu Dumnezeu, cu Biserica, cu părintii duhovnicești, apar în ei multe probleme la nivelul gândurilor, sentimentelor, patimilor. Atunci, în asemenea situații, poate să ajute psihologul, psihanalistul, pentru oamenii care nu vor să folosească tradiția isihastă a Bisericii. 

Există însă cazuri în care omul are o ereditate, un ADN foarte puternic și încărcat de multe probleme. Sistemul nervos i s-a prăbușit, iar acest lucru influențează și lumea psihologică a lui. Uneori, universul psihologic al omului influențează și organismul, sistemul neurologic, iar alteori, sistemul neurologic și ereditatea influențează și psihologicul. In aceste situații ajută specialiștii, psihiatri, medici neurologi, etc. care examinează organismul omului și starea lui psihologică. 

Prin urmare, una este lucrarea părintelui duhovnicesc, alta este lucrarea medicului specialist, a psihologului, a psihiatrului, a neurologului. Sunt lucrări diferite. Desigur, întrucât creștem și am crescut cu toții în medii cu probleme în care sunt implicate și aspectele biologice, și cele psihologice, și cele ale mediului, de aceea consider că trebuie să începem de la un bun părinte duhovnicesc, căruia ne deschidem inima și de la care cerem povățuire. In continuare, un bun părinte duhovnicesc, care are harisma discernământului, care deosebește ce este creat de ce este necreat, ce este de la Dumnezeu, de ce este de la diavol sau de la ereditate, este cel care îi va spune omului ce se spovedește la el: "Mergi sa te vadă un doctor, pentru ca o sa te ajute".

Acuma ateii au propriul lor mod de a soluționa problemele. Părintele Sofronie, de pilda, spunea ca psihiatria, dar mai ales psihologia, s-a dezvoltat în lumea occidentală, acolo unde există ateismul, așa că în lumea ateismului psihologia aduce un echilibru. Dar, când omul trăiește în Biserica, are alte moduri de a-și tămădui întregul univers psihologic, în afara problemelor în care sunt implicați mai mulți factori legați de organismul biologic, de ereditate, de surmenarea sistemului nervos, și de dezechilibru psihologic în care a crescut omul. Acolo trebuie să existe o strânsă legătură duhovniceasca, între părintele duhovnicesc și psiholog. Si, iarăși, nivelurile sunt foarte distincte și diferite...