Viata omului penduleaza intre aceste doua realitati: intre comunitate - si comuniune implicit-, si intre individualitate si insingurare.
Intotdeauna singuratatea apasatoare poate fi depasita prin intermediul unui act de iubire, prin intermediul unui act comunional.
Omul contemporan, omul care traieste in oras, este omul care este permanent distras de ceva si el nu mai are timp sa se intalneasca cu sine insusi, el nici nu mai realizeaza ca inlauntrul lui s-a cascat abisul. Si, de fapt, acel ceva care lipseste, si care e resimtit de om atat de dramatic, este Dumnezeu, este prezenta harului, este prezenta Dumnezeului Viu.
Aceasta viata, traita in afara propriei persoane, este o viata furata, furata de altii, furata de alte lucruri. Este o viata nedeplina. Practic omul traieste o disociere a propriei persoane. Simte ca nu el isi traieste propria viata, parca e altcineva care traieste in locul lui. Si suporta aceasta stare de confuzie, o resimte extraordinar de dureros, pentru ca simte ca au trecut ani din viata lui fara ca el sa traiasca in realitate. E ca si cum priveste la spectacolul propriei lui vieti.
Experimentul Pitesti, care vizeaza producerea acestui efect si, anume, insingurarea persoanei prin faptul ca este inchisa si izolata, si, apoi, asa zisa demascare de catre membrii comunitatii din care face parte, si, implicit, prin zdruncinarea increderii in semeni, izolarea incet-incet de Dumnezeu, deci stergera lui Dumnezeu din memorie, provocarea uitarii de Dumnezeu, provocarea unei amnezii existentiale. De fapt, ceea ce s-a intamplat in inchisorile comuniste acum 50 de ani, ca experiment izolat, se intampla astazi la nivel global, dar prin alte instrumente si prin alte parghii.
Orice cuvant care iese de la Dumnezeu ne tine de foame, ne hraneste, ne dezvolta imunitatea, ne lumineaza, ne intareste, ne ridica din orice prapastie si orice groapa in care eventual sau intentionat am cazut prin jocurile acestea ale vietii. Mantuitorul nostru ne indeamna: "indrazniti, Eu am biruit lumea", cu toata singuratatea si cu toate capcanele ei.
Emisiunea “Convorbiri duhovniceşti″ – Despre singurătate - 18 aug. 2016.
Invitat: Protos. Maxim Vlad
Realizator: Pr. Valentin Berechet
Protos. Maxim Vlad: Exista doua abordari ale singuratatii: filosofica si teologica. Abordarea filosofica ne spune ca omul este singur calator prin univers si e o fiinta solitara, iar abordarea teologica ne spune ca Dumnezeu nu vrea ca omul sa fie singur si, din primele pagini ale Sfintei Scripturi, reiese ca Dumnezeu i-a facut omului ajutor potrivit lui, si a creat-o pe Eva. Deci a creat inca o persoana.
Aceste doua perspective ne arata ca in realitate omul este atat o fiinta comunitara, prin creatie, dar este si o fiinta solitara sau individuala, prin nastere. Creatia inseamna gandul si actiunea lui Dumnezeu de a-l crea pe om in relatie cu o alta persoana, in relatie cu un alt om, pe cand nasterea presupune aparitia omului dintr-o familie, dintr-o comunitate, dar acest proces al nasterii il pozitioneaza pe om intr-o postura de singularitate, el se naste singur pe lume. De asemenea, iese din aceasta lume, pleaca din aceasta lume singur.
Evident ca viata omului penduleaza intre aceste doua realitati: intre comunitate - si comuniune implicit-, si intre individualitate si insingurare, pentru ca aceste doua realitati sunt componente care definesc, de fapt, natura umana. Si, probabil ca ele il ajuta pe om in relatie cu ceilalti oameni si in relatie cu creatia. De fapt, ambele stari il ajuta, il protejeaza pe om de sine insusi, uneori sau de influenta factorilor exteriori.
De acea, vedem ca atuncea cand omul e asaltat in singuratatea lui de tot felul de temeri, de tot felul de neputinte, de lipsuri, are nevoie de sprijin. "Unde sunt doi sau trei adunati in numele Meu, acolo sunt si Eu in mijlocul lor". "Unde-s doi, pterea creste". Deci, intotdeauna singuratatea apasatoare poate fi depasita prin intermediul unui act de iubire, prin intermediul unui act comunional.
Dar, singuratatea are atat valente pozitive cat si valente negative. Depinde de om cum stie sa combine cele doua realitati existentiale care ii definesc natura. Daca are un echilibru, daca stie sa le armonizeze si sa le gestioneze corect, atunci omul poate avea o viata implinita. Acest tip de armonizare si de echilibrare a raporturilor dintre individualitate si comuniune, intre individ si comunitate o regasim in viata si in atitudinea si in activitatea Mantuitorului Hristos. Mantuitorul traia impreuna cu oamenii, printre oameni, dar, in acelasi timp, avea grija, ca din cand in cand, sa se insingureze, sa se retraga in singuratate, pentru a fi cu Sine Insusi si cu celelalte doua Persoane ale Sfintei Treimi, in comuniune de rugaciune, impreuna cu Tatal si cu Duhul Sfant. De aceea, acesta este modelul pe care trebuie sa-l urmam si noi, cei care ne plangem din ce in ce mai mult de singuratate.
Noi traim o singuratate sociala. Desi omul e definit de sociologi ca zoon politikon, ca animal politic, ca faptura sociala care traieste in polis, in cetate, care traieste in comunitate si a fost creat sa fie animal social - asa spun sociologii pornind de la filosofii antici - totusi omul este mai mult decat atat. El poate, asa cum vedem in spatiul monahal, sa-si cultive relatia aceasta directa cu Dumnezeu, in care el singur, omul singur poate sa fie impreuna cu cel Singur, adica cu Dumnezeu privit ca Singurul necesar.
Aceste doua perspective ne arata ca in realitate omul este atat o fiinta comunitara, prin creatie, dar este si o fiinta solitara sau individuala, prin nastere. Creatia inseamna gandul si actiunea lui Dumnezeu de a-l crea pe om in relatie cu o alta persoana, in relatie cu un alt om, pe cand nasterea presupune aparitia omului dintr-o familie, dintr-o comunitate, dar acest proces al nasterii il pozitioneaza pe om intr-o postura de singularitate, el se naste singur pe lume. De asemenea, iese din aceasta lume, pleaca din aceasta lume singur.
Evident ca viata omului penduleaza intre aceste doua realitati: intre comunitate - si comuniune implicit-, si intre individualitate si insingurare, pentru ca aceste doua realitati sunt componente care definesc, de fapt, natura umana. Si, probabil ca ele il ajuta pe om in relatie cu ceilalti oameni si in relatie cu creatia. De fapt, ambele stari il ajuta, il protejeaza pe om de sine insusi, uneori sau de influenta factorilor exteriori.
De acea, vedem ca atuncea cand omul e asaltat in singuratatea lui de tot felul de temeri, de tot felul de neputinte, de lipsuri, are nevoie de sprijin. "Unde sunt doi sau trei adunati in numele Meu, acolo sunt si Eu in mijlocul lor". "Unde-s doi, pterea creste". Deci, intotdeauna singuratatea apasatoare poate fi depasita prin intermediul unui act de iubire, prin intermediul unui act comunional.
Noi traim o singuratate sociala. Desi omul e definit de sociologi ca zoon politikon, ca animal politic, ca faptura sociala care traieste in polis, in cetate, care traieste in comunitate si a fost creat sa fie animal social - asa spun sociologii pornind de la filosofii antici - totusi omul este mai mult decat atat. El poate, asa cum vedem in spatiul monahal, sa-si cultive relatia aceasta directa cu Dumnezeu, in care el singur, omul singur poate sa fie impreuna cu cel Singur, adica cu Dumnezeu privit ca Singurul necesar.
Pr. Valentin Berechet: [...] Putem considera ca exista o singuratate fizica si una sufleteasca. Daca cea fizica, de multe ori este de folos - cazul Mantuitorului care se retragea din larma cetatii pentru ca vroia sa mearga mai in profunzimea relatie cu Dumnezeu, avea nevoie de rugaciune si de traiere impreuna, in Sfanta Treime - cea sufleteasca, singuratatea sufleteasca chiar este distrugatoare. [...]
Dar, ati spus de momentele acelea de trecere, atat nastera cat si moartea, si exista un personaj principal, care e cel care intra si cel care iese, dar ma gandeam ca totusi nu se intampla [intru-totul asa] si nu esti singur. Nu privim cazurile oamenilor [acum], dar hai sa privim cazul Mantuitorului. Cand S-a nascut tot cerul s-a tulburat, s-a incantat, s-a miscat, s-a intamplat ceva. Cand a murit pe cruce iarasi, toata creatia, si raii s-au tulburat, si bunii, si toata firea s-a miscat, a fost ca un freamat asa, care a trecut prin toata creatia. Fiecare a interpretat dupa relatia lui cu Dumnezeu.
Protos. Maxim Vlad: De fapt exista doua tipuri de singuratate. Singuratatea reala, fizica, a trupului si singuratatea imaginara - ca de multe ori oamenii nu sunt singuri. Intotdeauna sunt insotiti de membrii familiei, de prieteni, de vecini, de cunoscuti, de colegi. Deci, omul nu este in realitate singur, numai ca traieste cumva o diluare a intensitatii relatiilor pe care le are cu ceilalti. Si depinde si de temperament, caci unii oameni simt nevoia sa socializeze cu cat mai multi oameni, iar alti oameni nu simt aceasta nevoie, si se multumesc sa socializeze cu doua, trei persoane, si le este suficient, si se simt impliniti, si nu simt nici o apasare, si nici o stare de singuratate, nu simt sentimentul abandonarii din partea celorlati.
De aceea singura realitate care ar trebuie sa ne infricoseze, si asupra careia chiar a staruit de multe ori psihologia si tratatele de psihodiagnoaza, de psihiatrie, de psihoterapie, este singuratatea launtrica, care in literatura ascetica, in literatura bisericeasca, este numita pustiirea sufletului. Aceasta stare de absenta a ceva, de gol fiintial, pe care il resimt de cele mai multe ori oamenii care traiesc moderintatea sau postmodernitatea in toata deplinatatea ei, este de fapt sindromul sau plaga secolului nostru - deoarece oamenii traiesc inconjurati de foarte multi oameni, oamenii sunt conectati la retelele de socializare, oamenii vorbesc foarte mult cu semenii lor, dar, in launtrul lor se adanceste din ce in ce mai mult un hau, un abis, o stare de pustiire, de absenta a ceva. Si, din cauza aceasta se simt frustrati, se simt neimpliniti, se simt singuri, desi traiesc in mijlocul oamenilor. Spatiile urbane sunt spatii prin excelenta de socializare. Desi traim atat pe orizontala cat si pe verticala in aceste spatii urbane, si suntem comasati din ce in ce mai multi in spatii din ce in ce mai mici, totusi noi suntem foarte izolati unii fata de altii.
Pr. Valentin Berechet: Am putea spune, Parinte, ca aceasta supra-aglmomerare fizica genereaza singuratate launtrica?
Protos. Maxim Vlad: Poate sa genereze printr-o stare de anxietate, de presiune, de apasare, pentru ca oamenii acestia nu sunt numai trupuri ci sunt si suflete. Oamenii acestia gandesc, rationeaza, transmit la nivel mental anumite ganduri, anumite informatii, transmit energii in jurul lor, si, atunci, toata aceasta suprasolicitare si toata aceasta supraincarcare poate sa-l scoata pe om din echilibrul lui si poatea sa produca omului pustia. Si cum i-o produce? In primul rand prin distragere. Omul contemporan, omul care traieste in oras, este omul care este permanent distras de ceva si el nu mai are timp sa se intalneasca cu sine insusi, el nici nu mai realizeaza ca inlauntrul lui s-a cascat abisul.
Pr. Valentin Berechet: I se fura intimitatea.
Protos. Maxim Vlad: Si, de fapt, acel ceva care lipseste, si care e resimtit de om atat de dramatic, este Dumnezeu, este prezenta harului, este prezenta Dumnezeului Viu.
Ori, omul are pretenita ca Dumnezeu sa ramana in el, sa-l umple de viata, de bucurie, de sens, de binecuvantare, de liniste, dar fara ca omul sa-I acorde atentie. Adica Dumnezeu sa ramana acolo si sa-l slujeasca pe om, fara ca omul sa-I acorde atentie nici macar 5 min intr-o zi.
Si, pentru ca omul petrece in afara lui, si se raspandeste in afara lui, de aceea este distras, de muzica pe care o asculta, de imaginile pe care le urmareste in spatiu, la televizor, de informatiile care ii vin prin internet, de spectacolul strazii, de spectacolul lumii, de petrecerile la care participa, de simturile care i se aprind si care transmit tot felul de semnale, si tot felul de impulsuri care il arunca pe om intr-o stare de agitatie si de iesire din el insusi. Ei, toate acestea il distrag atat de tare pe om, incat el rareori ajunge sa se intalneasca cu sine. Ba, mai mult, cand este obligat in diverse contexte sa se uite in launtrul sau, fuge, nu suporta sa ramana prea mult inlauntru, pentru ca prefera sa ignore si sa fuga de sine, si sa traiasca, pe mai departe, in afara sa.
Ori, aceasta viata, traita in afara propriei persoane, este o viata furata, furata de altii, furata de alte lucruri. Este o viata nedeplina. Practic omul traieste o disociere a propriei persoane. Simte ca nu el isi traieste propria viata, parca e altcineva care traieste in locul lui. Si suporta aceasta stare de confuzie, o resimte extraordinar de dureros, pentru ca simte ca au trecut ani din viata lui fara ca el sa traiasca in realitate. E ca si cum priveste la spectacolul propriei lui vieti.
Pr. Valentin Berechet: [...] Da, chiar si vorbitul la telefon si avalansa aceasta de informatii sub tot aspectul... Noi avem sentimentul ca cunoastem si stim multe, dar asta ne insingureaza, ne imbolnaveste de singuratate. Si, efectiv, cand o societate de telefonie iti ofera zeci de mii de minute de fapt vrea sa-ti fure sufletul. Ca nu ai cum sa faci si una si alta, sa folosesti si minutele si sa-ti pastrezi si sufletul. Si, in felul acesta, devii un fel de leguma care consuma ceea ce ti se ofera, si ti-ai pierdut identitatea si ai ramas fara Dumnezeu. Si, la un moment dat, ti-e si frica sa te trezesti, si mai bine ramai asa, in coma de gradul I, putin nesimtit. Adica asta este starea epocii in care traim, si nu e nici placuta, nici emotionanta, nici cu perspectiva.
[...] Efectele nu sunt imediate, ca la un dus rece, sa te trezesti. Incet-incet te simti singur sufleteste si [...]se afecteaza psihicul, sufletul, e o simptomatologie care apare. Si veacul nostru este intesat de astfel de stari. Ar trebui macar unii dintre noi sa ne trezim, ca sa poata vedea si ceilalti ce au de facut. Care sunt efectele acestei stari in care sufletul chiar este afectat direct, pe un fond deja daramat?
Protos. Maxim Vlad: Prima stare care se instaleaza in suflete este tristetea, care se cuibareste ca un sarpe in suflet, fara ca omul sa-si dea seama ca isi face loc in viata lui. Se simte suparat, simte o stare de disconfort, de nemultumire si neliniste. Si, toate aceste stari sunt de fapt raspunsul psihicului uman la tot ce nu i-a facut, sau nu-i face placere in activitatea cotidiana sau in toate evenimentele pe care nu a fost capabil sa le gestioneze. Apare in urma faptului ca nu a reusit sa proceseze intreaga informatie cu care a fost bombardat si obligat sa o inmagazineze. Si, fiindca nu a putut sa o proceseze constient si corect, atunci traieste o stare de frustrare, de nemultumire, care il aduce pe om la tristeste. Si, pe masura ce omul o lasa sa lucreze in viata lui, ii provoaca depresie, deznadejde, anxietate si il imbolnaveste psihic si apoi si fizic. Toate acestea sunt un lant, iar Parintii Bisericii vorbesc despre aceasta tristete, numind-o akedie. E vorba de o nemultumire, de o tristete amestecata cu plictiseala si cu ne-vrere. Psihologii numesc aceasta stare "lacebunita" - adica: "la ce bun sa mai fac una?", "la ce bun sa mai fac alta?", "la ce bun sa mai fac ceva?", "la ce bun sa mai traiesc?", "Pentru ce sa mai traiesc, daca nu am o finalitate precisa?". De fapt, pe langa tristete se instaleaza si sentimentul de inutilitate.
Singuratatea fara Dumnezeu face casa buna cu tristetea, cu depresia si mai ales cu sentimentul de inutilitate. Ori, din aceasta perspectiva, societatea umana contemporana traieste o mare criza. De aceea s-au si inmultit numarul de sinucideri, de aceea si oamenii sunt din ce in ce mai afectati psihic, iar cabinetele psihoterapeutilor si ale psihologilor sunt luate cu asalt, spitalele de boli mintale, de boli psihice, sunt suprasaturate de pacienti. Si, macar, aceia poarta o identitate precisa, dar ce te faci ca foarte multi oameni afectati de boli psihice zburda in liberatea oraselor si ce te faci ca nici ei, saracii si nici noi, nu avem habar ca semenii nostri suporta o asemenea suferinta, pentru ca oamenii stiu foarte bine sa disimuleze sau sa salveze aparentele. Din acest motiv, daca am privi cu ochii sufletului, am constata ca o mare parte din societatea umana este bolnava de aceste boli care insotesc sau determina singuratatea, sau singuratatea le determina pe acestea.
De fapt, cheia rezolvarii tuturor acestora este relatia cu Dumnezeul Cel Viu, relatia asumata si cultivata constant, cu Dumnezeul Cel Viu si personal. Nu cu Dumnezeul idee, nu cu un Dumnezeu abstractiune, Care se confunda cu creatia sau cu mine, si nu mai exista distinctie intre mine si El, ci cu un Dumnezeu care este in afara mea, care este transcendent mie, dar care este tripersonal si capabil de relatie. Numai o asemenea raportare la un asemenea Dumnezeu poate sa-l salveze pe om in identitatea si unciitatea sa umana, poate sa-i redea sensul vietii, bucuria de a trai, motivatiile vietii si, mai ales, ii poate oferi omului posibilitatea sa-i descopere originile sau sa se redefineasca - pentru ca omul isi pierde pe zi ce trece identitatea, nu mai stie cine este, nu mai stie de unde vine, Cine l-a creat, care este rostul sau pe acest pamant, mai ales ca exista o paleta foarte mare de teorii contemporane, postmoderne cu privire la originea si finalitate omului: ca vine din univers, ca e creat de extraterestii, ca are nu stiu ce misiune, ca Dumnezeu nu e Dumnezeu, ca Cel care l-a creat de fapt nu exista, ca este rodul intamplarii, al evolutiei, efectul nu stiu caror forte naturale din univers s.a.m.d. Deci, toate aceste teorii antropologice, cu privire la originea si finalul omului nu face decat sa-l arunce pe om intr-o confuzie si mai mare. De aceea este important ca, si in aceasta stare de confuzie, omul sa-L caute pe Dumnezeul Cel Viu si Adevarat si Dumnezeu nu va pregeta sa i se descopere.
Pr. Valentin Berechet: [...] Ma gandeam ca... nu cumva omul se usuca si ajunge pe mana spitalelor, cu toata bunavointa? Si acolo nu poate primi ceea ce-i trebuie tocmai pentru ca el nu este chemat, nu este indemnat, nu este ajutat sa se impartaseasca mai des cu Dumnezeu, cu chipul Sau. Nu cumva asta ete cauza primordiala?[...] Nu cumva omul trebuie sa-si caute mai mult originea in relatia sa cu Dumnezeu? Ce ar trebui facut?
Protos. Maxim Vlad: Da, dar din nefericire omul simte ca chiar si adevarurile la care a avut acces la un moment dat, aceste adevarui i-au fost falsificate, i-au fost deturnate. Cei care i-au slujit sau care slujesc adevarul nu s-au ridicat la inaltimea [chemarii lor].
Pr. Valentin Berechet: Sa caute mai la adanc!
Protos. Maxim Vlad: Pai e greu pentru ca oferta de care spuneam este extrem de generoasa, si, atunci, omul dupa ce a pierdut ceea ce a gasit mai de pret nu ma este dispus sa refaca acelasi parcurs, sa inceapa din nou acelasi proces de intalnire cu Dumnezeul cel veritabil.
Pr. Valentin Berechet: Daca ar fi lucrat sa inteleaga ca este in interesul sau, poate s-ar fi miscat putin.
Protos. Maxim Vlad: Din nefericire, chiar la nivel institutional, daca e sa vorbim, la nivelul institutiilor care gestioneaza invataturile religioase, crestine sau necrestine [laice, precum scoala n.n.] acestea, la un moemtn dat in istorie au falsificat, sau chiar si acum falsifica si manipuleaza invatatura adevarata, acel nucleu de revelatie curata, venita chiar de la Dumnezeu si, atunci oamenii devin din ce in ce mai sceptici. Ma gandesc la tot felul de afirmatii ale unor lideri crestini - nu vreau sa-i numesc, ca sa nu fac discriminare - care prin modul in care pun problema nu fac decat sa falsifice mesajul lui Hristos, sa-l deturneze, recurg la o interpretare cu totu si cu totul gresita. Si, atunci oamenii simt ca acele institutii sau acele persoane nu fac altceva decat sa-i induca in eroare, nu fac altceva decat sa le ucida sufletele.
Pr. Valentin Berechet: Adica se pune relatia cu Dumnezeu sub oborc si se da cu portia si sub cheie, si nu poti sa ajungi, desi simti ca fara ea te stingi incet-incet.
Protos. Maxim Vlad: Exact!
Pr. Valentin Berechet: Si este o situatie la nivel global extrem de cumplita. Cineva ne trimite un mesaj: "Cred ca asta se urmareste, de fapt: insingurarea indivizilor, ca e mult mai simplu sa controlezi un om cand nu este in comunitate. Ceea ce nu realizeaza omul este ca de fapt se izoleaza sau este izolat nu numai de societate ci si de Dumnezeu".
Protos. Maxim Vlad: Pai avem experimentele din inchisorile comuniste, experimentul Pitesti, care vizeaza producerea acestui efect si, anume, insingurarea persoanei prin faptul ca este inchisa si izolata, si, apoi, asa zisa demascare de catre membrii comunitatii din care face parte, si, implicit, prin zdruncinarea increderii in semeni, izolarea incet-incet de Dumnezeu, deci stergera lui Dumnezeu din memorie, provocarea uitarii de Dumnezeu, provocarea unei amnezii existentiale. De fapt, ceea ce s-a intamplat in inchisorile comuniste acum 50 de ani, ca experiment izolat, se intampla astazi la nivel global, dar prin alte instrumente si prin alte parghii.
Pr. Valentin Berechet: Deci lumea a experimentat un model de spalat pe creier, dupa care a devenit unul lejer, gratuit, ca bonus pentru toti cei care se intereseaza pentru sufletul lor. Ramanem la parerea ca medicamentul esential este tot Dumnezeu, Iisus Hristos, Mantuitorul nostru, Care a venit special sa ne vindece de singuratate si de capcanele si de consecintele ei dezastruase. Si, trebuie sa invatam sa consumam pe Dumnezeu: spune Hristos ca nu numai cu paine ci cu orice cuvant care iese de la Dumnezeu ne tine de foame, ne hraneste, ne dezvolta imunitatea, ne lumineaza, ne intareste, ne ridica din orice prapastie si orice groapa in care eventual sau intentionat am cazut prin jocurile acestea ale vietii. Asa ca singuratatea este o realitate care sta sa ne copleseasca, ne-a cuprins de mult, insa totdeauna are si raspuns, si putem sa iesim biruitori. Mantuitorul nostru ne indeamna: "indrazniti, Eu am biruit lumea", cu toata singuratatea si cu toate capcanele ei.
De aceea singura realitate care ar trebuie sa ne infricoseze, si asupra careia chiar a staruit de multe ori psihologia si tratatele de psihodiagnoaza, de psihiatrie, de psihoterapie, este singuratatea launtrica, care in literatura ascetica, in literatura bisericeasca, este numita pustiirea sufletului. Aceasta stare de absenta a ceva, de gol fiintial, pe care il resimt de cele mai multe ori oamenii care traiesc moderintatea sau postmodernitatea in toata deplinatatea ei, este de fapt sindromul sau plaga secolului nostru - deoarece oamenii traiesc inconjurati de foarte multi oameni, oamenii sunt conectati la retelele de socializare, oamenii vorbesc foarte mult cu semenii lor, dar, in launtrul lor se adanceste din ce in ce mai mult un hau, un abis, o stare de pustiire, de absenta a ceva. Si, din cauza aceasta se simt frustrati, se simt neimpliniti, se simt singuri, desi traiesc in mijlocul oamenilor. Spatiile urbane sunt spatii prin excelenta de socializare. Desi traim atat pe orizontala cat si pe verticala in aceste spatii urbane, si suntem comasati din ce in ce mai multi in spatii din ce in ce mai mici, totusi noi suntem foarte izolati unii fata de altii.
Pr. Valentin Berechet: Am putea spune, Parinte, ca aceasta supra-aglmomerare fizica genereaza singuratate launtrica?
Protos. Maxim Vlad: Poate sa genereze printr-o stare de anxietate, de presiune, de apasare, pentru ca oamenii acestia nu sunt numai trupuri ci sunt si suflete. Oamenii acestia gandesc, rationeaza, transmit la nivel mental anumite ganduri, anumite informatii, transmit energii in jurul lor, si, atunci, toata aceasta suprasolicitare si toata aceasta supraincarcare poate sa-l scoata pe om din echilibrul lui si poatea sa produca omului pustia. Si cum i-o produce? In primul rand prin distragere. Omul contemporan, omul care traieste in oras, este omul care este permanent distras de ceva si el nu mai are timp sa se intalneasca cu sine insusi, el nici nu mai realizeaza ca inlauntrul lui s-a cascat abisul.
Pr. Valentin Berechet: I se fura intimitatea.
Protos. Maxim Vlad: Si, de fapt, acel ceva care lipseste, si care e resimtit de om atat de dramatic, este Dumnezeu, este prezenta harului, este prezenta Dumnezeului Viu.
Ori, omul are pretenita ca Dumnezeu sa ramana in el, sa-l umple de viata, de bucurie, de sens, de binecuvantare, de liniste, dar fara ca omul sa-I acorde atentie. Adica Dumnezeu sa ramana acolo si sa-l slujeasca pe om, fara ca omul sa-I acorde atentie nici macar 5 min intr-o zi.Si, pentru ca omul petrece in afara lui, si se raspandeste in afara lui, de aceea este distras, de muzica pe care o asculta, de imaginile pe care le urmareste in spatiu, la televizor, de informatiile care ii vin prin internet, de spectacolul strazii, de spectacolul lumii, de petrecerile la care participa, de simturile care i se aprind si care transmit tot felul de semnale, si tot felul de impulsuri care il arunca pe om intr-o stare de agitatie si de iesire din el insusi. Ei, toate acestea il distrag atat de tare pe om, incat el rareori ajunge sa se intalneasca cu sine. Ba, mai mult, cand este obligat in diverse contexte sa se uite in launtrul sau, fuge, nu suporta sa ramana prea mult inlauntru, pentru ca prefera sa ignore si sa fuga de sine, si sa traiasca, pe mai departe, in afara sa.
Ori, aceasta viata, traita in afara propriei persoane, este o viata furata, furata de altii, furata de alte lucruri. Este o viata nedeplina. Practic omul traieste o disociere a propriei persoane. Simte ca nu el isi traieste propria viata, parca e altcineva care traieste in locul lui. Si suporta aceasta stare de confuzie, o resimte extraordinar de dureros, pentru ca simte ca au trecut ani din viata lui fara ca el sa traiasca in realitate. E ca si cum priveste la spectacolul propriei lui vieti.
Pr. Valentin Berechet: [...] Da, chiar si vorbitul la telefon si avalansa aceasta de informatii sub tot aspectul... Noi avem sentimentul ca cunoastem si stim multe, dar asta ne insingureaza, ne imbolnaveste de singuratate. Si, efectiv, cand o societate de telefonie iti ofera zeci de mii de minute de fapt vrea sa-ti fure sufletul. Ca nu ai cum sa faci si una si alta, sa folosesti si minutele si sa-ti pastrezi si sufletul. Si, in felul acesta, devii un fel de leguma care consuma ceea ce ti se ofera, si ti-ai pierdut identitatea si ai ramas fara Dumnezeu. Si, la un moment dat, ti-e si frica sa te trezesti, si mai bine ramai asa, in coma de gradul I, putin nesimtit. Adica asta este starea epocii in care traim, si nu e nici placuta, nici emotionanta, nici cu perspectiva.
[...] Efectele nu sunt imediate, ca la un dus rece, sa te trezesti. Incet-incet te simti singur sufleteste si [...]se afecteaza psihicul, sufletul, e o simptomatologie care apare. Si veacul nostru este intesat de astfel de stari. Ar trebui macar unii dintre noi sa ne trezim, ca sa poata vedea si ceilalti ce au de facut. Care sunt efectele acestei stari in care sufletul chiar este afectat direct, pe un fond deja daramat?
Protos. Maxim Vlad: Prima stare care se instaleaza in suflete este tristetea, care se cuibareste ca un sarpe in suflet, fara ca omul sa-si dea seama ca isi face loc in viata lui. Se simte suparat, simte o stare de disconfort, de nemultumire si neliniste. Si, toate aceste stari sunt de fapt raspunsul psihicului uman la tot ce nu i-a facut, sau nu-i face placere in activitatea cotidiana sau in toate evenimentele pe care nu a fost capabil sa le gestioneze. Apare in urma faptului ca nu a reusit sa proceseze intreaga informatie cu care a fost bombardat si obligat sa o inmagazineze. Si, fiindca nu a putut sa o proceseze constient si corect, atunci traieste o stare de frustrare, de nemultumire, care il aduce pe om la tristeste. Si, pe masura ce omul o lasa sa lucreze in viata lui, ii provoaca depresie, deznadejde, anxietate si il imbolnaveste psihic si apoi si fizic. Toate acestea sunt un lant, iar Parintii Bisericii vorbesc despre aceasta tristete, numind-o akedie. E vorba de o nemultumire, de o tristete amestecata cu plictiseala si cu ne-vrere. Psihologii numesc aceasta stare "lacebunita" - adica: "la ce bun sa mai fac una?", "la ce bun sa mai fac alta?", "la ce bun sa mai fac ceva?", "la ce bun sa mai traiesc?", "Pentru ce sa mai traiesc, daca nu am o finalitate precisa?". De fapt, pe langa tristete se instaleaza si sentimentul de inutilitate.
De fapt, cheia rezolvarii tuturor acestora este relatia cu Dumnezeul Cel Viu, relatia asumata si cultivata constant, cu Dumnezeul Cel Viu si personal. Nu cu Dumnezeul idee, nu cu un Dumnezeu abstractiune, Care se confunda cu creatia sau cu mine, si nu mai exista distinctie intre mine si El, ci cu un Dumnezeu care este in afara mea, care este transcendent mie, dar care este tripersonal si capabil de relatie. Numai o asemenea raportare la un asemenea Dumnezeu poate sa-l salveze pe om in identitatea si unciitatea sa umana, poate sa-i redea sensul vietii, bucuria de a trai, motivatiile vietii si, mai ales, ii poate oferi omului posibilitatea sa-i descopere originile sau sa se redefineasca - pentru ca omul isi pierde pe zi ce trece identitatea, nu mai stie cine este, nu mai stie de unde vine, Cine l-a creat, care este rostul sau pe acest pamant, mai ales ca exista o paleta foarte mare de teorii contemporane, postmoderne cu privire la originea si finalitate omului: ca vine din univers, ca e creat de extraterestii, ca are nu stiu ce misiune, ca Dumnezeu nu e Dumnezeu, ca Cel care l-a creat de fapt nu exista, ca este rodul intamplarii, al evolutiei, efectul nu stiu caror forte naturale din univers s.a.m.d. Deci, toate aceste teorii antropologice, cu privire la originea si finalul omului nu face decat sa-l arunce pe om intr-o confuzie si mai mare. De aceea este important ca, si in aceasta stare de confuzie, omul sa-L caute pe Dumnezeul Cel Viu si Adevarat si Dumnezeu nu va pregeta sa i se descopere.
Pr. Valentin Berechet: [...] Ma gandeam ca... nu cumva omul se usuca si ajunge pe mana spitalelor, cu toata bunavointa? Si acolo nu poate primi ceea ce-i trebuie tocmai pentru ca el nu este chemat, nu este indemnat, nu este ajutat sa se impartaseasca mai des cu Dumnezeu, cu chipul Sau. Nu cumva asta ete cauza primordiala?[...] Nu cumva omul trebuie sa-si caute mai mult originea in relatia sa cu Dumnezeu? Ce ar trebui facut?
Protos. Maxim Vlad: Da, dar din nefericire omul simte ca chiar si adevarurile la care a avut acces la un moment dat, aceste adevarui i-au fost falsificate, i-au fost deturnate. Cei care i-au slujit sau care slujesc adevarul nu s-au ridicat la inaltimea [chemarii lor].
Pr. Valentin Berechet: Sa caute mai la adanc!
Protos. Maxim Vlad: Pai e greu pentru ca oferta de care spuneam este extrem de generoasa, si, atunci, omul dupa ce a pierdut ceea ce a gasit mai de pret nu ma este dispus sa refaca acelasi parcurs, sa inceapa din nou acelasi proces de intalnire cu Dumnezeul cel veritabil.
Pr. Valentin Berechet: Daca ar fi lucrat sa inteleaga ca este in interesul sau, poate s-ar fi miscat putin.
Pr. Valentin Berechet: Adica se pune relatia cu Dumnezeu sub oborc si se da cu portia si sub cheie, si nu poti sa ajungi, desi simti ca fara ea te stingi incet-incet.
Protos. Maxim Vlad: Exact!
Pr. Valentin Berechet: Si este o situatie la nivel global extrem de cumplita. Cineva ne trimite un mesaj: "Cred ca asta se urmareste, de fapt: insingurarea indivizilor, ca e mult mai simplu sa controlezi un om cand nu este in comunitate. Ceea ce nu realizeaza omul este ca de fapt se izoleaza sau este izolat nu numai de societate ci si de Dumnezeu".
Protos. Maxim Vlad: Pai avem experimentele din inchisorile comuniste, experimentul Pitesti, care vizeaza producerea acestui efect si, anume, insingurarea persoanei prin faptul ca este inchisa si izolata, si, apoi, asa zisa demascare de catre membrii comunitatii din care face parte, si, implicit, prin zdruncinarea increderii in semeni, izolarea incet-incet de Dumnezeu, deci stergera lui Dumnezeu din memorie, provocarea uitarii de Dumnezeu, provocarea unei amnezii existentiale. De fapt, ceea ce s-a intamplat in inchisorile comuniste acum 50 de ani, ca experiment izolat, se intampla astazi la nivel global, dar prin alte instrumente si prin alte parghii.
Pr. Valentin Berechet: Deci lumea a experimentat un model de spalat pe creier, dupa care a devenit unul lejer, gratuit, ca bonus pentru toti cei care se intereseaza pentru sufletul lor. Ramanem la parerea ca medicamentul esential este tot Dumnezeu, Iisus Hristos, Mantuitorul nostru, Care a venit special sa ne vindece de singuratate si de capcanele si de consecintele ei dezastruase. Si, trebuie sa invatam sa consumam pe Dumnezeu: spune Hristos ca nu numai cu paine ci cu orice cuvant care iese de la Dumnezeu ne tine de foame, ne hraneste, ne dezvolta imunitatea, ne lumineaza, ne intareste, ne ridica din orice prapastie si orice groapa in care eventual sau intentionat am cazut prin jocurile acestea ale vietii. Asa ca singuratatea este o realitate care sta sa ne copleseasca, ne-a cuprins de mult, insa totdeauna are si raspuns, si putem sa iesim biruitori. Mantuitorul nostru ne indeamna: "indrazniti, Eu am biruit lumea", cu toata singuratatea si cu toate capcanele ei.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu