Atâta vreme cât omul va aștepta rezultatul rugăciunii sale, nu-l va vedea niciodată, căci principiul însăși al acestei rugăciuni este greșit. Este suficient să ne rugam la Dumnezeu cu simplitate și smerenie ca El să ne acorde harul Său. Omul smerit crede în Dumnezeu și nu se întreabă dacă Dumnezeu îl aude sau nu.
Trebuie să învățam oamenii să-L iubească pe Dumnezeu cu iubirea unui copil, și nu din punctul de vedere al mușteriului de supermarket.
Cred că lumea nu are nevoie [ca noi, preoții] să asistam la concerte rock sau să ne jucăm fotbal. Cred că are nevoie ca noi să fim acolo unde poate să ne găsească, adică în biserică, în strana de spovedanii, pentru discuții duhovnicești. Oamenii au nevoie să audă de la noi cuvântul lui Dumnezeu. Oamenii au nevoie să-i primim cu dragoste și bunătate. Ei n-au au nevoie de prezența noastră la fotbal sau să mergem să bem în cluburi de noapte. Ei au nevoie de dragostea noastră, de bunătatea noastră și de sfințenia vieții noastre.
Important nu este numele păcatului (omor, avort, curvie, ...). Ceea ce contează este esența lui, iar esența oricărui păcat este că omul s-a separat de Dumnezeu.
Impresia generală care o produceau toți [Părinții Sfinți pe care i-am întâlnit] este că erau persoane sănătoase. Duhovnicește, psihic și psihologic sănătoase, prin harul lui Dumnezeu. Nu aveau nici-un defect, nu erau persoane extremiste. Părinții erau oameni echilibrați, rezonabili și delicați. Ei erau plini de iubire față de Dumnezeu, plini de dragoste pentru oameni și foarte bucuroși. Când priveam unul dintre ei, spuneam: iată cum Dumnezeu l-a creat pe om!, caci reuneau în ei chipul lui Dumnezeu și asemănarea lui Dumnezeu. Fiecare dintre ei era un copil al Bisericii. Toți învățau că trebuie să menținem legătura cu Biserica, să întreținem mereu legătură cu ea, indiferent de circumstanțele vieții, și, de asemenea, de a vedea întotdeauna cu ochii lui Hristos.
În Grecia și în Rusia Mitropolitul Athanasie de Limassol răspândește numeroase învățături duhovnicești cu putere, a căror conformitate cu Tradiția este unanim recunoscută. Cu regularitate, site-ul pravoslavie.ru prezintă cititorilor săi ruși interviuri și conferințe ale Mitropolitului Athanasie.
Înaltpreasfinția Voastră, n-aveți impresia că noi trăim în vremuri anormale? Cu riscul de a părea cârtitori, oamenii au susținut întotdeauna că înainte soarele strălucea mai frumos, că iarba era mai verde și oamenii mai buni. Cu toate acestea un sentiment generalizat de anxietate și îngrijorare este împărtășit astăzi de toți, nu doar de creștini.
Cred că și noi, de asemenea, ne-am mai copt și am îmbătrânit, și vedem trecutul într-o lumină care îi este favorabilă, devenind mult mai acceptabil decât prezentul. Nu există nici o îndoială că lumea se îndreaptă spre vremurile din urmă. Cu toate acestea, pentru un creștin, "ieri" și "mâine" nu există. Numai astăzi există, care se trăiește în Tainele Bisericii, în Sfânta Liturghie, în prezența lui Dumnezeu. În timpul slujbelor Bisericii, noi spunem: "Astăzi S-a născut Hristos, astăzi Hristos S-a botezat, astăzi S-a răstignit Hristos pe cruce". Astfel noi trăim astăzi Împărăția Cerurilor, care avansează spre sfârșit. Cred că trebuie să mulțumim lui Dumnezeu pentru Împărăția Cerurilor. Așa cum a spus Cuviosul Paisie, cu cât mai numeroase sunt necazurile noastre, cu atât mai mult Dumnezeu ne binecuvântează.
Să presupunem că în Biserică, "ieri" și "mâine" nu există, dar dincolo de gardul Bisericii au loc lucruri foarte surprinzătoare: se recunosc uniunile de același sex, în unele locuri se pot eutanasia persoanele în vârstă, în cazul în care ele doresc, dar se poate, de asemenea, și în funcție de dorințele celor care le au în grijă. Observăm o propagandă excepțională pentru desfrâu și se vede comiterea fărădelegii în fața ochilor noștri. Nu putem spune că lumea noastră este foarte diferită de ceea care a fost în urmă cu cincizeci de ani?
Regretăm că frații noștri nu cunosc Sfânta Evanghelie și comit astfel de acte, precum cele pe care le menționați. Ne rugăm pentru ei și pentru lumea întreagă. Dar, știți, Biserica a cunoscut întotdeauna prigoane. Ea a apărut în timpul idolatriei. Și, timp de secole, a fost persecutată. Amintiți-vă de ceea ce s-a întâmplat în Rusia, în urmă cu câteva decenii. Și, totuși, în ciuda acestora, Biserica își urmează calea ei. Noi nu ne lăsam pradă disperării, ci dăm mulțumită lui Dumnezeu că suntem în Biserică și ne rugăm lui Dumnezeu să rămânem în ea. Ne rugăm pentru cei care sunt în afara Bisericii, astfel încât acești frați să-L cunoască pe Dumnezeu, la rândul lor, căci de aceasta suntem responsabili. Știm că stăpânul acestei lumi, diavolul, este în afara Bisericii. Dar, Hristos va învinge pe diavol, iar cei care doresc adevărul și dreptatea lui Hristos vor fi veșnic cu El. Cei care sunt în Biserica poartă o mare responsabilitate; aceea de a răspândi adevărul Evangheliei celor care doresc.
În Rusia, în anii '90 am cunoscut un elan spiritual colosal. Astăzi observăm în mod clar o răcire a credinței, și este posibil ca cei care urmau să devină fii Împăratului să aleagă, mai degrabă, decât pe Hristos, o împărăție și un stăpân cu totul diferit. Cum ar putea creștinii sa reaprindă în ei focul râvnei?
Oameni care Îl abandonează pe Hristos au fost întotdeauna o sursă de durere pentru creștini, dar, de asemenea, un stimulent pentru a le manifesta dragostea și de a se ruga pentru cei care au căzut. Relațiile noastre cu cei care nu cred în Hristos trebuie să fie impregnate de o iubire imensă și mișcate de o mare durere. În Evanghelie, Hristos ne-a spus că faptele noastre trebuie să fie o lumină pentru ceilalți, astfel încât ei să-L cunoască pe Dumnezeu Cel din ceruri (Mat. 5:16)
Suntem vinovați că există oameni care nu-L cunosc pe Hristos. Trebuie să simțim o responsabilitate enormă în ceea ce privește sufletele acestor oameni. Prin urmare, suntem nedrepți în relațiile cu frații noștri care nu văd sfințenia în noi și, prin urmare, nu se mișcă, nu se apropie de Evanghelie. De aceasta avem cu adevărat nevoie, de sfințenie și de sfinți în Biserica noastră.
Întrebarea a fost ușor diferită. De ce instrumente avem nevoie pentru a reaprinde în noi focul credinței creștine și a aspira la sfințenie, atunci când apare răcirea ce urmează primilor ani de foc ai perioadei de început? Vedem tragedii care se desfășoară până în sânul familiilor de preoți. Soția unui preot celebru l-a părăsit și câțiva seminariști cunoscuți au divorțat. Vedem că se întâmplă lucruri de neconceput acolo unde nu ne-am fi imaginat că ar putea să se producă. Asupra a ce ar trebui creștinii contemporani să-și concentreze atenția, astfel încât aceste lucruri să nu se întâmple?
Viața noastră va fi mereu plină de ispite; nu există nici o îndoială. Și, bineînțeles, toate aceste ispite au ca scop să dezrădăcineze iubirea noastră față de Dumnezeu. În afară de trezvie și asceză, pe care trebuie să le avem în viața noastră, este foarte important ca omul, care dorește să păstreze căldura în inima lui, să aibă un sfânt și virtuos Părinte duhovnicesc către care să poată să i se adreseze în vremuri grele de ispită. Atunci acest Părinte duhovnicesc, cu ajutorul Duhului Sfânt, ne va ajuta, astfel ca să nu se stingă în inima noastră iubirea pentru Dumnezeu. Dar, trebuie să hrănim, de asemenea, sufletele noastre prin rugăciune și citind diferite cărți duhovnicești. Atunci, cu ajutorul Părintelui nostru duhovnic, vom fi capabili să rezistăm la aceste mari tulburări care vin în viața noastră și în jurul nostru.
