Desfranatele si vamesii au luat-o inainte
Zicea Parintele ca omul trebuie sa tinteasca a-si cunoaste starea lui decazuta si pacatoasa, pentru a se smeri si a avea intelegere fata de alti pacatosi. De aceea spunea Hristos ca desfranatele si vamesii, prin pocainta si smerenia lor, o vor lua inainte in Imparatia Cerurilor. Parintele nu osandea nicodata pe desfranate ori pe vamesi, caci acestia sunt, pentru Dumnezeu "hoti prinsi", in timp ce noi, ceilalti, suntem "hoti neprinsi"; hotul prins si umilit, desfranata vadita si rusinata, umilita si pocaita, se afla mult mai sus decat noi, cei cu nume bune, dar cu o nestiuta viata indoielnica.
Parintele se simtea una cu pacatosii
Indiferent ce se intampla, Batranul ramanea acelasi Parinte pasnic, dulce, ingaduitor cu caderile oamenilor, caci cunoastea pe deplin tainele luptei duhovnicesti. Nu se lasa prins in capcanele diavolului, care aplica, fara incetare, in variante "modernizate", metoda "Dezbina si imparateste". Nu se despartea niciodata pe sine de pacatosi, simtindu-se in chip firesc, una cu toti crestinii, in trupul intreg al Biserici. Viata lui era o traire a apostolescului "Cine este slab si eu sa nu fiu slab? Cine se sminteste si eu sa nu ard?" Pe cat de tare respingea pacatul, pe atat de mult ii iubea pe pacatosi, fara partinire, pe toti pacatosii. Unii dintre ei i se impotriveau, la indemnul diavolului, insa el cauta sa le fie alaturi in lupta comuna a crestinilor impotriva celui viclean, urmand, astfel, sfatul Sfantului Ioan Gura de Aur: "Nu va alaturati diavolului in lupta impotriva celorlalti, ci impreuna cu ceilalti luptati impotriva lui!"
Parintele nu absolutiza tipicul exterior. Il respecta, insa prin intermediul acestuia, tintea intotdeauna sacrificiul. Urma cuvantul Domnului, potrivit caruia "Sambata a fost facuta pentru om, iar nu omul pentru sambata" (Marcu 2, 27). Pentru crestini, Tipicul, care constituie un mijloc, trebuie sa slujeasca scopului esential al iubirii lui Hristos. Iar cand se separa de scopul sau si devine scop in sine, se transforma dintr-un element pozitiv intr-unul negativ. S-a scris ca "atunci cand omul isi pierde esenta se ataseaza deznadajduit de Tipic". Devine un adorator fanatic si scrupulos al tipicului, amagindu-se - cu mandire omeneasca plina de multumire de sine - ca prin aceasta activitate a sa, lipsita de substanta, ii slujeste lui Dumnezeu. Atasamentul sau pentru tipicuri, ca substitut al ritualului substantial, devine indreptatire fatarnica, care ii ascunde propiul gol sufletesc. Astfel, cu timpul, acesta devine un mod de a se tortura pe sine, aspru, silit si "de ochii lumii", urmandu-i pe fariseii ce nu erau slavitori lui Hristos, ci rastignitorii Sai.
Intr-o dupa-amiaza l-am vizitat [pe Parintele Porfirie] impreuna cu un cunoscut de-al meu. Ne-a primit in chilia sa pe amandoi deodata. In discutia ce a urmat, cunoscutul meu i-a vorbit printre altele si despre marea apreciere pe care o avea fata de mine. Parintele l-a privit, a plecat capul si nu a spus nimic. Dupa putin timp am plecat. Cand l-am vizitat data viitoare, eram singur. Parintele mi-a spus: "Ma gandesc la cunoscutul tau pe care l-ai adus cu tine si care mi-a spus cu bucurie, cat de mult te apreciaza. Insa in moemntul in care spunea aceste, stii ce-am vazut in adancul sufletului sau? Ca te dezaproba si te respinge". Am ramas uluit de cele dezvaluite de el, caci erau lucruri pe care nu mi le-as fi imaginat. Parintele a continuat: "Fii atent insa ca, ceea ce am vazut se afla in subconstinetul sau. Ai inteles? Ce este subconstientul?". I-am spus ce stiam. Iar el a adaugat: "El nu e constient de acest lucru, tocmai fiindca se afla in subconstient. Sa fii foarte atent la ce-ti spun acum". Cand m-am intors acasa, eram foarte trist si enervat de comportamentul fatarnic al acelui om. Daca ma respingea in profunzime, cine il obliga sa vina la mine si apoi sa spuna, de fata cu Parintele, ca ma apreciaza? Nu era mai firesc sa se indeparteze de mine? Ca sa fie cel putin in armonie cu sentimentele sale profunde? Am petrecut cateva ore in aceasta stare si doar la un moment dat am inceput sa inteleg sensul vorbelor Parintelui: "Fii atent, caci acestea se afla in subconstientul sau si, de aceea, nu le cunoaste". Intr-adevar, acest om, constient, ma aprecia mult, imi arata acest lucru si considera ca e corect fata de mine. Problema respingerii era ascunsa in subconstient si de aceea o ignora. Constatand acest lucru, ce indreptatea avertismentul Parintelui, m-am mai linisitit. L-am luat asa cum era si nu mi-am schimbat atitudinea binevoitoare fata de el, ca inainte. Mai apoi, cand l-am revazut pe Parinte mi-a spus despre acest subiect: "Ceea ce am vazut in subconstientul sau este ceva mai vechi, este o trauma, este ceva demonic". Iar cand l-am intrebat daca printr-un efort de sfintire, s-ar fi putut schimba, Parintele mi-a raspuns: "Prin sfintenie omul se schimba si traumele psihice se tamaduiesc. Astazi psihiatrii numesc aceasta psihastenie, dar in realitate este o lucrare diavoleasca, ce se datoreaza pacatelor". Am preferat sa nu-i spun nimic despre cle dezvaluite de Parintele, fiindca ma temeam ca nu cumva, in loc sa-l ajut, sa-i fac rau. De altminteri, ce as fi putut sa-i spun? Radacinile erau atat de adanci, incat cuvintele mele nu puteau ajunge pana acolo. M-am multumit doar sa ma rog in taina pentru el. Doar Parintele, cand va fi considerat ca a venit momentul, va putea sa-i vorbeasca si sa-l trezeasca, astfel incat sa-si constientizeze subconstinentul. M-am gandit ca nu trebuia sa localizez problema doar la acel om, fiindca noi toti, cu exceptia sfintilor, avem probleme de acest fel, fara sa le cunoastem. Necunoscandu-ne multimea pacatelor de voie si cu stiinta, adunam in "depozitul inchis" al subconstientului nostru o multime la fel de mare de pacate fara de voie facute din nestiinta, care actioneaza de acolo asupra noastra apasandu-ne. Si nimeni nu stie, pana in ce punct omul, pacatuind fara sa se pocaiasca, joaca teatru in adancul constiintei sale, si din ce punct, constiinta, intemnitata in subconstientul patimas, joaca teatru in dauna omului. Cuvantul lui Hristos Rastignit: "Parinte, iarta-le lor, ca nu stiu ce fac" (Luca 23, 24), poate ne sugereaza si acest adevar. Autorii fizici si morali ai rastignirii nu stiau ce faceau, asa cum un om beat, cat timp e beat, nu stie ce face. El stie insa, in timp ce e treaz ca, daca cedeaza cu stiinta si de bunavoie ispitei bauturii, va fi tarat, fara stiinta si fara voie, in pacate mult mai grele. Si va fi responsabil de aceste caderi ale sale. Caci aceste caderi, daca nu li se pune capat, pot duce mult mai departe, de la betia alcoolului, la betia pacatului si de acolo la intoxicarea patimasa a subconstientului, astfel incat constiinta nu mai discerne raul pe care il faptuieste. Fariseii rastignitori, stateau sub crurce "inconstienti, linistit si multumiti" de fapta lor. De altminteri, cu cateva ore mai inainte, se ingrijisera sa se pastreze "curati" si de aceea "n-au intrat in pretoriu, ca sa nu se spurce, ci sa manace pastile" (Ioan 18, 28). Ii deranjau miasmele pretoriului pagan, insa nu-i deranja miasma rastignirii ucigatoare de Dumnezeu. Simteau prima miasma, insa nu si pe cea de-a doua. Si nu numai ca nu o simteau, ci mai si credeau ca, rastignindu-L pe Hristos, "adusesera lauda lui Dumnezeu".
PAGINI WEB:
Sfantul Porfirie: "Ei, unde s-au dus acele zile minunate?". Amintirea iubirii e drum spre mantuire. Sa devii nemuritor de pe acum.
Sursa: Konstantinos Karakolis, Parintele Porfirie. Antologie de sfaturi si indrumari
***
Respect pentru tipic dar nu exagerat
Parintele nu absolutiza tipicul exterior. Il respecta, insa prin intermediul acestuia, tintea intotdeauna sacrificiul. Urma cuvantul Domnului, potrivit caruia "Sambata a fost facuta pentru om, iar nu omul pentru sambata" (Marcu 2, 27). Pentru crestini, Tipicul, care constituie un mijloc, trebuie sa slujeasca scopului esential al iubirii lui Hristos. Iar cand se separa de scopul sau si devine scop in sine, se transforma dintr-un element pozitiv intr-unul negativ. S-a scris ca "atunci cand omul isi pierde esenta se ataseaza deznadajduit de Tipic". Devine un adorator fanatic si scrupulos al tipicului, amagindu-se - cu mandire omeneasca plina de multumire de sine - ca prin aceasta activitate a sa, lipsita de substanta, ii slujeste lui Dumnezeu. Atasamentul sau pentru tipicuri, ca substitut al ritualului substantial, devine indreptatire fatarnica, care ii ascunde propiul gol sufletesc. Astfel, cu timpul, acesta devine un mod de a se tortura pe sine, aspru, silit si "de ochii lumii", urmandu-i pe fariseii ce nu erau slavitori lui Hristos, ci rastignitorii Sai. Observarea unei contradictii intre cuvintele de simpatie si sentimentele adevarate
Intr-o dupa-amiaza l-am vizitat [pe Parintele Porfirie] impreuna cu un cunoscut de-al meu. Ne-a primit in chilia sa pe amandoi deodata. In discutia ce a urmat, cunoscutul meu i-a vorbit printre altele si despre marea apreciere pe care o avea fata de mine. Parintele l-a privit, a plecat capul si nu a spus nimic. Dupa putin timp am plecat. Cand l-am vizitat data viitoare, eram singur. Parintele mi-a spus: "Ma gandesc la cunoscutul tau pe care l-ai adus cu tine si care mi-a spus cu bucurie, cat de mult te apreciaza. Insa in moemntul in care spunea aceste, stii ce-am vazut in adancul sufletului sau? Ca te dezaproba si te respinge". Am ramas uluit de cele dezvaluite de el, caci erau lucruri pe care nu mi le-as fi imaginat. Parintele a continuat: "Fii atent insa ca, ceea ce am vazut se afla in subconstinetul sau. Ai inteles? Ce este subconstientul?". I-am spus ce stiam. Iar el a adaugat: "El nu e constient de acest lucru, tocmai fiindca se afla in subconstient. Sa fii foarte atent la ce-ti spun acum". Cand m-am intors acasa, eram foarte trist si enervat de comportamentul fatarnic al acelui om. Daca ma respingea in profunzime, cine il obliga sa vina la mine si apoi sa spuna, de fata cu Parintele, ca ma apreciaza? Nu era mai firesc sa se indeparteze de mine? Ca sa fie cel putin in armonie cu sentimentele sale profunde? Am petrecut cateva ore in aceasta stare si doar la un moment dat am inceput sa inteleg sensul vorbelor Parintelui: "Fii atent, caci acestea se afla in subconstientul sau si, de aceea, nu le cunoaste". Intr-adevar, acest om, constient, ma aprecia mult, imi arata acest lucru si considera ca e corect fata de mine. Problema respingerii era ascunsa in subconstient si de aceea o ignora. Constatand acest lucru, ce indreptatea avertismentul Parintelui, m-am mai linisitit. L-am luat asa cum era si nu mi-am schimbat atitudinea binevoitoare fata de el, ca inainte. Mai apoi, cand l-am revazut pe Parinte mi-a spus despre acest subiect: "Ceea ce am vazut in subconstientul sau este ceva mai vechi, este o trauma, este ceva demonic". Iar cand l-am intrebat daca printr-un efort de sfintire, s-ar fi putut schimba, Parintele mi-a raspuns: "Prin sfintenie omul se schimba si traumele psihice se tamaduiesc. Astazi psihiatrii numesc aceasta psihastenie, dar in realitate este o lucrare diavoleasca, ce se datoreaza pacatelor". Am preferat sa nu-i spun nimic despre cle dezvaluite de Parintele, fiindca ma temeam ca nu cumva, in loc sa-l ajut, sa-i fac rau. De altminteri, ce as fi putut sa-i spun? Radacinile erau atat de adanci, incat cuvintele mele nu puteau ajunge pana acolo. M-am multumit doar sa ma rog in taina pentru el. Doar Parintele, cand va fi considerat ca a venit momentul, va putea sa-i vorbeasca si sa-l trezeasca, astfel incat sa-si constientizeze subconstinentul. M-am gandit ca nu trebuia sa localizez problema doar la acel om, fiindca noi toti, cu exceptia sfintilor, avem probleme de acest fel, fara sa le cunoastem. Necunoscandu-ne multimea pacatelor de voie si cu stiinta, adunam in "depozitul inchis" al subconstientului nostru o multime la fel de mare de pacate fara de voie facute din nestiinta, care actioneaza de acolo asupra noastra apasandu-ne. Si nimeni nu stie, pana in ce punct omul, pacatuind fara sa se pocaiasca, joaca teatru in adancul constiintei sale, si din ce punct, constiinta, intemnitata in subconstientul patimas, joaca teatru in dauna omului. Cuvantul lui Hristos Rastignit: "Parinte, iarta-le lor, ca nu stiu ce fac" (Luca 23, 24), poate ne sugereaza si acest adevar. Autorii fizici si morali ai rastignirii nu stiau ce faceau, asa cum un om beat, cat timp e beat, nu stie ce face. El stie insa, in timp ce e treaz ca, daca cedeaza cu stiinta si de bunavoie ispitei bauturii, va fi tarat, fara stiinta si fara voie, in pacate mult mai grele. Si va fi responsabil de aceste caderi ale sale. Caci aceste caderi, daca nu li se pune capat, pot duce mult mai departe, de la betia alcoolului, la betia pacatului si de acolo la intoxicarea patimasa a subconstientului, astfel incat constiinta nu mai discerne raul pe care il faptuieste. Fariseii rastignitori, stateau sub crurce "inconstienti, linistit si multumiti" de fapta lor. De altminteri, cu cateva ore mai inainte, se ingrijisera sa se pastreze "curati" si de aceea "n-au intrat in pretoriu, ca sa nu se spurce, ci sa manace pastile" (Ioan 18, 28). Ii deranjau miasmele pretoriului pagan, insa nu-i deranja miasma rastignirii ucigatoare de Dumnezeu. Simteau prima miasma, insa nu si pe cea de-a doua. Si nu numai ca nu o simteau, ci mai si credeau ca, rastignindu-L pe Hristos, "adusesera lauda lui Dumnezeu".
Sursa: Langa Parintele Porfirie (unul dintre fii sai duhovnicesti isi aminteste) de Konstantinos Yannitsiotis
PAGINI WEB:
Sfantul Porfirie: "Ei, unde s-au dus acele zile minunate?". Amintirea iubirii e drum spre mantuire. Sa devii nemuritor de pe acum.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu