Starețul Mănăstirii Bistrița, Părintele Luca: "icoana este dogma transpusă cu ajutorul culorilor"

# Pictorul celebru este cel care este teolog, și dacă este teolog, știe să se roage și așa reușește să transpună dogma cu ajutorul culorilor simbolice. Când cunoaște viața sfântului pe care l-a pictat și s-a rugat prin el lui Dumnezeu să-i dea putere să-l picteze, el nici măcar nu îndrăznește să-și pună numele pe dosul icoanei.

# Icoana este spațiul transfigurat în care se reflectă eternitatea.

# Omul, ca să se roage corect, mai întâi trebuie să aibă o gândire corectă. Să renunțe la gândirea lui și să se unească cu gândirea și voința lui Dumnezeu.

# Maica Domnului a făcut asceză în Sfânta Sfintelor și suișuri înalte a pus în inima ei și așa a putut să coboare pe Dumnezeu ca pe o scară prin ea. Ea este scara. Ea era adevărata Sfântă a Sfintelor, împlinirea Sfintei Sfintelor vechi-testamentare.

# Biserica nu se conduce după minuni. Biserica îndumnezeiește pe om fără minuni.

Doxolgia: Icoanele transpun învățătura dogmatică

Preacuvioase părinte stareț, cum ați ajuns să studiați arta bisericească?

Este un dar de la Dumnezeu, nu doar un studiu empiric. Este un talant sădit în mine, pe care l-am descoperit fiind ghid aici la mănăstire, în perioada școlii. Învățând teologie, și mai ales dogmele Bisericii, am sesizat la un moment dat că acestea sunt reflectate în pictură, în iconografie.

Așadar, n-a fost doar o simplă cercetare, ci a fost o chemare, o descoperire a talantului și implicit lucrarea parțială a acestui talant – de a mă ocupa de teologia icoanei și nu numai de teologie, chiar de tehnica de pictare a icoanelor. Am ajuns să înțeleg mai bine dogmele care sunt transpuse cu ajutorul culorilor încărcate cu sensuri simbolice. Culorile simbolice în cazul icoanei ortodoxe nu reflectă irealul sau ficțiunea, ci o realitate din altă lume.

Când eram la facultate, în București, obișnuiam să stau foarte mult timp prin bibliotecile cu albume, pentru a descoperi cât mai multe despre icoanele Maicii Domnului. În acestea am descoperit dogma. „Dar de ce Maica Domnului are trei stele pe frunte și pe umeri? Ce simbolizează acestea?”, „Dar de ce, cam peste tot este îmbrăcată în haina asta, în berta asta, numită maforion?”. Și la toate de ce-urile acestea am căutat explicații (pe care nu le-am găsit întotdeauna). Așa am descoperit că învățătura dogmatică, mariologia, este reflectată în icoanele Maicii Domnului. De exemplu, cele trei stele simbolizează pururea fecioria Maicii Domnului: fecioria înainte de naștere, în timpul nașterii și după naștere.

Maforionul este o haină pe care o purtau și o mai poartă femeile orientale, cum e la noi o bertă purtată pe cap până la genunchi, dar în cazul Maicii Domnului, acest maforion este o purpură grizată, fiindcă Ea este Împărăteasă. Acest aspect ne trimite obligatoriu în Sfânta Sfintelor. Căci Împărăteasa a făcut asceză în Sfânta Sfintelor și suișuri înalte a pus în inima ei și așa a putut să coboare pe Dumnezeu ca pe o scară prin ea. Ea este scara. De aceea, maforionul Maicii Domnului este o purpură grizată și așa trebuie să fie pictată: Împărăteasă, dar care face asceză, trăind în isihie desăvârșită. 

În Sfânta Sfintelor, Maica Domnului a trăit în chip minunat, dumnezeiește. Ea era adevărata Sfântă a Sfintelor, împlinirea Sfintei Sfintelor vechi-testamentare. Când arhiereul a dus-o în Sfânta Sfintelor, i s-a potrivit atât de mult acest loc, încât a considerat că acolo a trăit dintotdeauna. Sunt unii dintre teologi care contestă lucrul acesta, spunând că, după legislația vechi-testamentară, o femeie nu putea să intre în acest loc. Dar aceștia au un spirit secularizat, mai bine zis, puțină credință.

Toată mariologia secolului al XIV-lea, reprezentată de către Sfântul Nicolae Cabasila, Sfântul Grigorie Palama și Sfântul Teofan al Niceii – care au dus mariologia la apogeu –, iar înainte de ei, Sfântul Maxim Mărturisitorul, în secolul al VII-lea, arată că Preasfânta Născătoare de Dumnezeu a trăit în Sfânta Sfintelor.

În Omilia 53, Sfântul Grigorie Palama vorbește despre intrarea Maicii Domnului în Sfânta Sfintelor. Aceasta e, de fapt, o predică ținută la Marea Lavră, în anul 1334, în fața miilor de monahi veniți acolo la o sărbătoare. Această predică nu a fost intelectualistă; sfântul a vorbit despre Preasfânta așa cum a văzut-o în chilia sa de lângă Marea Lavră, unde făcuse isihie și unde i se arătase Maica Domnului. Mai târziu, în anul 1341, Sfântul Grigorie Palama transformă această omilie într-un tratat, pentru că deja începuseră controversele isihaste la Constantinopol, pe care el le-a condus până la triumful Ortodoxiei.

Doxologia: „Cea mai frumoasă icoană a Maicii Domnului «Hodighitria» se află la Mănăstirea Neamț”

Îndemnat de profesorul său, acad. dr. Emilian Popescu, starețul Mănăstirii Bistrița, părintele Luca a scris o carte născută din sâmburele unui talant: „Icoana bizantină a Maicii Domnului de la Mănăstirea Neamț. Considerații istorice, artistice și teologice”, apărută la Editura Doxologia din Iași, în 2010. E vorba de o minunată carte-album despre Maica Domnului, așa cum au reflectat-o arta și tradiția bizantină în contextul istoric și cultural al vremii, dar și în evlavia ortodoxă.

În opinia părintelui Luca, icoana Maicii Domnului de la Mănăstirea Neamț Hodighitria, care se traduce Îndrumătoarea, rămâne cea mai frumoasă icoană bizantină din câte s-au păstrat și din câte se cunosc, deoarece dogma este transpusă cu ajutorul culorilor în chipul cel mai minunat. „Vedeți, cu mâna dreaptă îi îndrumă pe toți închinătorii spre Cel care este Calea, Adevărul și Viața – Iisus, pe Care-l ține pe brațul stâng”.

„După ce am citit Omilia despre Preasfânta Născătoare de Dumnezeu a Sfântului Grigorie Palama, am crezut că sfântul și-a scris textul privind la această icoană. Dar cercetând mai în amănunt, mi-am dat seama că a fost tocmai invers. În concluzia cărții pe care am scris-o am lansat această ipoteză, potrivit căreia pictorul a pictat icoana așa cum Sfântul Grigorie Palama i-a spus s-o picteze”, afirmă părintele Luca.

Iată și contextul istoric: din anul 1343 până în anul 1347, Sfântul Grigorie Palama a fost închis în Constantinopol, la Mănăstirea Manganelor. Aici a avut ocazia să transmită această învățătură a sa despre Preasfânta Născătoare de Dumnezeu unui pictor, s-o picteze. În acel an – 1347 – la conducerea Imperiului Bizantin a venit Constantin al VI-lea Cantacuzino, cel care va accepta isihasmul ca pe un curent imperial asumat. În frunte cu împăratul, toți ziceau rugăciunea Doamne Iisuse și făceau isihie. Se poate vorbi, așadar, și de o isihie laică, și de o isihie monahală și chiar Sfântul Grigorie Palama a scris în acest sens.

Doxologia: „Icoana este dogma transpusă cu ajutorul culorilor”

La pictură, talentul nu este suficient. Un pictor este celebru atunci când reușește să transpună dogma cu ajutorul culorilor. Deci, icoana este dogma transpusă cu ajutorul culorilor. Când pictorul a reușit să facă lucrul acesta, atunci e celebru, dar e celebru în profunda lui smerenie. Când cunoaște viața sfântului pe care l-a pictat și s-a rugat prin el lui Dumnezeu să-i dea putere să-l picteze, el nici măcar nu îndrăznește să-și pună numele pe dosul icoanei. Nu îndrăznește. Căci el nu-i nimic; doar voința lui personală, pe care a închinat-o lui Dumnezeu. Așa trebuie să fie un pictor.

În erminia picturii bizantine exista în trecut o slujbă: consacrarea pictorilor. Căci, de fapt, pictorul, chiar și cel laic, este ca un preot. Ceea ce face preotul la altar, face și pictorul, în fața unui panou. Dacă prin Sfânta Liturghie, preotul sfințește, la fel, pictorul sfințește și el, transfigurează o bucată de perete, un panou sau o bucată de scândură. Ceea ce a făcut Dumnezeu, creând lumea, așa face pictorul, pictând.

Puține sunt atelierele în care se pictează cum trebuie, și acest lucru din cauză că nu au îndrumători. Eu am avut marea dorință de a înființa un atelier, o școală de pictură, dar pentru aceasta îți trebuie să ai talente, oameni care să se ocupe cu acest lucru. Dacă va fi voia Domnului, poate se va împlini acest lucru.

Doxologia:  „În icoană, simbolul leagă creatul cu necreatul, pământul cu cerul”

Icoana este o concentrare de simbol, dar este un simbol care reflectă o realitate, nu o ficțiune. Simbolul este acel ceva care leagă două lumi, două maluri. În cazul icoanei, simbolul leagă creatul cu necreatul, pământul cu cerul, și tocmai de aceea se folosesc culorile care sunt simbolice. Dar nu icoana este simbolică; icoana este un chip real, dar, cu ajutorul simbolului, se redă învățătura despre persoana respetivă, despre Maica Domnului, despre Mântuitorul și despre sfinți.

De exemplu, dacă se pictează un sfânt militar și nu i se respectă chipul, atunci este o lipsă. Pictorii de altădată cunoșteau fizionomia sfinților așa cum tatăl își cunoaște familia, pe copii, pe soție, atât de bine îi cunoșteau. Când cineva spunea „Vreau să-mi pictezi pe Sfântul Ioan Botezătorul”, pictorul știa foarte bine cum trebuie să-l picteze. Dacă i se poruncea să-l picteze pe Sfântul Apostol Pavel, știa că-i pleșuv, că-i mic de statură. Exact așa cum a fost în realitate.

Cât timp se vor picta icoane, e imperativ ca pictorul să cunoască viața sfântului respectiv și în momentul când îl pictează, să se gândească la viața lui și să se roage lui, să-l ajute harul lui Dumnezeu prin el ca să picteze chipul sfântului respectiv. Deci pictorul este consacrat pentru că are talent și pentru că știe teologie, iar dacă știe teologie, știe să se roage. Așa ar trebui să fie idealul în Biserică, pentru a nu ajunge să fim acuzați ca ortodocși că ne închinăm la idoli.

Dacă Biserica va ajunge să gestioneze acest capitol, care este atât de important – aș zice că este la fel de important precum preoția –, atunci va fi puternică. Nu fiecare om poate să picteze icoane pentru că așa vrea el, atenționează părintele Luca, starețul Mănăstirii Bistrița.

Doxologia:  „E o minune să transpui eternitatea cu ajutorul culorilor”

Dacă în pictura laică, omul este liber să creeze și chiar poate să fie celebru prin inovație, el va fi celebru numai pentru pământ. În schimb, în pictura ortodoxă, sacră, inovația nu-și are locul. Pictorul de icoane nu poate să fie celebru aducând inovații. Pictorul celebru este cel care este teolog, și dacă este teolog, știe să se roage și așa reușește să transpună dogma cu ajutorul culorilor simbolice.

Pe acesta putem să-l numim un mare pictor, nu pe cel care spune că a adus ceva nou. Icoana este spațiul transfigurat în care se reflectă eternitatea. Și aici, pictorul este obligat să transpună dogma. Dar dogma, ce este? E o învățătură teoretică, un adevăr teoretic și veșnic, pentru că este revelat de Dumnezeu și reflectă voința lui Dumnezeu.

Dacă dogma reflectă voința lui Dumnezeu, tu, om, care ești pictor, nu ai ce inovații să mai aduci, fiindcă gândirea ta este limitată și atunci transpui, rugându-te, voința lui Dumnezeu, gândirea lui Dumnezeu și învățătura Lui în icoană. Iar acest lucru este, de fapt, o minune.

Este o minune că poți să transpui eternitatea cu ajutorul culorilor simbolice. Și nu-ți mai trebuie mai mult. Pentru că aduci veșnicia, pe Dumnezeu Însuși Îl transpui, cu ajutorul culorilor, pentru a se împărtăși și ceilalți. Este o minune deosebită ca un om să ajungă să picteze corect, să picteze așa cum au pictat înaintașii, și aici mă refer la secolele de pictură bizantină, până în veacul al XV-lea.

Din acest secol al XV-lea, pictura a început să decadă, să fie influențată de Renaștere. Atunci, omenescul a început să domine în pictura religioasă. Și, încet-încet, pictura religioasă nu a mai fost sacră. Este religioasă, dar nu sacră. Așa a ajuns catolicismul să aibă o artă religioasă, dar nu sacră, pentru că firescul și realismul s-au impus. Și dacă s-a impus pământescul, atunci nu mai conduce sufletul, ci conduce trupul. Este redat mai mult pământul, decât Cerul.

Și icoana nu mai este o fereastră deschisă spre absolut, spre Cer, ci este un tablou, o fereastră deschisă spre creatură, spre creat, nu spre necreat, nu spre creatura îndumnezeită. Căci în Cer sunt persoane – sfinții – care s-au îndumnezeit și au devenit din muritori, nemuritori.

Doxologia: Cercul și Divinitatea

"Dacă vezi că o icoană are o formă dreptunghiulară și una semirotundă, asta ce înseamnă? Că sfântul respectiv este creat, circumscris, om ca și mine, cu păcate, dar s-a îndumnezeit. Și dacă s-a îndumnezeit, trebuie să-i faci formele dumnezeiești. Forma care simbolizează perfect Divinitatea este cercul. Componentele cercului le regăsim în arhitectura bisericească, care este cea mai complexă și cel mai greu de proiectat și de executat.

În momentul în care ai intrat într-o biserică și te lovești de forme omenești (ușă dreaptă, nu semi-rotundă, tavan - în loc de boltă), trăiești, pur și simplu, un impact al lipsei Divinității. Casa Domnului nu se poate confunda cu casa omului. Casa omului reflectă ființa creată, limitată, circumscrisă: De aici până aici ești tu, omule. Dar în biserică toate formele trebuie să fie pe semirotund, să se regăsească în ele componentele cercului”, subliniază starețul.

Doxologia: Icoanele ne pun față în față cu Dumnezeu

 Preacuvioase părinte stareț, o pictură realizată corect, pe pereții unei biserici sau din icoane, are efecte și asupra unui necunoscător? De exemplu, intră în biserică un om care nu are cunoștințe sau poate nu este credincios.

O pictură bisericească realizată corect, după canoanele ortodoxe, are efect asupra oricărui om. Căci icoana are și un aspect didactic, deoarece vorbește de istoria Bisericii, vorbește de viața și istoria sfinților, vorbește de viața Mântuitorului și a Maicii Domnului. Poate să aibă și un aspect exterior, cultural, în special la bisericile vechi. Apoi, ea mai are și un aspect liturgic. Nu se poate face Sfânta Liturghie fără cel puțin două icoane: a Mântuitorului și cea a Maicii Domnului. Mai mult, icoana are și un aspect eshatologic.

Dar să zicem că omul este ateu. În acest caz, imaginea religioasă, pictura ortodoxă dintr-o biserică are un impact maxim asupra lui, fiindcă un ateu nu-și trăiește dimensiunea sa infinită, spirituală. Nu și-o trăiește, o ignoră voit. El însă este creat de Dumnezeu, fie că vrea, fie că nu vrea. Și fiind creat de Dumnezeu, are chipul lui Dumnezeu imprimat, cum ai imprima o pecete pe ceară. În momentul în care omul acesta ateu, fără Dumnezeu – că el vrea așa, să fie fără Dumnezeu, vrea să fie autonom – a intrat într-un spațiu ortodox autentic, dacă este foarte corect și sincer cu sine, poate să trăiască un moment de revelație și chiar să se convertească, să cedeze evidenței, luminii, adevărului și să ajungă în starea Sfântului Pavel, aflat pe drumul Damascului, sau să ajungă, fără a-și da seama, să uite de el și de ce se întâmplă cu el: să-și scape mapa din mână, sau să-l podidească lacrimile fără să știe de ce.

Pentru că lui, de fapt, într-un spațiu cu o pictură autentică, îi apare Dumnezeu Creatorul în față. Și cum l-a văzut Saul pe drumul Damascului pe Domnul, așa-L vede ateul pe Domnul într-o pictură religioasă autentică. Să zic că nu este atât de sensibil și curat ca să perceapă prezența lui Dumnezeu. Dar chiar păcătos și ticălos fiind, chipul lui Dumnezeu dinlăuntrul său vorbește atunci efectiv în el, chiar de nu se manifestă.

Pentru cei care s-au obișnuit, impactul este din ce în ce mai mic – asta, referitor la ortodocși. Ortodoxul care este necunoscător și care se duce la biserică pentru că așa-i obiceiul, acesta-i de plâns. El este botezat, este ortodox, dar ignoranța îl duce la această stare și nu trăiește nimic. Acești oameni nu fac nici cel mai mic efort de a-și cunoaște credința: să citească ceva despre asta, căci, de fapt, pictura religioasă este un material didactic în cel mai elementar aspect.

Fresca cu Învierea din Mănăstirea Chora

Cum omul este ființă unică, putem vorbi de nenumărate impacturi ale picturii asupra fiecărei persoane în parte. Impactul poate să fie foarte mare asupra unui ateu. Impactul poate să fie absolut foarte mare asupra creștinului ortodox care este conștient și este cunoscător al artei bisericești. Un asemenea creștin, când a intrat într-o biserică, de exemplu, biserica cu mozaicurile de la Chora, din care s-au păstrat foarte puține, sau „Sfânta Sofia” din Constantinopol, dacă ar fi fost astăzi în splendoarea ei dintru început, pentru un ortodox autentic cunoscător i-ar fi suficient doar să intre acolo, să privească la Divinitatea adusă pe pământ și pur și simplu să se unească cu ea fiind scăldat în lacrimi de bucurie. Sunt oameni care în acest mod trăiesc arta și dogmele transpuse prin artă – le trăiesc la maximum.

Dictonul „Crede și nu cerceta” este unul occidental și nu are nimic comun cu Ortodoxia, nu se găsește în Sfânta Scriptură. Tocmai, Domnul cere: „Cercetează și crede!”. Omul este o ființă concretă, creată. Are nevoie de concret – să pipăie, să vadă. Hristos a zis: „Adu degetul și mâna ta, Toma, și pipăie-Mă”. Și aici se justifică și se argumentează icoana: să vadă! Dacă ar fi numai o Ortodoxie teoretică, atunci ar fi foarte greu să ajungi să-L cunoști pe Dumnezeu. Ar fi incompletă. Dar arta ne ajută în acest sens și doar arta autentică. Cealaltă nu ne duce la Dumnezeu; ne duce la cele pământești.

Doxologia: „Dacă omul se roagă corect, o icoană poate deveni făcătoare de minuni”

Preacuvioase părinte stareț, orice icoană pictată corect are potențialitatea de a deveni făcătoare de minuni, chiar dacă e pe o hârtie sau o copie?

Da. Minunea este declanșată de subiect. Toate icoanele pictate corect sunt făcătoare de minuni. Dar chiar și o icoană realistă poate să devină făcătoare de minuni, datorită subiectului. Dacă omul, care este subiectul religios, ajunge la o tensiune deosebită în timpul rugăciunii și se unește cu persoana respectivă, reprezentată în icoană, și prezentă în duh, atunci are loc minunea. Dar subiectul (omul) trebuie să fie pe linia corectă de rugăciune și de cunoaștere.

Minunea nu are loc atunci când omul, care este creștin-ortodox, cere un lucru banal, pe care îl poate săvârși el sau aproapele lui. Dacă-I ceri lui Dumnezeu un lucru pe care nu-l poți face tu și nici cei din jur – de exemplu, ai încercat toate posibilitățile pământești și nu mai ai nici o speranță decât la Dumnezeu, să facă o minune, să vindece pe cineva de cancer sau de Ebola, atunci Dumnezeu face minunea, pentru că numai la El este scăparea. Dacă respectiva problemă poate să fie rezolvată de altcineva, și chiar de omul în cauză, atunci Dumnezeu nu-l ascultă. Ajungi în chilie și te rogi: „Doamne, Te rog foarte frumos să-mi aprinzi lumina”. Asta nu este o rugăciune. Tu poți să-ți faci lucrurile tale.

Cele mai multe rugăciuni ale oamenilor nu sunt ascultate pentru că nu sunt făcute corect. Omul, când se roagă, așa ar trebui să înceapă: „Doamne, facă-se voia Ta. Nu vin la Tine cu voia mea; facă-se voia Ta”. Și apoi poate să-și depene gândurile: „Am necazul acesta, sunt bolnav, am copilul cutare, și cutare și cutare” și spune tot. Iar, în concluzie, poate să adauge: „Iată, mi-am expus durerea. Facă-se voia Ta. Tu știi mai bine ceea ce îmi este de folos”.

Sfântul Mare Mucenic Gheorghe

Dacă omul ar face într-adevăr așa, are mai multe șanse să fie ascultat. Și atunci sfântul, Maica Domnului, Iisus din icoană răspunde. Nu se poate să nu răspundă! Răspunde imediat. Dar omul, dacă se duce acolo și nu știe să se roage, nu știe cum să se comporte, nu știe să se smerească... Să se cunoască pe sine însuși, că este om, creatură, comparativ cu Dumnezeu, care este necreat, sau comparativ cu un sfânt, care a devenit nemuritor, s-a îndumnezeit. Dacă te duci în fața unui sfânt, de exemplu în fața Sfântului Gheorghe și spune: „Sfinte Mare Mucenice Gheorghe, ce minunat ai trăit! Te-ai îndumnezeit. Ai devenit nemuritor. Cât aș vrea și eu să-ți urmez! Cum mă poți ajuta?”, imediat te va inspira, imediat vei primi răspuns.

Dacă omul ajunge la conștientizarea ființei sale mărginite, create de Dumnezeu, și dacă mai sesizează și ticăloșia lui – că orice om este păcătos –, atunci intră în starea vameșului din Evanghelie, care a fost ascultată de Dumnezeu imediat.

Și rugăciunea tâlharului a fost ascultată imediat de Dumnezeu. Cu toate că acela era un tâlhar, un criminal. De ce? Tâlharul de pe cruce s-a transpus în gândirea lui Dumnezeu, a gândit corect, dumnezeiește. Celălalt tâlhar Îl judeca pe Iisus: „Dacă erai Dumnezeu, făceai ceva și ne mântuiai și pe noi”. Dar tâlharul din dreapta îi spune: „Nu ți-e frică ție de Dumnezeu? Noi pe drept suntem condamnați, dar El?”. Deci tâlharul din dreapta a intrat în gândirea lui Dumnezeu și atunci Dumnezeu imediat l-a ascultat, după ce I s-a rugat: „Pomenește-mă, Doamne, când vei veni întru Împărăția Ta”. Imediat l-a luat în Împărăția Lui, imediat i-a răspuns: „Astăzi vei fi cu Mine în Rai”.

Deci omul, ca să se roage corect, mai întâi trebuie să aibă o gândire corectă. Să renunțe la gândirea lui și să se unească cu gândirea și voința lui Dumnezeu. Aceasta este o condiție capitală. Dacă n-a făcut lucrul acesta și rămâne în egoismul lui, atunci rugăciunea sa este o formalitate și o jignire adusă lui Dumnezeu. De fapt, tu te rogi lui Dumnezeu, dar, în același timp, rămâi în egoismul tău, separat de El, numai prin voia ta, și astfel continui a fi un alt centru vis-à-vis de Hristos, de hristocentrismul ortodox. Faci rugăciune de ochii oamenilor.

Biserica nu se conduce după minuni. Biserica îndumnezeiește pe om fără minuni. Nu avem nevoie de minuni. Minunea este o manifestare de excepție și Dumnezeu o săvârșește atunci când crede El că e necesar. În timpul vieții Sale pământești a făcut minuni din anumite motive. N-a făcut minuni când i-au cerut cărturarii și fariseii, că n-avea sens. Când era pe cruce, răcneau la El: „Coboară-Te de pe cruce, dacă ești Tu Fiul lui Dumnezeu, și vom crede în Tine”. Nu era cazul să coboare de pe cruce, pentru o gândire omenească incorectă, pentru spusa lor. Fiind că și dacă cobora, ei tot nu credeau în El.