Spuneați că este bine să avem un sfânt Părinte duhovnicesc. Dar, în Rusia situația este de așa natură încât avem mulți preoți tineri care pur și simplu nu au nici o experiență duhovnicească, și nici anumite daruri duhovnicești. Ce ar trebui să facă majoritatea creștinilor, care nu au nici o posibilitate de a se adresa oamenilor cu viață sfântă?
Desigur, ceea ce spuneți este foarte logic dar, cu toate acestea, logica lui Dumnezeu este diferită. Domnul nu are nevoie de mine, sau de nimeni, nici măcar de Cuviosul Porfirie sau Paisie. Dumnezeu poate realiza scopul Său, El Însuși, în sufletul oamenilor, și de aceea noi nu trebuie niciodată să deznădăjduim.
Biserica este prezența tainica a lui Dumnezeu în lume. Dacă cineva mergea la Cuviosul Paisie fără credință, nu ar fi avut nici un beneficiu în abordarea lui. Și, reversul este adevărat, de asemeni: dacă vă apropiați de Părintele vostru duhovnicesc, fie el tânăr, cu credință și smerenie, vei primi răspunsul care corespunde voinței lui Dumnezeu.
Iată o istorioară pe care am auzit-o pe Muntele Athos. Părintele duhovnicesc al unui călugăr tocmai murise. El a pus apoi haina Părintelui său duhovnicesc, trecut la Domnul, pe un butuc și a spus: "Din moment ce nu mai am Părinte duhovnicesc, mă adresez acestui butuc" Si făcea așa. Și, într-o zi, când a pus o întrebare butucului, a auzit o voce care i-a răspuns: "Nu, nu face asta!". Prin urmare Dumnezeu acționează în conformitate cu credința noastră. Înțeleg foarte bine ceea ce spuneți, dar vai de noi, dacă ne bazăm pe oameni și nu pe Dumnezeu. Chiar în Grecia erau foarte mulți care nu-l cunoșteau pe Cuviosul Paisie sau Porfirie, când aceștia erau în viață, chiar dacă este într-adevăr vorba de sfinți unici. Important este ca Biserica să își continue opera sa.
Când credința omului este vie, dacă îl iubește pe Dumnezeu, atunci, în afară de Dumnezeu și Biserica Sa, el nu are nevoie de nimic. Dar, când se răcește credința și râvna, și apare nevoia lumii care, conform cuvintelor apostolului, "este sub puterea celui rău", cum să te mântuiești?
Atunci e de ajuns ca creștinul să facă ceea ce a făcut apostolul Petru când a început să se scufunde. El a strigat: "Doamne, scapă-mă!" Și Domnul i-a întins mâna și l-au salvat.
Hristos este viu! Mereu este aproape. Iar cel care se întoarce la El primește de ajutor.Iar când ne rugăm, și nu vedem nici un răspuns la rugăciune, atunci când ne pare că Dumnezeu tace?
Atâta vreme cât omul va aștepta rezultatul rugăciunii sale, nu-l va vedea niciodată, căci principiul însăși al acestei rugăciuni este greșit. Nu mă rog pentru a vedea unele fructe sau rezultatul care ar fi. Mă rog ca păcatele mele să fie iertate, ca Domnul să-mi dăruiască har. Domnul ne dă Trupul și Sângele Său, și șterge păcatele noastre prin Biserica Sa. El ne dă harul Duhului Sfânt. De aceea este suficient să ne rugam la Dumnezeu cu simplitate și smerenie ca El să ne acorde harul Său. Omul smerit crede în Dumnezeu și nu se întreabă dacă Dumnezeu îl aude sau nu. Dacă ne dorim să vedem rezultatul rugăciunii înseamnă că am pus aceasta la îndoială. Și, din moment ce Dumnezeu nu vrea să ne facă rău din pricina mândriei noastră, El ascunde rodul rugăciunii noastre. Este foarte posibil ca El să-l arate când dăm dovadă de smerenie, și când ne putem delecta de fructele rugăciunii fără chiar să ne dam seama. Unui călugăr care întotdeauna cerea să vadă roadele rugăciunii sale, un Părinte duhovnic i-a spus: "Arăți ca un om care seamănă sămânța și în fiecare zi o dezgroapă pentru a vedea dacă rădăcinile au început să crească sau nu. Lasă această sămânță în pământ, udo, ai grijă de ea, și va crește de la sine".
Cum se poate explica acest adevăr celor care se țin departe de Biserică? Numeroși sunt cei pentru care viața este ca un supermarket în care intrăm și cumpărăm ceea ce ne dorim. Aprindem o lumânare și Dumnezeu trebuie să vindece un cancer, să ajute la mutare, să găsească de lucru, etc.
Nu suntem noi avocații lui Dumnezeu. Nu ar trebui să explicăm noi fără încetare ceea ce face Dumnezeu pentru fiecare persoană. Trebuie să învățam oamenii să-L iubească pe Dumnezeu cu iubirea unui copil, și nu din punctul de vedere al mușteriului de supermarket. Trebuie să avem încredere în Dumnezeu, încredere în Providența divină. Dumnezeu va vorbi în inima fiecărui om și nu trebuie să ne alarmăm și să ne frământam pentru ce se va întâmpla cu lumea și cu oamenii. Hristos este Mântuitorul lumii. El a fost răstignit pentru oameni. El nu va fi nedrept fata de nimeni. Dumnezeu vorbește în fiecare inimă atunci când este necesar. Dacă Dumnezeu tace, sa tăcem și noi.
Trebuie să încredințam sufletul fiecărei persoane Providenței Divine. Se întâmplă că trăim multe necazuri, ispite și neînțelegeri, în a parveni să-L simțim pe Dumnezeu în inima noastră. Va amintiți de Dreptul Iov? Domnul a permis sa traverseze o mulțime impresionantă de încercări și nu i-a adresat cuvântul decât în sfârșit. Dumnezeu știe când să vorbească în inima omului. Trebuie să avem încredere în Dumnezeu, încrederea în dragostea Lui pentru lume. Când vedem pe cineva care are nevoie de Dumnezeu, trebuie să ne rugăm pentru acea persoană, iar Dumnezeu nu va pregeta să-i atingă inima.Dar, atunci cum Biserica poate să-și îndeplinească misiunea? Dacă spuneți că nu trebuie să ne preocupăm de ceea ce se întâmplă în lume, că Dumnezeu va vorbi inimilor oamenilor la momentul potrivit, nu ar trebui să ne preocupam de faptul ca oamenii merg sau nu Biserica, și nici când o vor face. N-ar trebui să facem nimic pentru a aduce acești oameni la biserică? Care ar trebui să fie adevărata misiune a Bisericii?
Semănătorul seamănă semințele în pământ și apoi nu se îngrijorează, dar se roagă ca Domnul să facă să crească sămânța. Asemenea, noi trebuie să semănam sămânța, să o udăm, să avem grijă și să nu ne îngrijoram cu privire la modul în care va crește.
Care este limita la care ne putem apropia de lumea, pentru a încerca să o influențam? Deja de mult timp, în Biserica Rusă, discutăm despre metodele pe care le utilizăm în contextul misiunilor. Preoții pot ei participa la concerte rock, să joace fotbal, etc? Astfel de metode sunt ele susceptibile de a atrage oamenii la biserică?
Cred că lumea nu are nevoie să asistam la concerte rock sau să ne jucăm fotbal. Cred că are nevoie ca noi să fim acolo unde poate să ne găsească, adică în biserică, în strana de spovedanii, pentru discuții duhovnicești. Oamenii au nevoie să audă de la noi cuvântul lui Dumnezeu. Oamenii au nevoie să-i primim cu dragoste și bunătate. Ei n-au au nevoie de prezența noastră la fotbal sau să mergem să bem în cluburi de noapte. Ei au nevoie de dragostea noastră, de bunătatea noastră și de sfințenia vieții noastre.
Traducere de Roman Ortodox în Franța după La Lorgnette de Tsargrad: Métropolite Athanasios: Raviver le feu de la foi chrétienne
Acesta este al doilea an în care ați venit în Rusia pentru Conferința cu privire la monahism [mai 2015 n.t.]. Cum ați descrie actuala ediție?
Sunt foarte impresionat de faptul că Patriarhul Kirill, episcopii și preoții se îngrijesc de monahismul contemporan. Fără îndoială, există o serie de lucruri care trebuie constatate și față de care trebuie să se acorde o mare atenție. Trebuie aduse modificări, și aceasta privesc nu numai Rusia, ci și Athosul. Fiecare loc are propria lui tradiție, regulile sale, oamenii săi. Monahismul apare într-un loc și el trăiește înconjurat de locuitorii acestui loc. Cred că totul merge foarte bine. Acest lucru nu înseamnă totuși că nu sunt conștient de [anumite] realități. Constat că lucrurile evoluează în mod natural, observ dorințele și aspirațiile stareților de a corecta defectele și de a învăța să facă mai bine.
Există o legătură între familiile creștine bune și un monahism bun?
În discuțiile mele, explic că un bun călugăr ar fi putut fi și un bun cap de familie, iar un călugăr care nu-i bun, n-ar fi nici un bun cap de familie, dacă ar fi fost căsătorit. Scopul creștinului în viața monahală și în viața de familie este același: nunta veșnică cu Hristos. Trebuie să ne îndreptăm spre aceasta atât în viața monahală cât și în căsătorie. S-ar putea face aceasta mai bine în contextul monahismului? - m-ați putea întreba. Nu merge așa. Fiecare persoană trebuie să recurgă la modul care ii pare cel mai potrivit pentru a-L găsi pe Hristos.
Adeseori aud "Ce, ar putea călugării să înțeleagă familia?".
Trebuie să mergem la adânc, și să constatăm că fondul e identic. Scrierile călugărilor nevoitori descriu metodele care permit omului să depășească egoismul și patimile sale, cum poate scăpa de omul cel vechi, pentru a intra în relație cu el însuși, cu ceilalți, și mai ales cu Dumnezeu.
Persoanele căsătorite ar trebui să citească Patericele pentru a învăța cum să construiască o familie bună, în măsura în care răspunsurile la numeroase probleme ale vieții pot fi găsite în Paterice.
Înaltpreasfinția Voastră, aveți, în calitate de conducător al unei mari Mitropolii, și Părinte duhovnicesc a numeroase mănăstiri, posibilitatea de a spovedi și laici, și de a le oferi o îndrumare spirituală?
Dacă spovediți atât de mult, cu siguranță cunoașteți starea sufletului turmei Voastre. Care sunt păcatele cele mai tipice ale timpului nostru?
Unul dintre motivele pentru care spovedesc personal, este că eu nu vreau să pierd contactul cu oamenii. Nu vreau să stau așezat în biroul meu și să devin un fel de administrator. Spovedania este cel mai bun mod de a ști ce gândesc oamenii, care sunt preocupările lor, în ce constau problemele lor. Mă bucur foarte mult când oamenii văd episcopul lor ca un Părinte. Ma bucur să știu că oamenii pot veni la mine în biserică, îmi pun întrebări și-mi spun problemele lor. Nu mă duc la Mitropolie, la birou, decât o dată sau de două ori pe lună. Acolo mă simt ca un primar, așa că prefer să fiu în biserică și să mă întâlnesc cu oamenii. Biserica este locul natural al episcopului.
Care este cea mai importantă boală a timpului nostru?
Știi, important nu este numele păcatului (omor, avort, curvie, ...). Ceea ce contează este esența lui, iar esența oricărui păcat este că omul s-a separat de Dumnezeu. În greacă, cuvântul "păcat" ἁμαρτία înseamnă "faptul de a pierde ținta". Atunci când grecii antici trăgeau cu arcul și ratau ținta, spuneau "imarton" (ἥμαρτον) ratat. Obiectivul a fost ratat. Iar când omul nu-L are pe Hristos în inima lui, alegerile lui sunt ratate.
"Fugi de întrebări. Dacă oamenii insistă, prima ta întrebare să fie: "Îl iubești pe Dumnezeu? Ce relație ai cu Dumnezeu?". Apoi întrebă persoana dacă ea îi iubește pe cei din jurul său, se iubește pe ea însăși și situația în care se află, și apoi poți să te informezi și de restul".
Căci Domnul a spus că prima și cea mai mare poruncă este de a iubi pe Dumnezeu din toată inima sa (Mat. 22: 37-38). Și toate celelalte urmează.
Ați menționat pe Cuviosul Paisie. Vă amintiți, probabil, de învățămintele Părinților Paisie, Porfirie și Iosif [Isihastul n.t.]?
Așa este. Domnul a voit ca atunci când eram student, ca tânăr bărbat, să fac cunoștință cu mai mulți sfinți contemporani. Într-o mănăstire l-am cunoscut pe Cuviosul Athanasie. Într-o altă mănăstire din Cipru, am cunoscut un alt Cuvios Athanasie - de asemenea, foarte virtuos. Mai apoi, când am fost să stau în Grecia, m-am întâlnit cu Cuviosul Efrem, cu Cuviosul Haralambie din Mănăstirea Dionysios, cu Cuviosul Efrem care este acum în Statele Unite, în Arizona, cu Gheron Iosif, care a fost Părintele meu duhovnicesc și m-a tuns în monahism. Domnul m-a găsit vrednic să-i întâlnesc si pe Cuviosul Porfirie, Cuviosul Iakovos din Evia, Cuviosul Filoteu, Cuviosul Sofronie de la Essex, Cuviosul Emilianos de la Manastirea Simonos Petra și multi alții, ale căror nume sunt mai puțin cunoscute și de la care am auzit numeroase învățături. Impresia generală pe care o lăsau toți este că erau persoane sănătoase - duhovnicește, psihic și psihologic sănătoase -, prin harul lui Dumnezeu. Nu aveau nici-un defect, nu erau persoane extremiste. Părinții erau oameni echilibrați, rezonabili și delicați. Ei erau plini de iubire față de Dumnezeu, plini de dragoste pentru oameni și foarte bucuroși. Când priveam unul dintre ei, spuneam: iată cum Dumnezeu l-a creat pe om!, caci reuneau în ei chipul lui Dumnezeu și asemănarea lui Dumnezeu. Fiecare dintre ei era un copil al Bisericii. Toți învățau că trebuie să menținem legătura cu Biserica, să întreținem mereu legătură cu ea, indiferent de circumstanțele vieții, și, de asemenea, de a vedea întotdeauna cu ochii lui Hristos. Aș putea vorbi despre ei mult timp, dar nu vreau să abuzez de timpul vostru.
Există, probabil, unele învățăminte de care vă amintiți adeseori, și la care faceți apel în interviurile Înaltpreasfinției Voastre?
Cuviosul Paisie a subliniat întotdeauna importanța nevoinței cu mărinimie de suflet (cu philotimo - Φιλότιμο), pentru a nu-L mâhni pe Dumnezeu. În special, el a spus: "Știu că sunt doar vrednic să merg în iad, dar nu vreau să merg pentru a nu-L mâhni pe Hristos". Cuviosul Efrem Katounakiotul spunea că pentru călugăr, totul este în ascultare. Cuviosul Porfirie spunea că Dumnezeu este totul: "Cu Hristos sunt gata să merg oriunde. Aș merge cu bucurie chiar și în iad, dacă sunt cu Hristos".
Acești sfinți împărtășeau aceeași experiență de viață: toți trăiau prin Hristos. Îmi amintesc de Gheron Iosif, când venea să ia masa cu noi. Ascultam lectura unei cărți sau o învățătură duhovnicească. De îndată ce Gheron auzea cuvântul "Hristos", începea să plângă și nu mai putea mânca.
Înaltpreasfinția Voastră, permiteți-mi să vă mulțumesc pentru harul prezent în acest interviu edificator. Ați putea, în calitate de episcop, să încheiați cu un cuvânt pentru cititorii noștri din Rusia?
Nu pot vorbi, și nici nu sunt în stare să pronunț nici un fel de cuvânt despre mine. Tot interviul cât și predicile pe care am le-am spus pentru frații noștri din Rusia, cărora le mulțumesc, nu sunt cuvintele rostite pe cont propriu. Tot ceea ce pot spune este că noi toți trebuie să-L iubim pe Hristos, și dacă-L păstrăm în inimile noastre, totul va fi bine. Dacă nu, totul va merge prost.
Traducere din franceză de Român Ortodox în Franța după La Lorgnette de Tsargrad: Métropolite Athanasios : A propos des moines, des laïcs et des saints
Sursa în rusă: Pravoslavie.ru: «Мы виноваты в том, что есть люди, не знающие Христа»Беседа с митрополитом Афанасием Лимасольским о последних временах, доверии Богу и церковной миссии
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu