- Rabdarea nu este o virtute nelimitata. Ea este o virtute care ne este data noua ca unealta istorica in devenirea noastra spre Dumnezeu.
- Rabdarea se va transforama in sfintenie.
- Rabdarea de care vorbim e fundamentata pe Persoana si lucrarea lui Hristos. Daca acest nivel este atacat, rabdarea nu mai are nici un sens. Devine un pacat, o pasivitate neingaduita.
-Rabdarea se asociaza cu credinta, nadejdea, dragostea, smerenia, blandetea si curajul.
- Rabdarea o inmultim lucrand cu ea.
- Sunt momente cand samavolnicia trebuie rasturnata, pentru ca samavolnicia se bazeaza si incurajeaza o falsa rabdare in om, nu o rabdare luminata care duce spre Dumnezeu, ci o rabdare care e intunecata, o rabdare de sclav, si in obtinerea de scopuri cat se poate de pamantesti.
- Toate calitatile ingeresti pe care le-a avut diavolul la inceput, inclusiv rabdarea s-au intors pe dos, in momentul caderii lui. Si el o are, dar o are sub forma asociata cu mandria si cu raul si cu dorinta de a varsa sange nevinovat.
- O alta granita a rabdarii este granita pacatului. Nu trebuie sa tolerezi sub nici o forma lucrurile pe care Dumnezeu nu le accepta!
“Convorbiri duhovnicești″ – Răbdarea, cale a mântuirii - 22 sept. 2016.
Pr. Valentin Berechet: Rabdarea reprezinta una dintre virtutile cele mai nobile ale fiintei omenesti. In general, fara rabdare, nimic din ceea ce si-a propus omul nu s-ar putea duce la indeplinire, daca n-ar fi dispus de aceasta virtute a rabdarii, care ii caleste tenacitatea.
Pr. Mircea-Cristian Pricop: Rabdarea este oferita de Dumnezeu omului ca dar in scopul prelungirii durabilitatii sale.
Cuvantul romanesc "indurare", are un dublu sens: a indura, adica a rabda multe si a se indura, adica a-i fi mila, a se milostivi fata de cineva, a ingadui anumite particularitati deosebite sau lipsuri ale semenului sau. Si, iata ca limba romana comprima in termenul "a indura" sau "a se indura" exact cele doua sensuri crestine ortodoxe ale rabdarii, ale capacitatii omului de a merge mai departe in ciuda vicisitudinilor care se abat asupra sa.
Pe de-o parte identificam latura pozitiva a rabdarii, anume respingerea raului prin nadejdea in Dumnezeu. Pentru ca rabdarea este fiica nadejdii in Dumnezeu - din nadejdea in Dumnezeu se naste rabdarea - si nadejdea ilumineaza rabdarea. Si, la modul negativ, acceptarea sau abordarea cu bunavointa a "datoriilor" (morale) pe care le au altii la tine. Adica m-as astepta ca cineva sa raspunda la bine cu bine. Din constatarile noastre nu prea se intampla in lumea noastra asa ceva, dar rabdara ma invata sa-l mai pasuiesc sa mai astept ceva sa mai caut niste circumstante semenului meu.
Pr. Valentin Berechet: Si Mantuitorul sublinia ca e la nivel paganesc sa astepti ca facand bine cuiva, sa iti dea bine. Crestinul, zice, putin mai mult, sa asptepti si sa rabzi si pe cel care ti-a facut raul, nadajduind ca intr-o zi poate si el face bine.
Pr. Mircea-Cristian Pricop: Prin urmare induram, dar ne si induram fata de altii, si, in aceste doua utilizari ale rabdarii, ne gasim directia spre implinirea vietii noastre, nu fara nadejde in Domnul.
Pr. Mircea-Cristian Pricop: O dobandesti, mai degraba, te invelesti cu vesnicia. Dar, cu privire la rabdarea lui Dumnezeu, aici trebuie sa facem apel la cuvantul Domnului care spune: "cine va rabda pana in sfarsit acela se va mantui". Rabdarea lui Dumnezeu ca si rabdarea omului are ca si parametru istoric, ca si limita, ca si vama, sfarsitul: "cine va rabda pana la sfarsit". Rabdarea nu este o virtute nelimitata. Ea este o virtute care ne este data noua ca unealta istorica in devenirea noastra spre Dumnezeu. Dincolo de sfarsit toate sunt clare; nu mai este nevoie de rabdare. Toate se stabilizeaza dupa Judecata finala a pamantului acestuia, a universului acestuia. Toate se vor lamuri. Caprele de-a stanga, oile de-a dreapta si nu va mai fi nevoie de rabdare. Rabdarea se va transforama in sfintenie. Va capata un nou nume, o noua valenta, o noua stralucire a ei: sfintenie.
Pr. Valentin Berechet: E imprtant ce ati zis acuma: caprele de-a stanga, oile de-a dreapta. Daca e sa privim omeneste, foloasele si de la capre si de la oi sunt asemanatoare: si laptele, si blana si carnea. Numai ca, este ceva fundamental care deosebeste comportamentul caprei de al oii, si aceasta este nerabdarea, dezordinea. Este foarte greu sa pastrezi in randuiala o turma de capre, pe cand o turma de oi e foarte usor. Deci, daca la Judecata Dumnezeu a mizat pe aceste aspecte inseamna ca trebuie sa fie foarte important.Pr. Mircea-Cristian Pricop: Desigur, pentru ca rabdarea in sine este un mestesug de a dobandi sfintenia, este o arta lasata de Dumnezeu omului...
Pr. Valentin Berechet: Care e rostul ei in relatia omului cu Dumnezeu? Si, ati vazut ca si in relatia dintre oameni cand vorbesc, cand comunica... intre relatia dintre tata si fiu: cand copilul pune o intrebare, tatal se pregateste sa-i dea un raspuns. Si, daca copilul este educat, incepe sa vorbeasca verzi si marunte. Si, atuncea, tatal ce face? Zice: "mai, daca sti atat de multe, n-ai nevoie de raspunsul meu, ramai tot cu ale tale". Neavand rabdare, a pierdut rezolvarea. Cred ca acest raport poate fi extrapolat si in realtia cu Dumnezeu. Rabdarea il ajuta pe om sa inteleaga altfel relatia, sau cam asa ceva.
Pr. Mircea-Cristian Pricop: Desigur, rabdarea, dar nu disociata de blandete, nu disociata de smerenie - da, rabdarea impreuna cu smerenia si blandetea duc la implinirea rabdarii in sfintenie. Pentru ca rabdarea de una singura devine o simpla unealta golita de sens. O unealta neutra. Se neutralizeaza, nu mai este pozitiva, nu mai este spre Dumnezeu. Si, acuma depinde si de utilizator, caci daca devine neutra, utilizatorul poate sa o faca cum vrea el.
Pr. Valentin Berechet: Intre Dumnezeu si om, o stare de rabdare a omului il pastreaza pe Dumnezeu ca Dumnezeu, si atunci lucrurile incep sa mearga. Intr-o stare de nerabdare, Dumnezeu este mai usor de lepadat si pierde omul. S-a intamplat in Rai si se intampla tot timpul.
Pr. Mircea-Cristian Pricop: Desigur, dar cu toate acesta rabdarea, asa cum o vede Dumnezeu si asa cum ne-a dat-o noua, trebuie sa ramana in limitele pe care le-a stabilit El, pentru ca altfel nu mai identificam corect nici un fel de latura placuta, sau constructiva in ea, de evolutie spirituala, si nu ramane decat o simpla energie trupeasca.
Pr. Valentin Berechet: Categoric, Dumnezeu are un plan, un program al acestei rabdari in care omul inscriindu-se si urmandu-l se va maturiza prin exercitiul acestei rabdari. Sunt insa si situatii, odata ce rabdarea este o realitate care lucreaza in viata omului, cand aceasta rabdare se poate pierde. Cred ca ar trebui sa le cunoastem si sa ne ferim de ele. Care sunt situatiile care slabesc puterea omului de a rabda sau i-o altereaza intr-un fel sau altul?
Pr. Mircea-Cristian Pricop: Pai, primul lucru care uzurpa rabdarea este intoleranta celor de deasupra noastra. Spre exemplu timp de 1000 de ani Transilvania a fost ocupata de Regatul Maghiar, care, fie in asociere cu Austria, fie de unul singura guvernat, a stapanit acolo, nu chiar crestineste, nu chiar dupa legile lui Hristos... Si, ce li se spunea delegatiilor de tarani care au batut drumul pana la Viena? "Aveti rabdare", "Rabdati!", "Mai indurati!" - cu zambetul pe buze, asa, serpeste. "Mai rabda, frate, mai ingaduie".
Exista si o uzura a rabdarii. Rabdarea, de-a lungul timpului, daca nu i se raspunde, daca nu este implinita cumva, daca nu i se da un rezultat, macar o oarecare incurajare, daca nu are o motivatie, rabdarea se transforama intr-o actiune de revendicare, cateodata buna, cateodata rea. Sunt momente cand samavolnicia trebuie rasturnata, pentru ca samavolnicia se bazeaza si incurajeaza o falsa rabdare in om, nu o rabdare luminata care duce spre Dumnezeu, ci o rabdare care e intunecata, o rabdare de sclav si in obtinerea de scopuri cat se poate de pamantesti. Cum a fost perioada sclavagista s.a.m.d., nu? Perioada colonianismului, perioada de dupa Renastere cand au decazut anumite populatii sub piciorul altora s.a.m.d.
Pr. Mircea-Cristian Pricop: Dragostea si jertfa! Bineinteles! Rabdarea poporului roman asuprit, din Transilvania, poate fi interpretata si in sensul acesta. Anume ca s-au jertfit pentru copiii lor, pentru urmasi lor, pe care i-au crescut spre Hristos.
Pr. Valentin Berechet: Ei asa motivau: "poti sa ne iei si pamantul si viata, dar de suflet nu te poti atingi". Exact ca la Iov. Si, noi, din istoria noastra nu prea am invatat. Toate rascoalele mari din Transilvania - ca sunt trei-patru care au punctat istoria-, nu au avut motivatii sociale sau nationale. Erau de contur acestea, sau de atmosfera. Ca un urs in lant. Deci, se miscau cand ajungeau la problema credintei. Pe celelalte erau capabili sa le tolereze. De aceea poporul acesta a dezvoltat o "genetica" de-a dreptul exceptionala.
Pr. Mircea-Cristian Pricop: Singura exceptie de la virtutea rabdarii ni se ingaduie in momentul in care ne este atacata credina. In momentul in care credinta ne e spurcata de cei care iti jicnesc mostenirea duhovncieasca, ai dreptul sa renunti la rabdare si chiar rabdarea devine pacat daca tolerezi asa ceva. Pai de ce? Pentru ca trebuie sa marturisesti. Credinta inseamna suta la suta marturisire. Nu exista altceva.
Pr. Valentin Berechet: Sunt momente cand rabdarea ajunge la capat si atuncea cand se ataca palierul spiritual al existentei noastre, adica credinta. De ce? Pentru ca insasi rabdarea de care vorbim e fundamentata pe Persoana si lucrarea lui Hristos. Daca acest nivel este atacat, rabdarea nu mai are nici un sens. Devine un pacat, o pasivitate neingaduita.
[...]Rabdarea se si poate pierde, dar cum am putea sa o inmultim si sa o pastram? Pr. Mircea-Cristian Pricop: Pai o inmultim lucrand cu ea. Cel mai bun exercitiu! Nu poti sa inveti innotand pe nisip. Niciodata nu poti sa inveti innotand pe uscat.
Pr. Valentin Berechet: Un instrument daca nu-l folosesti rugineste. O sabie sau o casma stralucete daca e folosita.
Pr. Mircea-Cristian Pricop: Dar si corpul uman. Cu cat il folosesti mai mult, cu atata el isi pastreaza durabilitatea o perioada mai indelungata. Cu cat chipurile il menajezi, dar de fapt il feresit de efortul pentru care a fost construit el - pentru ca trupul nostru a fost construit pentru a rezista la eforturi si a lucra - cu cat il feresti mai mult de activitate, cu atat el se atrofiaza mai mult. Si, in felul acesta, si rabdarea ar putea fi considerata ca un organ al sufletului nostru, care, daca nu e permanent lucrata, daca nu e permanent pusa in functiune, cumva se atrofiaza
Pr. Valentin Berechet: E ca un program al existentei noastre, al sufletului nostru, al chipului nostru Dumnezeiesc care nelucrat isi pierde din capacitati, se viruseaza, se altereaza.
Pr. Mircea-Cristian Pricop: Nu mai e vioi. Si, in sensul acesta el nu trebuie folosit impotriva legilor sale. Un alt principiu pe care il putem extrage chiar din legile trupului, ca nu poti sa folosesti un organ impotriva destinatiei lui.
Pr. Valentin Berechet: Deci sa tragem concluzia ca rabdarea daca este folosita impotriva relatiei omului cu Dumnezeu nu mai e virtute, ci devine o atrofiere, devine o degenerare, un pacat.
Pr. Mircea-Cristian Pricop: Prin urmare, ea nu poate fi confundata nici cu pasivitatea extremista, de genul: "lasa-l sa pacatuiasca. Ce-mi trebuie mie?! Nu ma intereseaza!" - izolationista, asa. "Lasa, ca eu ma ocup numai de mine, nu ma intereseaza de ce sufera sau ce face semenul meu. Eu si carapacea mea!". Aia nu e rabdare. Aia e egoism.
Pr. Valentin Berechet: Rabdarea se impleteste cu ceea ce numim, la un nivel toleranta. Vizavi de modul de viata, de marturiile culturale, spirituale ale altora...
Pr. Mircea-Cristian Pricop: Toata lumea cere toleranta!
Pr. Valentin Berechet: Sa tolerezi mentalitatile de viata neconforme firii, este o calitate sau deja este un domeniu al pacatului destul de stufos si intunecat?
Pr. Valentin Berechet: Duhurilor rautatii.
Pr. Mircea-Cristian Pricop: Noi nu luptam cu fiinta umana cazuta sub halucinatia duhurilor acesteia. Ne luptam cu duhurile raului. Cu lumea intunecata cu lumea malformata, care incearca sa puna ghiara pe lumea aceasta mantuita de Hristos, care vrea sa supravietuiasca, si sa duca mai incolo mesajul mantuirii.
Pr. Valentin Berechet: Aicea este un lucru foarte interesant, Parinte. Vedeti, omul se teme de pacat, de desfru, un desfrau care devine ca o neputinta. Dumnezeu a lasat programul pocaintei si este sansa, dar desfraul care se impune a devenit lege si obligativitate. Mai este acelasi lucru? Poti sa-l mai bagi in aceeasi categorie?
Pr. Mircea-Cristian Pricop: Aicea vedem noi ce inseamna rabdarea pacatului, ca si pacatul, lumea intunericului are o anumita forma de rabdare a ei. La inceput s-a multumit cu putin, pe urma a mai luat putin, si inca putin, si inca putin, si pana la un moment dat cand devine obligatoriu, in final. Spre ce tinde in final? Sa devina obligatoriu!
Pr. Valentin Berechet: Si, cand va deveni pacatul obligatoriu, atunci ce ramane? Curatia devine ilegala, nu?!
Pr. Mircea-Cristian Pricop: Da. Este rabdarea inteleapta. Este rabdarea bineplacuta lui Dumnezeu, jertfa. Jertfa pentru care a fost construita rabdarea. Iov a pierdut tot ceea ce avea, pana la nivelul de a-si pierde sanatatea trupului. Era bolnav de lepra, dispretuit de toti.
Pr. Valentin Berechet: Deci ii mai ramasese doar sufletul...
Pr. Mircea-Cristian Pricop: ...singurul lucru care ii mai ramasese. L-au scos din ale lui si deja il dadusera la gunoi. Era dispretuit de toti, aruncat ca o carpa pe marginea unei gropi de gunoi, unde el statea si, cu un singur ciob de sticla isi scarpinase ranile provocate de lepra. Si, atentie, diavolul nu a mai venit personal sa-l ispiteasca pe Iov. A intrat in femeia lui Iov, a ispitit-o pe aceasta ca odinioara in prima familie in Paradis. A venit la ea si ea a venit sa-l viziteze pe sotul ei si, ce i-a spus? "Ai vazut ce ti-a facut Dumnezeul asta al tau? Blestema-L si mori!". L-a intaratat la razbunare, la revansa, la caractere din acestea, josnice. Dar Iov era mult prea sus fata de lucrurile acestea de natura josnica. Si Iov, ce-i spune, de fapt? "Femeie nebuna". O mustra! "Femeie fara minte, nu gol am iesit din pantecele mamei mele? Nu gol trebuie sa ma intorc din pamantul care am fost facut? Domnul a dat, Domnul a luat, fie numele Domnului binecuvantat!". El trecuse la un alt nivel de intelegere a realitatilor.
Pr. Valentin Berechet: Deci pe undeva aicea este "licenta" in rabdare. Daca ajungem aici inseamna ca "programul" a functionat si a dat ceva roade, dar pana ajungem aicea, mai este loc.
Pr. Mircea-Cristian Pricop: Atentie! La ce l-a provocat de fapt pe Iov, diavolul prin femeia lui? La necredinta! Rabdarea lui Iov a fost in toate. N-a cartit in nimic, pana i-a fost provocata credinta. Si acolo a avut un cuvant de spus, adica n-a ramas pasiv: "femeie nebuna!" - a pus-o la punct. Pe loc, prin marturisire concreta, vizibila si la fata locului, nu asa, peste 30 de ani. Dovada ca rabdarea trebuie asociata permanent cu actiunea; nu rabdarea de tip pasiv. De nici un fel.
Pr. Valentin Berechet: Ce puteti spune de rabdarea Mantuitorului Hristos? La Iov ati spus de credinta. La Mantuitorul ce spuneti?
Pr. Mircea-Cristian Pricop: Mantuitorul a rabdat pana la sfarsit. Sfarsitul fiind rastignirea Sa. Ascultator facandu-se pana la moarte si a rabdat moartea, si inca nu orice fel de moarte, ci moartea pe cruce.
Pr. Valentin Berechet: Deci rabdarea e motivata pana in final.
Pr. Mircea-Cristian Pricop: Ea este practic, pe langa celelalte virtuti - nu trebuie luata independent de celelalte virtuti. Omul este un complex foarte, foarte minunat de frumuseti morale care sunt inlantuite, legate una de cealalta. Rabdarea se asociaza cu credinta, se asociaza cu nadejdea, se asociaza cu dragostea, se asociaza cu curajul.
Pr. Valentin Berechet: Deci, omul e ca un buchet de virtuti.
Pr. Mircea-Cristian Pricop: Un buchet de virtuti toate pe fluidul acesta extraordinar al rabdarii. [...] Daca Mantuitorul spune ca rabdarea trebuie sa fie pana la sfarsit, despe diavol spune: "Acesta de la inceput a fost ucigas de oameni". De la inceput si-a propus distrugerea fiintei omenesti si isi urmareste planul cu o forma de rabdare degenerata, bineinteles. Pentru ca toate calitatile ingeresti pe care le-a avut el la inceput, inclusiv rabdarea s-au intors pe dos, in momentul caderii lui. Si el o are, dar o are sub forma asociata cu mandria si cu raul si cu dorinta de a varsa sange nevinovat.
Pr. Valentin Berechet: Multumim foarte mult Parinte, multumim si celor care ne-au ascultat si ramane acest cuvant ca: "prin rabdare ne mantuim sufletele" si daca o lucram ne va fi de folos, daca nu ramanem spectatori si ne uitam la altii.
Pr. Mircea-Cristian Pricop: Si mai spunea ceva: luati aminte la Mine ca sunt bland si smerit cu inima. Rabdarea asociata cu smerenia si cu blandetea.
Pr. Valentin Berechet: Da! Dumnezeu sa ne ajute!
***
Rabdarea. Talcuire la rugaciunea sfantului Efrem Sirul
Capitolul 1: Deosebirea dintre răbdarea lumească şi cea creştină
Răbdarea este o mare virtute numai dacă e unită cu smerita cugetare.
Ea aduce biruinţă şi prăznuire în sufletele celor ce cred în Hristos,
printr-o bucurie paşnică. Noi fericim pe cei ce au răbdat (Iac. 5, 11),
pentru că ne dăm seama de măreţia acestei nevoinţe.
Există două feluri de răbdare: unul este cel obişnuit, omenesc, nedesăvârşit după manifestările şi motivele răbdării, şi îl vom numi lumesc. Iar celălalt este desăvârşita răbdare, amintită prin neobişnuitele semne ale îndelungii răbdări dumnezeieşti. Aceasta este răbdarea creştinească. Ea începe acolo unde sfârşeşte obişnuita răbdare. Izvoarele ei sunt în nesecatul har dumnezeiesc, dăruit din abundenţă celor smeriţi.
Care răbdare a avut-o în vedere Sfântul Efrem Sirul, atunci când ne învaţă să ne rugăm în acest chip: „Iar duhul răbdării dă-mi-l mie, Doamne!”? În mod cert, nu răbdarea omenească, cu nedesăvârşirile ei, ci acea răbdare care îşi are temelia în Dumnezeu – harică, fără prihană, desăvârşită răbdare –, pentru că aceasta ne conduce către mântuirea cea veşnică. Aceasta este răbdarea despre care Hristos spune: Prin răbdarea voastră veţi dobândi sufletele voastre! (Luca 21, 19) Aceasta este răbdarea în numele lui Dumnezeu, răbdarea creştinului, care doreşte să dezrădăcineze din sine păcatele contrare ei: supărarea, mânia, răzbunarea, răutatea, osândirea şi altele. Aceasta este răbdarea care se arată cu putere între răutăţile din lumea aceasta şi care biruie şi păcatul, şi pe diavol cu ajutorul Atotputernicului Dumnezeu. Pentru dobândirea unei asemenea răbdări, merită ca omul să se roage şi să se ostenească.
Necunoscătorii credinţei creştine au cunoştinţă, de asemenea, despre răbdare şi o practică, preţuind-o foarte mult. Dar cât de săracă şi nedesăvârşită este aceasta, şi atât după îndemnuri cât şi după realizarea ei, în comparaţie cu răbdarea despre care ne învaţă Hristos! Iată şi ilustrări în acest sens:
Mulţi oameni necredincioşi au intrat în conflict cu cunoscuţii lor ori cu unii vecini răi, şi au suportat din partea acestora anumite pagube, ori au suferit din partea lor dintr-un motiv oarecare, arătând până la o vreme către aceştia răbdare. Însă pentru ce? Pentru că se tem că acei oameni pot să le producă şi mai mari necazuri. Motivul răbdării lor ţine de un interes pământesc: fuga de probleme şi mai mari. Prin asemenea egoiste imbolduri, răbdarea nu are o valoare morală deosebită, chiar dacă este mai bună decât violenţa, nerăbdarea şi răzbunarea.
Unii rabdă diferite vrăjmăşii, ca să treacă în ochii lumii drept oameni virtuoşi. Aşa a fost răbdarea stoicilor în antichitate. Cu multă voinţă, ei se exersau în răbdare până la o asemenea treaptă, încât puteau să rabde liniştiţi toate nenorocirile survenite. Răbdarea lor era întemeiată pe o fină şi ascunsă mândrie. Însă tocmai din pricina acestei mândrii, au pierdut calitatea adevăratei virtuţi.
Se povesteşte despre filosoful Epictet că era rob la un stăpân foarte mânios, care îl bătea deseori. Epictet suferea din pricina unui picior bolnav şi şi-a prevenit stăpânul că, dacă îl va lovi peste acel picior, i-l va rupe. Într-o zi, înfuriindu-se, stăpânul a început din nou să-l bată, şi de data aceasta chiar peste piciorul bolnav, astfel încât a reuşit, într-adevăr, să i-l rupă. Epictet a simţit o mare durere, însă cu sânge rece s-a adresat stăpânului său: „Doar te-am prevenit că, dacă mă loveşti peste acest picior, îl vei rupe! Iată, mi l-ai rupt, într-adevăr!”
Amintind această întâmplare într-una din cărţile sale polemice împotriva creştinilor, scriitorul păgân antic Celsius, adept al stoicismului şi duşman al credinţei creştine, întreabă: „Când a spus Hristos al vostru asemenea admirabile cuvinte?” Iar un dascăl creştin i-a răspuns: „Atunci când Îl munceau, Mântuitorul nostru Iisus Hristos a tăcut! Iar aceasta este şi mai admirabil!”
Au existat şi există şi astăzi oameni care rabdă jigniri, deoarece, în trufia lor, socotesc ca fiind înjositor să se coboare până la nivelul acelora care şi-au îngăduit să-i insulte. Aşa s-a întâmplat cu un filosof păgân. Acesta mergea cu ucenicul său pe străzile Atenei şi a fost insultat pe neaşteptate de către un om fără educaţie. Ucenicul ardea de indignare pentru că învăţătorul lui fusese insultat în acest fel. Însă filosoful şi-a continuat netulburat drumul său. Ucenicul s-a mirat de această netulburare şi l-a întrebat cum se explică aceasta. Filosoful i-a răspuns: „Dacă tu mergi liniştit pe cale, şi o oarecare vită te atinge cu povara ce o poartă în spate, te vei simţi jignit?”
Cu asemenea trufaşe „virtuţi” îi educau uneori cei mai buni filosofi pe ucenicii lor. Însă învăţăturile lor despre virtute nu conduceau oamenii la desăvârşirea morală. Numai Domnul nostru Iisus Hristos ne învaţă despre adevărata virtute a răbdării, întemeiată nu pe egoism, nu pe mândrie, nu pe dispreţuirea aproapelui, ci pe smerenie. Pentru Mântuitorul nu există oameni care să fie trecuţi cu vederea. Şi cei mai de jos dintre aceştia sunt cei prea mici fraţi ai lui Hristos. (Mat. 25, 40) Pentru aceştia Dumnezeu-Omul Şi-a vărsat scump sângele Său (Rom. 14, 15).
Răbdarea lumească îşi are începutul în egoism şi se încheie prin deşarta slavă lumească. Ea este clădită pe mândrie. Strălucirea ei mincinoasă se stinge pe neaşteptate atunci când se descoperă înrudirea acesteia cu întunecata trufie şi cu dispreţul arogant faţă de aproapele nostru.
Învăţătura Domnului nostru Iisus Hristos despre răbdare se întemeiază pe propria Sa pildă. Iar măreaţa Sa pildă trimite spre răbdarea care îşi are începutul nu în mândrie, ci în smerenie, nu în egoism, ci în jertfa de sine; se întemeiază nu pe dispreţuitoarea trecere cu vederea a aproapelui, ci pe dragostea sinceră către acesta. Răbdarea creştinească este o calitate proprie dumnezeirii, pentru că urmează Făcătorului, despre Care s-a spus că este Îndelung-răbdător şi Multmilostiv (Ps. 102, 8).
Sfântul Ioan Scărarul deosebeşte trei chipuri de monahi virtuoşi care, în acelaşi timp, răbdau grele scârbe. Ei acţionau în chipuri diferite, însă toţi erau neprihăniţi. Unul tăcea cuprins de teamă. Altul se bucura întru sine că i s-a dat prilej să rabde ceva, însă în acelaşi timp se întrista pentru cel care îi prilejuise supărarea. Al treilea, cugetând la pieirea celui ce-l scârbise, vărsa pentru acesta lacrimi fierbinţi. „Acesta a fost pentru mine un prilej – spune Sfântul Ioan Scărarul – ca să văd manifestarea celor trei virtuţi: frica de Dumnezeu, nădejdea în răsplată şi dragostea.”
Iată cu ce măreţe virtuţi este legată răbdarea creştină: cu credinţa în Dumnezeu, cu nădejdea în El şi cu dragostea, care Îl cuprinde atât pe Făcător, cât şi făpturile. Aceasta înseamnă că răbdarea creştină creşte pe ogorul Evangheliei Noului Testament, unde sunt ţesute aceste trei virtuţi (I Cor. 13, 13).
După Sfântul Ioan Gură de Aur, „răbdarea creştinească se arată atunci când în noi au prins rădăcini adânci dogmele credinţei”. Cu alte cuvinte, noi nu putem să răbdăm smeriţi diferite ofense, dificultăţi, dureri, pagube şi necazuri cu smerenie creştinească, dacă nu suntem convinşi că Dumnezeu există, dacă nu credem că Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu Cel întrupat, a răbdat pentru noi pătimire şi moarte pe cruce, ca să ne răscumpere din păcat, blestem şi moarte, şi dacă nu am priceput că Sfântul Duh ne dă dumnezeiescul har, cu al cărui ajutor putem să răbdăm şi cele mai mari necazuri în viaţă. Credinţa naşte răbdarea creştinească.
Privirea adevăratului creştin trebuie să fie îndreptată către răsplata viitoare şi către viaţa veşnică, unde Dumnezeu va da fiecăruia după faptele lui. (Apoc. 2, 23) Acolo pe aceia care au răbdat îi aşteaptă o răsplată deosebită. Nădejdea în acea răsplată însufleţeşte pe nevoitorii întru răbdare.
Însă desăvârşita răbdare este cu neputinţă de obţinut fără dragoste către Dumnezeu şi către oameni. Această dragoste, numită legătura desăvârşirii (Col. 3, 14), e mai înaltă şi decât credinţa, şi decât nădejdea. Ea depăşeşte credinţa acelora care, ca robi, se ostenesc spre mântuire. Ea trece peste graniţele nădejdii, însufleţindu-i pe aceia care slujesc lui Dumnezeu asemenea simbriaşilor. Ea se desăvârşeşte cu dumnezeiasca înfiere care, fără să aştepte plata, primeşte de la Iubitorul Părinte ceresc Împărăţia lui Dumnezeu nu ca răsplată, ci ca moştenire, după cuvintele Sfântului Apostol Pavel: Nu mai eşti rob, ci fiu, iar de eşti fiu, eşti şi moştenitor al lui Dumnezeu prin Iisus Hristos (Gal. 4, 7; asemenea Mat. 25, 34).
Cel ce ne îndeamnă către mândra răbdare lumească este mândrul satana. El se teme de puterea mântuitoare a răbdării creştineşti şi urmăreşte să o înlocuiască cu o prefăcută „virtute”, care este o răbdare plină de mândrie. Este adevărat că cel mai adesea el îndeamnă oamenii către nerăbdare, căci din ea adună cele mai mari izbânzi: cearta între cei apropiaţi, aprinderea focului urii între aceştia, aţâţarea către răzbunare şi altele. Însă el poate să înveţe şi spre răbdare, atunci când este vorba de oamenii care preţuiesc virtutea şi doresc să se fălească cu ea. În asemenea cazuri, prin manifestarea părutei virtuţi a răbdării lipsite de har, el abate oamenii de la năzuinţa de a atinge adevărata răbdare. Urmarea pentru el ar fi de nesuportat, pentru că aceasta îl doboară. Iar prin răbdarea cea lipsită de har, în cele din urmă el iese plin de biruinţă. Păruta poleială a răbdării lumeşti ameţeşte cu mulţumirea de sine deşartele suflete şi ele sunt pregătite să se dedea uneori la mari „nevoinţe”, ca să pătrundă şi mai adânc în plăcutele valuri ale pierzătoarei slave deşarte.
Stihia diavolului este mândria. Împlinitorii plini de mândrie ai răbdării sunt, totodată, nevoitori şi slujitori ai satanei. Răbdarea le e duşman acestora, însă ei rabdă şi se admiră pentru comportarea lor „măreaţă”, rămânând orbi la caracterul ei păcătos, ascuns sub mantia fascinantei „bunei înrudiri” exterioare. Răbdarea lor este ieftină şi uşor atinge „virtutea”.
Nu astfel se întâmplă şi cu nevoitorii creştini pe calea răbdării. Pentru aceştia nu există realizări lesnicioase, ci o luptă cumplită – luptă cu întunecatele puteri diavoleşti (Efes. 6, 12), şi o războire până la sânge (Evr. 12, 4) cu propriile patimi păcătoase. Ei nu îşi dau seama de realizările lor, nu îşi contemplă virtuţile, ci în permanenţă încearcă o sinceră nemulţumire de sine, la care contribuie Însuşi Dumnezeu, Care îngăduie împrejurări schimbătoare şi umilitoare în viaţa lor, ca să aibă motive permanente de smerire de sine. Astfel ei rămân orbi la virtutea lor şi atenţi la păcătoşenia lor. Sub aripa smereniei, cresc şi se dezvoltă neluând seama la ei înşişi. Astfel, lor, prin lupte şi ispite, le înfloreşte marea virtute – smerita răbdare, inspirată de înalta pildă a lui Hristos. Lor le este legată aceasta de credinţă, de aceea este trainică; le este întărită de nădejde, pentru aceasta este biruitoare; este însufleţită de dragoste, de aceea este mântuitoare.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu