2.0 - laicitatea augmentată. Discursul lui Emmanuel Macron la Conferința Episcopilor din Franța, la Paris, luni 9 aprilie 2018

UPDATE:

Discursul lui Emmanuel Macron la Conferința Episcopilor din Franța,

 ținut la Colegiul Bernardinilor, 9 aprile 2018

Domnule Ministru de Stat,

Doamnelor Ministru,

Doamnelor și domnilor parlamentari,

Domnule Nunțiu,

Doamnelor și domnilor ambasadori,

Doamnelor și domnilor, reprezentanți ai cultelor,

Monseigneur [Mgr./Prea Sfinția Voastră],

Doamnelor și domnilor,

Vă Mulțumesc foarte mult Mgr., și mulțumesc Conferinței Episcopilor din Franța pentru această invitație de a vorbi aici, în această seară, în acest loc foarte special și frumos, Colegiul Bernardinilor, pentru care, de asemenea, vreau să mulțumesc și responsabililor și echipelor lor.

Pentru a ne întâlni aici, în această seară, Mgr., fără îndoială, dvs. și cu mine a trebuit să înfruntăm, de-o parte și de alta, scepticii. Și dacă am făcut acest lucru, este fără îndoială că împărtășim confuz sentimentul că legătura dintre Biserică și Stat s-a deteriorat și este important pentru dvs. și pentru mine să o reparăm.

Pentru aceasta, nu există altă modalitate decât un dialog în adevăr.

Acest dialog este indispensabil și, dacă ar trebui să rezum punctul meu de vedere, aș spune că o Biserică care pretinde că este indiferentă față de chestiunile temporale nu va merge până la capătul vocației sale; și că un președinte al Republicii care pretinde că este neinteresat de Biserică și de catolici, ar eșua în datoria sa.

Exemplul colonelului Beltrame, prin care Excelența Voastră tocmai v-ați terminat expunerea, ilustrează acest punct de vedere într-un mod care cred că aduce lumină. Mulți, în ziua tragică de 23 martie, au încercat să numească izvoarele secrete ale gestului său eroic. Unii au văzut acceptarea sacrificiului ancorat în vocația sa militară. Alții au văzut manifestarea unei fidelități republicane hrănite de parcursul său masonic. În fine, alții, și în special soția sa, au interpretat fapta sa ca fiind traducerea credinței sale catolice înflăcărate, gata pentru încercarea supremă a morții. Aceste dimensiuni sunt, în realitate, atât de interconectate încât este imposibil să le dezlegi și este chiar inutil, deoarece acest comportament eroic este adeverirea unui om care s-a dăruit în toată complexitatea lui.

Dar, în această țară, Franța, care nu-și menajează neîncrederea față de religii, nu am auzit ridicându-se nicio singură voce care să conteste această evidență gravată în inima imaginarului nostru colectiv și care este aceasta: când vine timpul intensității celei mai mari, atunci când încercarea cheamă să fie strânse toate resursele pe care le are cineva în sine pentru a fi puse în serviciul Franței, partea de cetățean și partea catolică ard, la credinciosul adevărat, cu aceeași flacără.

Sunt convins că legăturile cele mai indestructibile dintre națiunea franceză și catolicism au fost încercate în astfel de momente în care este verificată adevărata valoare a bărbaților și a femeilor. Nu este nevoie să ne întoarcem la ctitorii de catedrale și la Ioana d'Arc, istoria recentă ne oferă mii de exemple, de la Uniunea Sacră din 1914 până la rezistenții din '40, de la Drepți la refondatorii Republicii, de la părinții Europei la inventatorii sindicalismului modern, de la gravitatea eminamente demnă care a urmat asasinării Părintelui Hamel la moartea colonelului Beltrame. Da, Franța a fost întărită de angajamentul catolicilor.

Spunând asta, nu mă înșel. Dacă catolicii au vrut să servească și să mărească Franța, dacă au acceptat să moară, aceasta nu este numai în numele idealurilor umaniste. Nu este doar în numele unei moralități iudeo-creștine secularizate. Acest lucru se datorează faptului că au fost conduși de credința lor în Dumnezeu și de practica lor religioasă.

Unii ar putea considera că astfel de observații încalcă laicitatea. Dar, la urma urmei, luăm în calcul martirii și eroii de toate credințele și istoria noastră recentă a arătat din nou că inclusiv ateii au găsit în adâncul moralei lor izvoarele sacrificiului total. A-i recunoaște pe unii nu-i diminuează pe ceilalți, și consider că laicitatea, cu siguranță, nu are ca funcție să nege spiritualul în numele temporalului, nici să dezrădăcineze din societățile noastre partea sacră din care se hrănesc atât de mulți dintre concetățenii noștri.

Sunt, în calitate de șef al Statului, garantul libertății de a crede și de a nu crede, dar nu sunt nici inventatorul, nici promotorul unei religii de Stat substituind transcendenței divine un crez republican. A mă orbi în mod deliberat față de dimensiunea spirituală pe care catolicii o investesc în viața lor morală, intelectuală, familială, profesională, socială, ar fi să mă condamn la a avea doar o vedere parțială asupra Franței; ar fi să ignorăm țara, istoria ei, cetățenii săi; și, afectând indiferența, aș deroga de la misiunea mea. 

Și această indiferență nu o am mai mult față de toate confesiunile care trăiesc astăzi în țara noastră. 

Și pentru că nu sunt indiferent, percep cât de mult drumul pe care Statul și Biserica l-au partajat de atât de mult timp este astăzi semănat cu neîncredere și neînțelegeri reciproce.

Aceasta nu este cu siguranță prima dată în istoria noastră. Este în natura Bisericii să pună la îndoială în mod constant relația ei cu politica - această ezitare descrisă perfect de Marrou în Teologia istoriei. Iar istoria Franței a văzut succedându-se momente când Biserica s-a instalat în inima cetății și momente când a fost scoasă în afara zidurilor.

Dar astăzi, în acest moment de mare fragilitate socială, când chiar țesătura națiunii este amenință să se destrame, consider că responsabilitatea mea este să nu las să se erodeze încrederea catolicilor în politică - și politicile. Nu pot să mă reduc la această abandonare. Și nu pot lăsa să se agraveze această dezamăgire.

Cu atât mai mult este adevărat că situația actuală este mai puțin rodul unei decizii a Bisericii decât rezultatul mai multor ani în care politicienii n-au înțeles profund catolicii din Franța.

Astfel pe de o parte, fără îndoială, o parte din clasa politică a jucat un atașament față de catolici din motive care erau adeseori,  în mod evident, electorale. În acest fel, catolicii au fost reduși la acest animal ciudat numit "electoratul catolic", care este în realitate o sociologie. Și s-a făcut astfel leagănul unei viziuni comunitariste contrazicând diversitatea și vitalitatea Bisericii din Franța, dar, de asemenea, aspirația catolicismului la universal - așa cum o sugerează și numele său- în favoarea unei reduceri categoriale destul de mediocră.

Pe de altă parte, am găsit toate motivele să nu-i ascultăm pe catolicii reducându-i, prin neîncredere dobândită și prin calcul, la gradul de minoritate militantă împotriva unanimității republicane.

Din motive biografice, personale și intelectuale, îmi fac o idee mai înaltă despre catolici. Și nu mi se pare nici sănătos, nici bun, ca politicul să se străduiască cu atâta devotament fie să îi instrumentalizeze, fie să îi ignore, când este vorba despre un dialog și despre o cooperare de  o cu totul altă natură, de o contribuție de o cu totul altă greutate, așa cum se înțelege în timpul nostru, și de o acțiune de care avem nevoie pentru a face ca lucrurile să evolueze în direcția cea bună.

Este ceea ce a arătat frumosul dvs. discurs, Mgr. Preocupările pe care tocmai le-ați ridicat - și voi încerca să răspund la unele dintre ele, sau să aduc o lumină provizorie, - aceste preocupări nu sunt fanteziile unora. Chestiunile dvs. nu se limitează la interesele unei mici comunități. Sunt chestiuni pentru noi toți, pentru întreaga națiune, pentru întreaga noastră umanitate.

Aceste chestiuni interesează toată Franța nu pentru că sunt în mod specific catolice, ci pentru că se bazează pe idea despre om, despre destinul său, vocația sa, ce se află în inima devenirii noastre imediate. Pentru că înțeleg să ofere un sens și repere celor cărora adeseori le lipsesc.

Sunt aici, în seara aceasta, pentru că intenționez să răspund la aceste întrebări. Și pentru a vă cere solemn să nu vă simțiți pe treptele [de jos ale n.n.] Republicii, ci de a regăsi gustul și sarea rolului pe care l-ați jucat întotdeauna.

Știu că am dezbătut precum sexul îngerilor rădăcinile creștine ale Europei. Și această denumire a fost respinsă de deputații europeni. Dar, la urma urmei, dovezile istorice trec uneori prin simboluri. Si, mai presus de toate, nu rădăcinile sunt importante pentru noi, deoarece acestea pot fi destul de bine moarte. Ceea ce contează este seva. Și sunt convins că seva catolică trebuie să mai contribuie, și mereu să facă să trăiască națiunea noastră.

Pentru a încerca să discern aceste lucruri sunt aici, în seara aceasta. Pentru a vă spune că Republica așteaptă mult de la voi. Ea așteaptă foarte precis, dacă îmi permiteți, să îi faceți trei daruri:

Darul înțelepciunii voastre.

Darul angajamentului vostru.

Și darul libertății voastre.

Urgența politicii noastre contemporane este de a regăsi înrădăcinarea sa în chestiunea omului sau, ca să vorbesc ca Mounier, a persoanei.

În lume, așa cum merge astăzi, nu mai putem să fim satisfăcuți de un progres economic sau științific, care nu se chestionează asupra impactului pe care îl are asupra omenirii și a lumii. Este ceea ce m-am dus să spun la tribuna ONU din New York, dar, de asemenea, la Davos sau la "College de France" acum câteva zile în urmă, când am vorbit despre inteligența artificială: avem nevoie să dăm o destinație acțiunii noastre, iar această destinație este omul.

Dar nu este posibil să se avanseze pe această cale fără a intersecta calea catolicismului care, de secole, sapă cu răbdare la această chestiune. Sapă în propriul său chestionar și în dialog cu celelalte religii. Chestionar care ia forma unei arhitecturi, a unei picturi, a unei filozofii, a unei literaturi, și cu toate încearcă, într-o mie de feluri, să exprime natura umană și sensul vieții. "Venerabilă pentru că a cunoscut bine omul", spune Pascal despre religia creștină. Și cu siguranță, alte religii, alte filosofii au săpat [încercând sa cunoască n.n.] taina omului. Dar secularizarea nu ar ști să elimine îndelungata tradiție creștină.

In inima acestei chestiuni asupra sensului vieții, a locului pe care îl rezervăm persoanei, asupra modului în care îi conferim demnitatea sa, dvs., Mgr., ați plasat două subiecte ale timpului nostru: Bioetica și subiectul migranților.

Ați stabilit astfel o legătură intimă între subiecte pe care politica și morala obișnuită le-ar fi tratat, cu plăcere, separat. Considerați că datoria noastră este să protejăm viața, mai ales când această viață este lipsită de apărare. Între viața copilului nenăscut, a celui care este în pragul morții, sau a refugiatului care a pierdut totul, vedeți această trăsătură comună a privării, a goliciunii și a vulnerabilității absolute. Aceste ființe sunt expuse. Ei așteaptă totul de la cealaltă, mâna întinsă, bunăvoința cu care se va îngriji de ei. Aceste două subiecte mobilizează partea noastră cea mai umană și chiar concepția noastră despre om. Și această coerență se impune tuturor.

Mai apoi am auzit, Mgr., doamnelor și domnilor, neliniștile care se ridică din lumea catolică. Și aș vrea să încerc să răspund aici, sau cel puțin să aduc partea noastră de adevăr și convingere.

Cu privire la migranți, ni se reproșează uneori că nu-i primim cu destulă generozitate sau blândețe, că lăsam să se stabilească cazuri preocupante în centrele de detenție sau că sunt returnați minorii neînsoțiți. Suntem chiar acuzați de faptul că lăsam să înflorească violența poliției.

Dar, pentru a spune adevărul, suntem pe cale să facem ce? Încercăm în urgență să punem capăt situației pe care uneori am moștenit-o și care se dezvoltă din cauza absenței unor reguli, a aplicării lor greșite, sau din cauza calității lor precare - și mă gândesc aicea la timpul tratărilor administrative dar, de asemeni, și la condițiile acordării titlului de refugiat.

Lucrarea noastră, care este condusă în fiecare zi de ministrul de Stat, este de a scoate din incertitudine juridică oamenii care s-au rătăcit și care speră în zadar, încercând să reconstruiască ceva aici, și sunt mai apoi expulzați, în timp ce alții, care ar putea să-și facă viața lor aici, suferă în condițiile de primire precare din centrele care sunt suprasolicitate.

Încercăm să împăcăm dreptul și umanitatea. Papa Francisc a dat un nume acestui echilibru, l-a numit „prudență“, făcând din această virtute aristotelică cea a celui care guvernează, confruntată, desigur, cu nevoia umană de a primi dar, de asemeni, cu cea politică și juridică, de a găzdui și a integra. Este țelul acestui umanism realist pe care l-am fixat.

Vor exista întotdeauna situații dificile, vor exista uneori situații inacceptabile și va trebui, de fiecare dată, să lucrăm împreună pentru a le rezolva. Dar nu uit că purtăm, de asemenea, responsabilitatea pentru teritoriile, adeseori dificile, în care ajung acești refugiați. Știm că afluxul de populații noi plonjează populația locală în incertitudine, o împinge spre opțiuni politice extreme, de multe ori declanșând un declin care ține de reflexul de protecție. O formă de anxietate zilnică apare, și care creează un fel de concurență a mizeriei.

Exigența noastră este tocmai într-o tensiune etică permanentă de a respecta aceste principii. Cel al unui umanism, care este al nostru, și de a nu renunța la nimic, în special pentru a proteja refugiații. Este datoria noastră morală și este înscrisă în Constituția noastră. Ne angajăm clar pentru ca ordinea republicană să fie menținută și ca protecția celor mai slabi să nu însemne anomie și lipsa discernământului deoarece există, de asemenea, reguli pe care trebuie să le respectăm. Iar pentru ca să se găsească locuri, după cum s-a spus mai devreme, în centrele de primire sau în situațiile cele mai dificile, trebuie de asemenea să acceptăm și faptul că luând parte la această mizerie, nu putem să o luăm pe de-a întregul, fără a deosebi situațiile. Si trebuie, de asemenea, să păstram coeziunea națională a țării noastre, unde nimeni nu mai vorbește despre această generozitate pe care o evocăm în această seară, ci vor să vadă decât partea înfricoșătoare a celuilalt. Și hrănesc acest gest pentru a-și duce mai departe proiectul lor.

Este bine pentru că trebuie să ținem aceste principii uneori contradictorii, într-o tensiune constantă, că am vrut ca să purtăm acest umanism realist și pe care îl asum  pe deplin înaintea voastră.

Acolo unde avem nevoie de înțelepciunea voastră este oriunde putem să susținem acest discurs al umanismului realist. Trebuie să ducă la angajamentul celor care pot să ne ajute și să evităm discursurile cele mai rele, înmulțirea temerilor, care vor continua să se alimenteze din această parte a noastră, deoarece fluxurile masive, de care ați vorbit și despre care vorbesc în acest moment, nu se vor opri de azi pe mâine. Ele sunt rezultatul dezechilibrelor majore din lume, fie că este vorba de conflictele politice, fie că este vorba de mizeria economică sau socială, ori de provocările climatice, și vor continua să alimenteze, în anii și deceniile care vor veni, mari migrații, cu care ne vom confrunta. Si va trebui să continuăm, fără să lăsam acest țel. Să încercăm în mod constantă să păstrăm principiile noastre în realitate. Și nu voi ceda în această chestiune nici facilităților unora, nici facilităților celorlalți. Pentru că nu este de dorit în misiunea mea.

În ceea ce privește bioetica, suntem bănuiți că uneori jucăm după o agendă ascunsă. De a cunoaște în avans rezultatele unei dezbateri care va deschide noi posibilități în procrearea asistată, ce va deschide ușa practicilor ce vor fi inevitabil impuse, precum ar fi gestația pentru altul (GPA). Unii spun că introducerea în aceste dezbateri a reprezentanților Bisericii Catolice, precum și a tuturor reprezentanților cultelor, așa cum m-am angajat la începutul mandatului meu, este o momeală destinată să dilueze cuvântul Bisericii sau să îi întindă o capcană.

După cum știți, am decis că opinia Consiliului Național Consultativ pentru Etică (CNCE), domnule președinte, nu este suficientă și trebuie să fie îmbogățită de opinia liderilor religioși. Și am dorit, de asemenea, că această lucrare asupra legilor bioetice, pe care dreptul nostru cere să le revizuim, să fie alimentată o dezbatere organizată de către CNCE, dar la care toate familiile - filozofice, religioase, politice - și societatea noastră să poată să se exprime într-un mod deplin și complet. Pentru că sunt convins că nu ne confruntăm cu o problemă simplă ce ar putea fi rezolvată printr-o singură lege. Dar suntem uneori în fața unor dezbateri morale, profunde etice, care ating ceea ce este mai intim din fiecare dintre noi.

Aud Biserica când se arată riguroasă asupra fundamentelor umane față de orice evoluție tehnică. Aud vocea voastră când ne invită să nu reducem nimic la acest act tehnic ale cărui limite le-ați arătat perfect. Am auzit de locul esențial pe care îl oferiți în societatea noastră familiei, familiilor, îndrăznesc să spun. Aud de această grijă, de asemenea, de a ști cum poate fi conjugată filiația cu proiectele pe care părinții le pot avea pentru copiii lor.

Ne confruntăm, de asemenea, cu o societate în care formele familiei evoluează radical, unde statutul copilului devine uneori confuz. Și concetățenii noștri visează să întemeieze celule familiale. Astăzi, concetățenii noștri visează să întemeieze celule familiale de model tradițional din scheme familiale care sunt mai puțin așa. Aud cererile făcute de organismele catolice, asociațiile catolice, dar aici, din nou, anumite principii enunțate de Biserică se confruntă cu realități contradictorii și complexe pe care le traversează catolicii ei înșiși.

Mereu aceleași asociații catolice și preoții acompaniază familiile monoparentale, familie divorțate, familiile homosexuale, familiile care recurg la avort, la fertilizarea în vitro, la procrearea asistată medical, familiile care se confruntă cu starea vegetativă a unuia dintre ei, familiile în care unul crede și celălalt nu - ceea ce aduce în familie ruptura alegerilor spirituale și morale. Și asta, știu, este cotidianul vostru, de asemeni.

Biserica acompaniază neobosit aceste situații delicate și încearcă să reconcilieze principiile sale și realitatea. De aceea nu spun că experiența realității frânează sau invalidează pozițiile adoptate de Biserică. Spun că pur și simplu trebuie găsită limita. Pentru că societatea este deschisă tuturor posibilităților, însă manipularea și fabricarea a ceea ce este viu nu se poate extinde la infinit, fără a pune sub semnul întrebării însăși ideea de om și a vieții. Astfel, politicienii și Biserica împărtășesc această misiune de a-și pune mâinile în plămada realității, de a se confrunta în fiecare zi cu ceea ce temporalul are, dacă aș putea spune, mai temporal.

Și adesea este greu, complicat, exigent și imperfect. Iar soluțiile nu vin de la sine. Ele provin din articularea dintre această realitate și un gând, un sistem de valori, o concepție a lumii. Ele sunt, adeseori, alegerea celui mai mic rău, mereu precar. Și asta este atât de solicitant și dificil.

Prin urmare, ascultând Biserica pe aceste teme, nu ne ridicăm umerii [ne facem că nu știm/ignorăm n.n.]. Ascultăm o voce care își trage puterea din realitate și claritatea ei dintr-un gând în care raționează dialogul cu o concepție transcendentală despre om. Îl ascultăm cu interes, cu respect și chiar putem face multe din punctele sale. Dar această voce a Bisericii, atât voi cât și noi, știm profund că nu poate fi o injuncție. Pentru că este făcută din umilința celor care frământă temporalul. Prin urmare, nu poate decât să fie chestionată. Și pe toate aceste subiecte, și în special pe cele două subiecte pe care tocmai le-am menționat, pentru că sunt construite în adânc, în aceste tensiuni etice, între principiile noastre, uneori idealurile noastre, iar realitatea ne readuce la umilința profundă a condiției noastre.

Statul și Biserica aparțin a două ordine instituționale diferite, care nu își exercită mandatul pe același plan. Dar ambele exercită o autoritate și chiar o jurisdicție. Astfel, fiecare ne-am călit certitudinile și avem datoria să le formulăm clar, pentru a stabili reguli, căci este datoria noastră de stat. De altfel, calea pe care o partajăm s-ar putea reduce doar la comerțul certitudinilor noastre.

Dar știm, de asemeni, că atât sarcina noastră cât și a voastră merge dincolo de asta. Știm că este de a întreține respirația a ceea ce servim, de a face să crească flacăra, chiar dacă este dificil, și mai ales dacă este dificil. Trebuie să evităm constant tentația de a acționa ca simpli administratori a ceea ce ni s-a încredințat.

Iată de ce colaborarea noastră trebuie să se bazeze nu pe soliditatea anumitor certitudini, ci pe fragilitatea a ceea ce ne interoghează, și uneori ne destabilizează. Trebuie să îndrăznim să fondăm relația noastră pe partajarea acestor incertitudini. Adică pe partajarea chestiunilor și, în special, a chestiunilor legate de om.

Aici, schimbul nostru a fost întotdeauna cel mai fructuos: în criză, în fața necunoscutului, în fața riscului, în conștiința comună a pasului care trebuie luat, a provocării de a încerca. Si aici națiunea, cel mai adesea, a crescut din înțelepciunea Bisericii, căci de secole și de milenii Biserica și-a încercat pariurile și îndrăznește să riște. Acolo a îmbogățit ea națiunea.

Aceasta este, dacă îmi permiteți, partea catolică a Franței. Este această parte care, în orizontul secular insuflă încă chestiunea neliniștită a mântuirii, pe care fiecare, fie că crede sau nu, o interpretează în felul său, dar care pune în joc viața întreagă, sensul acestei vieți, semnificația care îi este dată și urma pe care o lasă.

Acest orizont al mântuirii a dispărut aproape în întregime din societățile contemporane, dar este greșit, și vedem clar prin semne că rămâne îngropat. Fiecare are propriul său mod de a o numi, a o transforma și a o purta. Dar este totodată o chestiune a sensului cât și a absolutului în societățile noastre. Fie ca incertitudinea mântuirii să aducă la toate viețile, chiar și la cel mai hotărât materiale, un cutremur, care în sensul pictural al termenului este o evidență [Referire vagă, probabil, la Filipeni 2, 12: "cu frică şi cu cutremur lucraţi mântuirea voastră" n.n.]. Paul Ricoeur, dacă-mi permiteți să-l citez în această seară, a găsit cuvintele potrivite pronunțate într-o conferință la Amiens în 1967: „să menținem un scop îndepărtat pentru oameni, pe care-l numim ideal, în sens moral, și nădejde, în sens religios".

În acea seară, în fața unui public în care unii au credință și alții nu, Paul Ricœur invită auditoriul său să depășească ceea ce el a numit "prospectivă fără perspectivă" cu această formulă care, nu mă îndoiesc, ne va reuni pe toți aici în seara asta: "A viza mai mult, a cere mai mult, aceasta este speranță; a așteaptă întotdeauna mai mult decât ceea ce se poate face".

Astfel, Biserica nu este în ochii mei această instanță care adeseori este caricaturată ca gardian al bunelor moravuri. Este această sursă de incertitudine care parcurge toată viața, și care face din dialog, din chestiune, din căutare, inima sensului, chiar și pentru cei care nu cred.

Pentru acesta primul dar pe care vi l-am cerut este acela al smereniei de a pune la îndoială, darul acestei înțelepciuni care își găsește rădăcinile în chestiunea omului și, prin urmare, în întrebările pe care omul și le pune. Căci asta este ceea ce are Biserica mai bun, este cea care spune "bateți și vi se va deschide", care vine în recurs și cu o voce prietenoasă într-o lume în care îndoiala, incertitudinea, schimbările sunt regulă, și unde înțelesul mereu scapă și întotdeauna se recucerește. Este o Biserică de la care nu aștept lecții, ci mai degrabă această înțelepciune a smereniei față, în special, de aceste două subiecte pe care ați dori să le evocați și pe care tocmai le-am schițat ca răspuns. Pentru că nu putem avea decât un orizont comun și căutăm în fiecare zi să facem tot ce este mai bun, să acceptăm practic partea de neliniște ireductibilă care merge împreună cu acțiunea noastră.

A se chestiona nu înseamnă a refuza să acționezi. Este, dimpotrivă, o încercare de a acționa în conformitate cu principiile care o preced și o fondează. Iar această coerență între gândire și acțiune este forța acestui angajament pe care Franța îl așteaptă de la voi. Acest al doilea dar despre care am vrut să vă vorbesc.

Ceea ce lovește țara noastră, am avut deja ocazia să spun, nu este doar criza economică. Este relativismul. E chiar nihilismul. Este tot ce lasă să gândim că nu merită. Nu este nevoie să înveți. Nu este nevoie să lucrezi. Și mai presus de toate, nu este nevoie să întindeți mâna și să vă angajați în serviciul celui mai mare mic decât voi.

Sistemul a închis treptat cetățenii noștri în "la ce bun?!", neplătind cu adevărat munca sau, mai exact, descurajând inițiativa, protejând rău pe cei mai fragili, lăsându-i la reședință pe cei mai defavorizați, și considerând că epoca postmodernă în care am ajuns este epoca marilor îndoieli, care face posibilă renunțarea la orice absolut.

În acest context de declin al solidarității și speranței, catolicii s-au întors masiv spre acțiuni asociative. Spre angajament.

Sunteți astăzi o componentă majoră a acestei părți a națiunii care a decis să se îngrijească de cealaltă parte - am văzut câteva mărturii foarte emoționante mai devreme, despre bolnavi, izolați, declasați, vulnerabili, abandonați, handicapați, deținuți, indiferent de etnie sau religie. (...) Francezii nu măsoară întotdeauna această mișcare a angajamentului catolic. Ați trecut de la activitățile de asistenți sociali la cea a militanților asociativi care sunt aproape de partea fragilă a țării noastre, fie că asociațiile în care catolicii se angajează sunt în mod explicit catolice sau nu, cum ar fi de exp. "Restos du Coeur".

Mă tem că politicienii au fost prea mult timp în credința că acest angajament ar fi ca un dat. Ca și cum ar fi fost normal. Ca și cum pansamentul pus atât de catolici, cât și de atâția alții, peste suferința socială, ar înlăturat o anumită lipsă de putere publică.

Aș dori să salut cu mare respect pe toate cele și pe toți cei care au făcut această alegere fără a ține cont de timpul sau energia investită. Și, permiteți-mi să salut, de asemenea, pe toți acești preoți și credincioase care au făcut din acest angajament viața lor, și care în fiecare zi, în parohiile franceze au primit, au schimbat, au lucrat cât mai aproape de mâhnire sau nenorocire, ori împărtășind bucuria familiilor în timpul fericitelor evenimente. Printre ei sunt și capelanii armatelor sau ai închisorilor noastre și îi salut aici pe reprezentantul lor. Și ei, de asemenea, sunt angajați. Și permiteți-mi să adaug acestora, de asemenea, și pe toți cei angajați ai celorlalte religii, ai căror reprezentanți sunt aici prezenți și care împărtășesc această comunitate a angajamentului cu voi.

Acest angajament este vital pentru Franța. Și dincolo de chemările, injoncțiunile, interpelările pe care ni le adresați pentru a ne spune să facem mai mult, să facem mai bine, știu și știm cu toții că munca pe care o îndepliniți nu este una provizorie, ci o parte din însăși cimentul coeziunii noastre naționale.

Acest dar al angajamentului nu este doar vital, ci exemplar.

Dar am venit să vă chem să faceți și mai mult.

Deoarece nu este un mister, energia dedicată acestui angajament asociativ a fost în mare parte sustrasă din angajamentul politic.

Dar cred că politica, atât de dezamăgitoare cât a putut să fie în ochii unora, atât de seacă, uneori, în ochii celorlalți, are nevoie de energia celor care se angajează, de energia voastră. Are nevoie de energia celui care dă un sens acțiunii și care pune în inima ei o formă de speranță.

Mai mult ca niciodată, acțiunea politică are nevoie de ceea filozoafa Simone Weil a numit eficacitate. Adică, această capacitate de a face să existe în real principiile fundamentale care structurează viața morală, intelectuală și, în cazul credincioșilor, spirituală.

Este ceea ce a adus politicii franceze marile figurile care au fost generalul de Gaulle, Georges Bidault, Robert Schuman, Jacques Delors sau marile conștiințe franceze care au luminat acțiunile politice, precum Clavel, Mauriac, Lubac, Marrou ... Și nu este o practică teocratică, nici o concepție religioasă a puterii care își face apariția, ci o exigentă creștină importată în câmpul laic al politicii.

Astăzi trebuie luat acest loc. Nu, pentru că trebuia politicii franceze cota ei de catolici, de protestanți, de evrei sau musulmani, nu, nici pentru că responsabilii politici de calitate s-ar recruta doar din rândurile oamenilor de credință, ci pentru că această flacăra comună, pe care am menționat-o mai devreme a propos de Arnaud Beltrame, face parte din istoria noastră și din ceea ce a condus întotdeauna țara noastră. Îndepărtarea sau punerea sub obroc a acestei lumini nu este o veste bună.

De aceea, din punctul meu de vedere, un punct de vedere de Șef al Statului, un punct de vedere laic, trebuie să mă îngrijesc ca cei care lucrează în centrul societății franceze, cei care se angajează să-i vindece rănile și să mângâie pe cei bolnavi, să aibe de asemenea o voce pe scena politică. Pe scena politică națională cât și pe scena politică europeană. Ceea ce vreau să vă chem în această seara este de a vă angaja politic în dezbaterea noastră națională și în dezbaterea noastră europeană, deoarece credința voastră este o parte a angajamentului de care are nevoie  această dezbatere. Și pentru că, din punct de vedere istoric, l-ați hrănit întotdeauna.

Pentru că eficacitatea implică a nu deconecta acțiunea individuală de acțiunea politică și publică.

În această privință, trebuie să vă amintesc claritatea perfectă a textului propus de Conferința Episcopilor din noiembrie 2016 pentru alegerile prezidențiale, intitulat "Regăsirea sensului politicii". Am fondat En Marche! câteva luni mai devreme și fără să vreau, Mgr., să intru într-o dispută legată de drepturile de autor, am citit aceste fraze a căror consonantă cu ceea ce a ghidat angajamentul meu m-a impresionat. Astfel era scris: "Nu putem lăsa țara noastră să vadă ce anume îi provoacă daune grave, cu toate consecințele pe care o societate divizată le poate cunoaște. Trebuie ca împreună să ne angajăm la o lucrare de refondare".

Căutarea sensului, a solidarităților noi, dar și a speranței în Europa - acest document enumeră tot ceea ce poate un cetățean să angajeze și se adresează catolicilor, legând cu simplitate credința cu angajamentul politic prin această formulă, pe care o citez: "Pericolul ar fi să uităm ce ne-a construit sau, invers, să visăm să ne întoarcem la o epocă de aur imaginară sau să aspirăm la o Biserică pură și la o contra-cultură situată în afara lumii, într-o poziție aeriană și de judecător".

De prea mult timp, domeniul politic devenise un teatru de umbre. Și chiar și astăzi, narațiunea politică, prea adesea împrumutată de la schemele cele mai vechi și reducționiste, pare să ignore suflul istoriei și ceea ce întoarcerea tragicului în lumea contemporană cere de la noi.

De mult timp domeniul politic devenise un teatru de umbre. Și astăzi încă discursul politic adeseori împrumută schemele cele mai depășite și reductoare, părând că ignoră suflul istoriei și ceea ce  întoarcerea tragicului în lumea contemporană cere de la noi.

Personal eu cred că putem construi o politică eficientă, una care scapă cinismului obișnuit pentru a grava în realitate, ceea ce trebuie să fie prima datorie politică, mă refer la demnitatea omului.

Cred într-un angajament politic care servește această demnitate. Care o reconstruiește acolo unde a fost persiflată. Care o protejează acolo unde este amenințată. Care face din ea adevărata comoară a fiecărui cetățean.

Cred în acest angajament politic care permite restaurarea primei demnități, aceea de a trăi din munca proprie. Cred în acest angajament politic care contribuie la restabilirea demnității celei mai fundamentale, a demnității celor mai fragili. Ceea care, tocmai, nu se rezumă la nicio fatalitate socială. Si mai devreme toți șase ați arătat că sunteți niște exemple minunate, și asta înseamnă că pentru a face să lucreze un angajament politic trebuie să se schimbe practicile, acolo unde este fiecare în societate și, de asemenea, punctul nostru de vedere.

Cele șase voci pe care le-am auzit la începutul acestei seri sunt șase voci ale angajamentului care are în el o formă de angajament politic și care nu presupune decât continuarea acestei căi de găsire a altor ieșiri dintr-o situație, dar în care, de fiecare dată, am vrut să citesc acest refuz al unei fatalități, această voință de a se îngriji de celălalt și, în special, această voință de a-l lua în considerare pe celălalt, a unei transformări a punctului de vedere.

Acesta este angajamentul într-o societate. Este a dărui din timpul său, din energia sa, este a considera că societatea nu este un trup mort care ar putea fi modificabil fie prin politici publice ori texte, fie că ar fi supusă numai fatalității timpului, ci este că totul se poate schimba, dacă decidem să ne angajăm, să facem și prin acțiune să ne schimbăm punctul de vedere, prin acțiunea de a da o șansă celuilalt, dar, de asemeni, de a descoperi în noi înșine că celalalt ne transformă.

Vorbim mult astăzi despre incluziune. Nu este un cuvânt foarte frumos și nu sunt sigur că este întotdeauna înțeles de toată lumea. Dar el vrea să spună asta. Ce încercăm să facem în legătură cu autismul, dizabilitatea, ceea ce vreau să facem pentru a restabili demnitatea prizonierilor noștri. Ceea ce vreau să urmărim pentru demnitatea celor mai fragili din societățile noastre este să considerăm pur și simplu că există întotdeauna un altul, într-un anumit moment al vieții noastre, fie că poate face ceva, fie că nu poate face nimic, dar acest altul are ceva ce poate aduce societății.

Mergeți să vedeți o clasă sau o grădiniță - am fost acolo acum câteva zile-, unde îi ducem pe copiii cu tulburări de autism și veți vedea ce pot să ofere altor copii. Și vă spun, domnule, să nu credeți pur și simplu că vă ajutăm, am văzut mai devreme în emoția fratelui dvs., tot ceea ce i-ați oferit și ceea ce altcineva nu i-ar fi putut oferi. Această convertire a punctului de vedere o poate face posibilă doar angajamentul. Și în centrul acestui angajament, o indignare profundă, umanistă, etică. Și societatea noastră politică are nevoie de ea.

Și acest angajament pe care îl asumați, am nevoie de el pentru țara noastră, așa cum am nevoie de el pentru Europa noastră. Pentru că riscul nostru principal este astăzi anomia, este lenevirea, este adormirea. Avem prea mulți concetățeni care cred că ceea ce a fost dobândit a devenit natural, care uită schimbările majore la care societățile noastră și continentul nostru sunt supuse astăzi. Ei vor să creadă că acest lucru nu a fost niciodată, uitând că Europa noastră nu trăiește decât la începutul unei paranteze aurii care nu are decât 70 de ani de pace, și că a fost întotdeauna lovită de războaie. Prea mulți dintre concetățenii noștri cred că fraternitatea despre care vorbim este o chestiune de bani publici și de politică publică și că nu au rolul lor indispensabil. Toate aceste lupte sunt în centrul angajamentului politic contemporan. Parlamentarii prezenți aici le duc în partea lor de adevăr, fie că este vorba de lupta împotriva încălzirii globale, de a lupta pentru o Europă care protejează și care își revizuie ambițiile pentru o societate mai dreaptă, dar acestea nu vor fi posibile dacă la toate nivelurile societății nu sunt însoțite de un angajament politic profund, un angajament politic la care îi chem pe catolici, pentru țara noastră și pentru Europa noastră.

Darul angajamentului pe care vi-l cer este acesta: nu rămâneți în prag. Nu renunțați la Republica la care ați contribuit atât de mult pentru a o fasona. Nu renunțați la această Europă, pe care ați hrănit-o cu sens. Nu părăsiți pământul pe care l-ați semănat. Nu îndepărtați Republicii reputația prețioasă pe care atât de mulți credincioși anonimi o aduc în viața lor ca cetățeni.

În centrul acestui angajament de care țara noastră are nevoie este partea de indignare și de încredere în viitor, pe care puteți să o aduceți.

Cu toate acestea, pentru a vă liniști, nu este o înrolare pe care am venit să vi-o propun. Și chiar am venit să vă cer un al treilea dar pe care îl puteți face națiunii, este cel al libertății voastre.

A merge pe aceiași calea nu înseamnă întotdeauna a merge cu același pas.

Îmi amintesc acest frumos text în care Emmanuel Mounier explică faptul că Biserica în politică a fost mereu înainte și în urmă. Niciodată destul de contemporană. Niciodată în întregime din timpul ei. Asta face să scrâșnească niște dinți.

Dar trebuie să acceptăm acest contratimp. Trebuie să acceptăm că toate în lumea noastră nu urmează aceleași ritm. Și prima libertate pe care Biserica o poate dărui este să fie intempestivă. Unii o vor găsi reacționară. Alții, pe alte teme, prea îndrăzneață. Cred pur și simplu că trebuie să fie unul dintre acele puncte fixe de care umanitatea noastră are nevoie în groapa acestei lumi care a devenit oscilantă. Unul dintre aceste repere, care nu cedează la starea de spirit a vremurilor.

De aceea, Mgr., doamnelor și domnilor, va trebui să trăim la bine și la rău cu partea voastră intempestivă și cu necesitatea pe care o voi avea de a fi în timpul țării. Și acest dezechilibru constant ne va face să mergem împreună.

„Viața activă“, spunea Grégoire, „este slujire, viața contemplativă este libertate“. Aș dori în această seară, reamintind importanța acestei părții intempestive și a acestui punct fix pe care-l puteți reprezenta, să am un gând pentru toți cei care s-au angajat într-o viață zăvorâtă sau într-o viață comunitară, o viață de rugăciune și muncă. Chiar dacă pentru unii oameni pare că e în contratimp, acest tip de viață este exercițiul unei libertăți. Aceasta arată că timpul Bisericii nu este timpul lumii și, desigur, nici al politicii așa cum merge ea, și asta este foarte bine.

Ceea ce aștept ca Biserica să ne ofere este, de asemeni, libertatea sa de exprimare. Am vorbit despre alerte lansate de asociații sau de episcopie. Mă gândesc, de asemenea, la Monitorul Papei, care găsește într-o adeziune constantă la realitate, să reamintească exigențele condiției umane. Această libertate de exprimare, într-o epocă în care drepturile înfloresc, are deseori particularitatea de a reaminti îndatoririle omului. Față de sine însuși, față de aproapele sau față de planeta noastră.

Simpla menționare a îndatoririlor care ni se impun este uneori iritantă. Această voce care știe să spună ceea ce supără, concetățenii noștri o aud, chiar dacă sunt departe de Biserică. Este o voce care nu este lipsită de această ironie "câteodată tandră, câteodată sloi", despre care a vorbit Jean Grosjean în comentariul său la Paul. O voce care știe, ca puțini alții, să subminează certitudinile, chiar și în rândurile ei.

Această voce care este uneori revoluționară, uneori conservatoare, și de multe ori ambele în același timp, după cum a spus Lubac în Paradoxurile lui, este importantă pentru societatea noastră. Trebuie să fii foarte liber pentru a îndrăzni să fii paradoxal și trebuie să fii paradoxal pentru a fi cu adevărat liber. Este ceea ce ne amintesc cei mai buni scriitori catolici, de la Maurice Clavel la Alexis Jenni, de la Georges Bernanos la Sylvie Germain, de la Paul Claudel la François Sureau, de la François Mauriac la Florence Delay, de la Julien Green la Christiane Rancé.

În această libertate de exprimare, a punctului lor de vedere, găsim o parte din ceea ce poate lumina societatea noastră. Și în această libertate de exprimare, am plasat voința Bisericii de a iniția, de a menține și de a consolida dialogul liber cu Islamul, de care lumea are atâta nevoie, și pe care l-ați menționat.

Deoarece nu există o înțelegere a islamului care nu trece prin clerici, cum nu există un dialog interreligios fără religii.

Aceste locuri sunt o mărturie: pluralismul religios este o dată fundamentală a timpului nostru. Mgr. Lustiger a avut o intuiție puternică atunci când a vrut să revigoreze Colegiul Bernardinilor pentru a găzdui toate dialogurile. Istoria i-a dat dreptate. Nu este o urgență mai mare astăzi decât de a crește cunoașterea reciprocă a popoarelor, a culturilor, a religiilor. Și nu există o altă modalitate pentru asta decât întâlnirea, prin voce, dar, de asemenea, prin cărți, și prin împreună-lucrare - toate aceste lucruri pe care Papa Benedict al XVI-lea le-a găsit înrădăcinate în gândirea cisterciană, în timpul vizitei sale aici în 2008.

Această partajare este exercitată în deplină libertate de fiecare, în termenii și referințele sale. Este fundamentul indispensabil al lucrărilor pe care Statul, de partea sa, trebuie să-l conducă pentru a regândi din nou locul religiilor în societate și relația dintre religii, societate și autoritățile publice. Și pentru asta contez mult pe dvs. , pe voi toți, pentru a hrăni acest dialog, și a-l înrădăcina în istoria noastră comună, care are particularitățile ei, dar a cărei particularitate este tocmai de a atașa întotdeauna națiunii franceze această abilitatea de a gândi universal. Acest partajare, această lucrare o conducem cu hotărâre, după atâția ani de ezitare sau de renunțare. Și lunile următoare vor  fi decisive în această privință.

Această părtășie pe care o auziți este cu atât mai importantă cu cât creștinii plătesc cu viața lor atașamentul față de pluralismul religios. Mă gândesc la creștinii din Orient. Politica împărtășește cu Biserica responsabilitatea acestor persecutați. Căci nu numai că am moștenit istoric datoria de a-i proteja, dar știm că oriunde s-ar afla ei sunt emblema toleranței religioase. Țin să salut munca admirabilă făcută de mișcări, precum ar fi "Oeuvre d'Orient", "Caritas Franța" și Comunitatea Sant'Egidio, pentru a permite primirea pe teritoriul național al familiilor de refugiați, și pentru a ajuta la fața locului, cu susținerea Statului.

Așa cum am spus la inaugurarea expunerii Creștinii din Orient la Institutul lumii Arabe pe 25 septembrie anul trecut, viitorul acestei parți din lume nu se va face fără participarea tuturor minorităților, a tuturor religiilor și, în special, a creștinilor din Orient. A-i sacrifica, așa cum ar dori unii, a-i uita, este sigur că nu va aduce nicio stabilitate, nici un proiect nu va putea fi construit, pe durată, în această regiune.

În sfârșit, există o ultimă libertate pe care Biserica trebuie să ne-o dăruiască: este libertatea spirituală.

Pentru că nu suntem făcuți pentru o lume care nu știe decât să traverseze numai obiectivele materialiste. Contemporanii noștri au nevoie, indiferent dacă cred sau nu, să audă vorbindu-se de o altă perspectivă asupra omului decât perspectiva materială. Au nevoie să stingă o altă sete, care este o sete de absolut. Nu este vorba aici de convertire, ci de o voce care, cu alții, îndrăznește încă  să vorbească despre om ca o ființă dotată cu spirit. Care îndrăznește să vorbească despre altceva decât despre lucruri temporale, dar fără să abdice rațiunea sau realitatea. Care îndrăznește să meargă în intensitatea unei speranțe și care uneori ne face să atingem cu degetul acest mister al omenirii pe care-l numim sfințenie, despre care Papa Francisc spune în exortația publicată astăzi că este "cea mai frumoasă față a Bisericii".

Această libertate este aceea de a fi tu însuți. Fără a cauta a complace sau a seduce. Dar îndeplinind lucrarea dvs. în plinătatea semnificației sale. După regula care îi este proprie și care dintotdeauna a fost vrednică de gânduri puternice, o teologie umană, o Biserică care știe să îi ghideze pe cei mai fervenți cât și pe cei nebotezați, pe cei stabiliți cât și pe excluși.

"O Biserică triumfătoare între oameni n-ar trebui să se îngrijoreze de faptul că deja a compromis totul în alegerea ei, făcând un compromis cu lumea?"

Această întrebare nu este a mea, sunt cuvintele lui Jean-Luc Marion care ar trebui să servească drept balsam Bisericii și catolicilor în momentele de îndoială cu privire la locul catolicilor în Franța, față de audiența Bisericii, față de considerarea care le este acordată. Biserica nu este în întregime din lume și nu trebuie să fie. Noi, care suntem în priză cu temporalul o știm și nu trebuie să încercăm să o antrenăm integral, așa cum nu trebuie să o facem cu nici o religie. Nu este nici rolul nostru, nici locul lor.

Dar aceasta nu exclude nici încrederea și nu exclude nici dialogul. Mai ales, aceasta nu exclude recunoașterea reciprocă a punctelor forte și a punctelor noastre slabe, a imperfecțiunilor noastre instituționale și umane.

Pentru că trăim într-o perioadă în care alianța bunăvoințelor este prea prețioasă pentru a tolera faptul că își pierd timpul judecându-se reciproc. Trebuie să recunoaștem odată pentru totdeauna disconfortul unui dialog bazat pe disparitatea naturii noastre, dar și să recunoaștem necesitatea acestui dialog pentru că vizăm fiecare în rândul nostru scopuri comune, care sunt demnitatea și sensul.

Desigur, instituțiile politice nu au promisiunea eternității; dar Biserica însăși nu poate risca înainte de timp să secere boabele bune și neghina. Și fiind la mijloc, unde ne-a fost încredințată moștenirea omului și a lumii, da, dacă știm să judecăm lucrurile cum trebuie, vom fi capabili să realizăm lucruri mari împreună.

S-ar putea să atribuim Bisericii Franței o responsabilitate exorbitantă, dar aceasta este la măsura istoriei noastre, iar întâlnirea noastră în această seară atestă, cred, că sunteți gata pentru asta.

Mgr., doamnelor și domnilor, să știți, în orice caz, că și eu sunt gata.

Vă mulțumesc!"

 Discursurile de la Conferința Episcopilor din Franța,

 ținute la Colegiul Bernardinilor, 9 aprile 2018

 Agerpres: Macron a provocat un val de indignare spunând că vrea ''să repare'' legătura dintre Biserică şi Stat

Preşedintele francez, Emmanuel Macron, a provocat o avalanşă de reacţii de indignare în Franţa, îndeosebi în tabăra stângii, declarând că vrea ''să repare'' legătura ''deteriorată'' dintre Biserică şi Stat, într-o ţară marcată de principiul laicităţii, relatează marţi AFP.

Într-un discurs fluviu rostit la Conferinţa episcopilor luni seara, Macron a afirmat că vrea ''să repare'' legăturile dintre Biserică şi Stat printr-un ''dialog întru adevăr''. ''Un preşedinte al Republicii care pretinde că nu-l interesează Biserica şi catolicii nu-şi îndeplineşte datoria'', a afirmat Macron.

Într-o ţară unde principiul laicităţii este ancorat din 1905 de o lege privind separaţia între Biserică şi Stat, aceste declaraţii au provocat imediat un val de reacţii de indignare.

Fostul premier socialist Manuel Valls, care s-a raliat totuşi partidului prezidenţial al lui Macron, a reamintit pe Twitter că ''Franţa înseamnă laicitate''.

''Laicitatea este bijuteria noastră. Iată ceea ce trebuie să apere un preşedinte al Republicii'', a scris pe Twitter noul şef al Partidului Socialist, Olivier Faure.

Partidul Franţa Nesupusă (stânga radicală) a criticat discursul ''iresponsabil'' al preşedintelui. ''#Macron în plin delir metafizic. Insuportabil. Aşteptăm un preşedinte, auzim un ajutor de paroh'', a spus la rândul său Jean-Luc Mélenchon pe Twitter.

Purtătorul de cuvânt al partidului, Alexis Corbiere, a denunţat ''un cuvânt nedemn de un preşedinte al unei republici laice... Cuvinte iresponsabile care suflă în jarul tuturor comunitarismelor religioase''. ''Şi legea separaţiei între Biserică şi Stat?'', se întreabă el.

Marţi dimineaţa, Gerard Collomb, ministrul de interne, care răspunde de relaţia cu cultele, a venit în sprijinul lui Macron. ''Ce spune el: la om, nu există pur şi simplu o materialitate, există o căutare de absolut, de spiritualitate, de a da un sens vieţii sale. Este probabil o nouă tonalitate, dar care nu rupe cu marile principii ale laicităţii'', a spus Collomb.

Franţa este, în baza legii din 1905, o republică laică, cu un stat neutru, separat de religii.

Acest principiu este apărat de către numeroşi francezi. Potrivit unui sondaj publicat în 2017 de către institutul WinGallup, 50 % dintre francezi se declară fie atei, fie fără religie, iar 45% spun că sunt religioşi. Dar este constant şi un subiect de dezbateri aprinse, în jurul unor manifestări publice ale credinţei musulmane sau ale moştenirii creştine a ţării.

Cultura Vieții, Emanuel Macron: „Rațiunea fără credință e condamnată să se înnămolească în iluzia propriei omnipotențe”

În Franța, să vorbești de bine despre Biserica Catolică din poziția de lider al statului e ceva cu totul neobișnuit – unii zic că ar fi mai ușor să vorbești de bine despre Biserica Ortodoxă din poziția de lider al Rusiei de după Revoluția Bolșevică decât despre Biserica Catolică din poziția de lider al Franței de după Revoluția de la 1789.

„Un președinte al Franței care nu e interesat în nici un fel de Biserică și de catolici ar eșua în îndatoririle sale”,

a spus astăzi într-un discurs neașteptat Emanuel Macron.

„Vă chem în seara asta să vă angajați politic în dezbaterea noastră națională și în dezbaterea europeană, deoarece credința voastră este parte a dedicării [angajamentului] de care are nevoie această dezbatere.”["Ce à quoi je veux vous appeler ce soir, c'est à vous engager politiquement, dans notre débat national et dans notre débat européen, car votre foi est une part d'engagement dont ce débat a besoin". n.n.]

Declarațiile vin în contextul în care în Franța se poartă o dezbatere aprinsă în jurul unor probleme bioetice și morale cu implicații profunde pentru întreaga societate – Parlamentul Francez se pregătește să reformeze legile bioetice cu privire la eutanasie și la fertilizarea in vitro (FIV). Respectiv, să legalizeze eutanasia, dar și fertilizarea in vitro pentru femeile singure și pentru cuplurile de lesbiene (în prezent, FIV e legală doar pentru cuplurile heterosexuale infertile).

„Dumnevoastră considerați că datoria noastră este aceea de a proteja viața, în special atunci când viața este lipsită de apărare. Între viața copilului nenăscut, a omului care se află în pragul morții, sau aceea a refugiatului care a pierdut totul, vedeți această trăsătură comună a pierderii, a goliciunii și a vulnerabilității absolute. (…) Un câmp de luptă extrem de important în bătălia culturală a zilelor noastre între supremația tehnologiei și responsabilitatea morală umană este câmpul bioeticii, unde chiar posibilitatea dezvoltării umane complete este pusă, în mod radical, sub semnul întrebării… Puse în fața acestor întrebări radicale, rațiunea și credința își pot veni în ajutor una celeilalte. Doar împreună ele vor salva omul. Ademenită de ispita de a se baza exclusiv pe tehnologie, rațiunea fără credință e condamnată să se înnămolească în iluzia propriei omnipotențe”,

a spus Președintele Franței, adresându-se unor episcopi catolici într-o întâlnire publică.

„Poți să descrii drept «grijă față de cineva» gestul de a oferi moarte?”,

l-a întrebat Georges Pontier, Arhiepiscopul Marsiliei, pe Președintele Franței.

În trecere, amintesc că poziția catolicilor, la fel ca poziția creștinilor în general, în problemele de falie e aceeași și e binecunoscută:

• viața începe în momentul concepției;
• moralitatea nu este relativă, ci își are originea în legile și poruncile revelate de Dumnezeu;
• viața este sacră și este un dar de la Dumnezeu, așadar practici precum eutanasia și fertilizarea in vitro sunt practici imorale, deoarece ele încalcă demnitatea și libertatea omului și caracterul sacru al vieții;
• omul e o ființă eternă, așadar societatea trebuie să se muleze după nevoile spirituale ale omului și nu invers; construirea paradisului terestru material, bazat pe progresul tehnic și pe inginerii sociale la scară largă, e o utopie care va eșua de fiecare dată; creștinii sunt datori să arate compasiune față de toate minoritățile și față de toți cei care au nevoie de înțelegere, însă în același timp sunt datori să-și apere valorile fundamentale și să afirme că o căsătorie este și rămâne între un bărbat și o femeie;
• familia este și trebuie să rămână nucleul de bază și cea mai importantă celulă a societății;
• creștinii sunt datori, alături de toți oamenii raționali, să protejeze familia și societatea de noile ingineriile sociale neomarxiste, inginerii ce reflectă o viziune materialistă și nihilistă asupra lumii, atacând și distrugând fibra morală a societății;
• iar identitatea Europei este și rămâne fundamental creștină.

„Ceea ce ne lovește țara nu este doar criza economică – este relativismul; este chiar nihilismul. Contemporanii noștri au nevoie să audă și o altă perspectivă asupra omului, în afară de perspectiva materialistă”,

a mai spus Macron (link aici către o parte a declarației).

În mod previzibil, a fost întâmpinat cu huiduieli și isterizări, de la „secularismul e Franța” (fostul prim-ministru Manuel Valls), la „Macron a intrat în delir metafizic” (Jean-Luc Melenchon, liderul partidului de stânga France Insoumise).

Trăim vremuri interesante – un gest neașteptat de curajos din partea centristo-stângistului Macron.

***

Franceinfo: "Le lien entre l'Eglise et l'Etat s'est abîmé" : retrouvez l'intégralité du discours d'Emmanuel Macron devant la Conférence des évêques de France

Monsieur le ministre d'État,

Mesdames les ministres,

Mesdames et messieurs les parlementaires,

Monsieur le nonce,

Mesdames et messieurs les ambassadeurs,

Mesdames et messieurs les représentants des cultes,

Monseigneur,

Mesdames et messieurs,

Je vous remercie vivement, Monseigneur, et je remercie la Conférence des évêques de France de cette invitation à m'exprimer ici ce soir, en ce lieu si particulier et si beau du Collège des Bernardins, dont je veux aussi remercier les responsables et les équipes.

Pour nous retrouver ici ce soir, Monseigneur, nous avons, sans doute, vous et moi bravé, les sceptiques de chaque bord. Et si nous l'avons fait, c'est sans doute que nous partageons confusément le sentiment que le lien entre l'Église et l'État s'est abîmé, et qu'il nous importe à vous comme à moi de le réparer.

Pour cela, il n'est pas d'autre moyen qu'un dialogue en vérité.

Ce dialogue est indispensable, et si je devais résumer mon point de vue, je dirais qu'une Église prétendant se désintéresser des questions temporelles n'irait pas au bout de sa vocation; et qu'un président de la République prétendant se désintéresser de l'Église et des catholiques manquerait à son devoir.

L'exemple du colonel Beltrame par lequel, Monseigneur, vous venez d'achever votre propos, illustre ce point de vue d'une manière que je crois éclairante.

Beaucoup, lors de la journée tragique du 23 mars, ont cherché à nommer les ressorts secrets de son geste héroïque.

Les uns y ont vu l'acceptation du sacrifice ancrée dans sa vocation militaire.

Les autres y ont vu la manifestation d'une fidélité républicaine nourrie par son parcours maçonnique.

D'autres enfin, et notamment son épouse, ont interprété son acte comme la traduction de sa foi catholique ardente, prête à l'épreuve suprême de la mort.

Ces dimensions en réalité sont tellement entrelacées qu'il est impossible de les démêler, et c'est même inutile, car cette conduite héroïque c'est la vérité d'un homme dans toute sa complexité qui s'est livrée.

Mais dans ce pays de France qui ne ménage pas sa méfiance à l'égard des religions, je n'ai pas entendu une seule voix se lever pour contester cette évidence, gravée au cœur de notre imaginaire collectif et qui est celle-ci : lorsque vient l'heure de la plus grande intensité, lorsque l'épreuve commande de rassembler toutes les ressources qu'on a en soi au service de la France, la part du citoyen et la part du catholique brûlent, chez le croyant véritable, d'une même flamme.

Je suis convaincu que les liens les plus indestructibles entre la nation française et le catholicisme se sont forgés dans ces moments où est vérifiée la valeur réelle des hommes et des femmes. Il n'est pas besoin de remonter aux bâtisseurs de cathédrales et à Jeanne d'Arc : l'histoire récente nous offre mille exemples, depuis l'Union sacrée de 1914 jusqu'aux résistants de 40, des Justes aux refondateurs de la République, des pères de l'Europe aux inventeurs du syndicalisme moderne, de la gravité éminemment digne qui suivit l'assassinat du Père Hamel à la mort du colonel Beltrame. Oui, la France a été fortifiée par l'engagement des catholiques.

Disant cela, je ne m'y trompe pas. Si les catholiques ont voulu servir et grandir la France, s'ils ont accepté de mourir, ce n'est pas seulement au nom d'idéaux humanistes. Ce n'est pas au nom seulement d'une morale judéo-chrétienne sécularisée. C'est parce qu'ils étaient portés par leur foi en Dieu et par leur pratique religieuse.

Certains pourront considérer que de tels propos sont en infraction avec la laïcité. Mais après tout, nous comptons aussi des martyrs et des héros de toute confession et notre histoire récente nous l'a encore montré et y compris des athées, qui ont trouvé au fond de leur morale les sources d'un sacrifice complet. Reconnaître les uns n'est pas diminuer les autres, et je considère que la laïcité n'a certainement pas pour fonction de nier le spirituel au nom du temporel, ni de déraciner de nos sociétés la part sacrée qui nourrit tant de nos concitoyens.

Je suis, comme chef de l'État, garant de la liberté de croire et de ne pas croire, mais je ne suis ni l'inventeur ni le promoteur d'une religion d'État substituant à la transcendance divine un credo républicain. M'aveugler volontairement sur la dimension spirituelle que les catholiques investissent dans leur vie morale, intellectuelle, familiale, professionnelle, sociale, ce serait me condamner à n'avoir de la France qu'une vue partielle ; ce serait méconnaître le pays, son histoire, ses citoyens ; et affectant l'indifférence, je dérogerais à ma mission.

Et cette même indifférence je ne l'ai pas davantage à l'égard de toutes les confessions qui aujourd'hui habitent notre pays.

Et c'est bien parce que je ne suis pas indifférent, que je perçois combien le chemin que l'État et l'Église partagent depuis si longtemps, est aujourd'hui semé de malentendus et de défiance réciproques.

Ce n'est certes pas la première fois dans notre histoire. Il est de la nature de l'Église d'interroger constamment son rapport au politique, dans cette hésitation parfaitement décrite par Marrou dans sa Théologie de l'histoire, et l'histoire de France a vu se succéder des moments où l'Église s'installait au cœur de la cité, et des moments où elle campait hors-les-murs.

Mais aujourd'hui, dans ce moment de grande fragilité sociale, quand l'étoffe même de la nation menace de se déchirer, je considère de ma responsabilité de ne pas laisser s'éroder la confiance des catholiques à l'égard de la politique – et des politiques. Je ne puis me résoudre à cette déprise. Et je ne saurais laisser s'aggraver cette déception.

C'est d'autant plus vrai que la situation actuelle est moins le fruit d'une décision de l'Église que le résultat de plusieurs années pendant lesquels les politiques ont profondément méconnu les catholiques de France.

Ainsi, d'un côté, une partie de la classe politique a sans doute surjoué l'attachement aux catholiques, pour des raisons qui n'étaient souvent que trop évidemment électoralistes.

Ce faisant, on a réduit les catholiques à cet animal étrange qu'on appelle l'"électorat catholique" et qui est en réalité une sociologie. Et l'on a ainsi fait le lit d'une vision communautariste contredisant la diversité et la vitalité de l'Église de France, mais aussi l'aspiration du catholicisme à l'universel – comme son nom l'indique – au profit d'une réduction catégorielle assez médiocre.

De l'autre côté, on a trouvé toutes les raisons de ne pas écouter les catholiques, les reléguant par méfiance acquise et par calcul au rang de minorité militante contrariant l'unanimité républicaine.

Pour des raisons à la fois biographiques, personnelles et intellectuelles, je me fais une plus haute idée des catholiques. Et il ne me semble ni sain ni bon que le politique se soit ingénié avec autant de détermination soit à les instrumentaliser, soit à les ignorer, alors que c'est d'un dialogue et d'une coopération d'une toute autre tenue, d'une contribution d'un tout autre poids à la compréhension de notre temps et à l'action dont nous avons besoin pour faire que les choses évoluent dans le bon sens.

C'est ce que votre belle allocution a bien montré, Monseigneur. Les préoccupations que vous venez de soulever, et je tâcherai pour quelques-unes d'y répondre ou d'y apporter un éclairage provisoire, ces préoccupations ne sont pas les fantasmes de quelques-uns. Les questions qui sont les vôtres ne se bornent pas aux intérêts d'une communauté restreinte. Ce sont des questions pour nous tous, pour toute la nation, pour notre humanité tout entière.

Ce questionnement intéresse toute la France non parce qu'il est spécifiquement catholique, mais parce qu'il repose sur une idée de l'homme, de son destin, de sa vocation, qui sont au cœur de notre devenir immédiat. Parce qu'il entend offrir un sens et des repères à ce qui trop souvent en manque.

C'est parce que j'entends faire droit à ces interrogations que je suis ici ce soir. Et pour vous demander solennellement de ne pas vous sentir aux marches de la République, mais de retrouver le goût et le sel du rôle que vous y avez toujours joué.

Je sais que l'on a débattu comme du sexe des anges des racines chrétiennes de l'Europe. Et que cette dénomination a été écartée par les parlementaires européens. Mais après tout, l'évidence historique se passe parfois de symboles. Et surtout, ce ne sont pas les racines qui nous importent, car elles peuvent aussi bien être mortes. Ce qui importe, c'est la sève. Et je suis convaincu que la sève catholique doit contribuer encore et toujours à faire vivre notre nation.

C'est pour tenter de cerner cela que je suis ici ce soir. Pour vous dire que la République attend beaucoup de vous. Elle attend très précisément, si vous m'y autorisez, que vous lui fassiez trois dons,

Le don de votre sagesse.

Le don de votre engagement.

Et le don de votre liberté.

L'urgence de notre politique contemporaine, c'est de retrouver son enracinement dans la question de l'homme ou, pour parler avec Mounier, de la personne.

Nous ne pouvons plus, dans le monde tel qu'il va, nous satisfaire d'un progrès économique ou scientifique qui ne s'interroge pas sur son impact sur l'humanité et sur le monde. C'est ce que je suis allé dire à la tribune des Nations unies à New York, mais aussi à Davos ou encore au Collège de France il y a quelques jours lorsque j'y ai parlé d'intelligence artificielle : nous avons besoin de donner un cap à notre action, et ce cap, c'est l'homme.

Or il n'est pas possible d'avancer sur cette voie sans croiser le chemin du catholicisme, qui depuis des siècles creuse patiemment ce questionnement. Il le creuse dans son questionnement propre, dans un dialogue avec les autres religions. Questionnement qui lui donne la forme d'une architecture, d'une peinture, d'une philosophie, d'une littérature, qui toutes tentent, de mille manières, d'exprimer la nature humaine et le sens de la vie. "Vénérable parce qu'elle a bien connu l'homme", dit Pascal de la religion chrétienne. Et certes, d'autres religions, d'autres philosophies ont creusé le mystère de l'homme. Mais la sécularisation ne saurait éliminer la longue tradition chrétienne.

Au cœur de cette interrogation sur le sens de la vie, sur la place que nous réservons à la personne, sur la façon dont nous lui conférons sa dignité, vous avez, Monseigneur, placé deux sujets de notre temps : la bioéthique et le sujet des migrants.

Vous avez ainsi établi un lien intime entre des sujets que la politique et la morale ordinaires auraient volontiers traités à part. Vous considérez que notre devoir est de protéger la vie, en particulier lorsque cette vie est sans défense. Entre la vie de l'enfant à naître, celle de l'être parvenu au seuil de la mort, ou celle du réfugié qui a tout perdu, vous voyez ce trait commun du dénuement, de la nudité et de la vulnérabilité absolue. Ces êtres sont exposés. Ils attendent tout de l'autre, de la main qui se tend, de la bienveillance qui prendra soin d'eux. Ces deux sujets mobilisent notre part la plus humaine et la conception même que nous nous faisons de l'humain. Et cette cohérence s'impose à tous.

Alors j'ai entendu, Monseigneur, mesdames et messieurs, les inquiétudes montant du monde catholique. Et je veux ici tenter d'y répondre, ou en tout cas d'y donner notre part de vérité et de conviction.

Sur les migrants, on nous reproche parfois de ne pas accueillir avec assez de générosité ni de douceur. De laisser s'installer des cas préoccupants dans les centres de rétention ou de refouler les mineurs isolés. On nous accuse même de laisser prospérer des violences policières.

Mais à dire vrai, que sommes-nous en train de faire ? Nous tentons dans l'urgence de mettre un terme à des situations dont nous avons parfois hérité et qui se développent à cause de l'absence de règles, de leur mauvaise application, ou de leur mauvaise qualité - et je pense ici aux délais de traitement administratifs mais aussi aux conditions d'octroi de titres de réfugiés.

Notre travail, celui que conduit chaque jour le ministre d'État, est de sortir du flou juridique des gens qui s'y égarent et qui espèrent en vain, qui tentent de reconstruire quelque chose ici, puis qui sont expulsés, cependant que d'autres, qui pourraient faire leur vie chez nous, souffrent des conditions d'accueil dégradées dans des centres débordés.

C'est la conciliation du droit et de l'humanité que nous tentons. Le pape François a donné un nom à cet équilibre, il l'a appelé "prudence", faisant de cette vertu aristotélicienne celle du gouvernant, confronté bien sûr à la nécessité humaine d'accueillir mais également à celle politique et juridique d'héberger et d'intégrer. C'est le cap de cet humanisme réaliste que j'ai fixé.

Il y aura toujours des situations difficiles, il y aura parfois des situations inacceptables et il nous faudra, à chaque fois, ensemble, tout faire pour les résoudre. Mais je n'oublie pas non plus que nous portons aussi la responsabilité des territoires souvent difficiles où ces réfugiés arrivent. Nous savons que les afflux de populations nouvelles plongent la population locale dans l'incertitude, la pousse vers des options politiques extrêmes, déclenche souvent un repli qui tient du réflexe de protection. Une forme d'angoisse quotidienne se fait jour qui crée comme une concurrence des misères.

Notre exigence est justement dans une tension éthique permanente de tenir ces principes. Celui d'un humanisme qui est le nôtre et de ne rien renoncer, en particulier pour protéger les réfugiés. C'est notre devoir moral et c'est inscrit dans notre Constitution. Nous engager clairement pour que l'ordre républicain soit maintenu et que cette protection des plus faibles ne signifie pas pour autant l'anomie et l'absence de discernement car il y a aussi des règles qu'il faudra faire valoir. Et pour que des places soient trouvées, comme c'était dit tout à l'heure dans les centres d'hébergement, ou dans les situations les plus difficiles, il faut aussi accepter que prenant notre part de cette misère, nous ne pouvons pas la prendre tout entière sans distinction des situations. Et il nous faut aussi tenir la cohésion nationale de notre pays, où parfois d'aucuns ne parlent plus de cette générosité que nous évoquons ce soir mais ne veulent voir que la part effrayante de l'autre. Et nourrissent ce geste pour porter plus loin leur projet.

C'est bien parce que nous avons à tenir ces principes parfois contradictoires, dans une tension constante, que j'ai voulu que nous portions cet humanisme réaliste et que je l'assume pleinement devant vous.

Là où nous avons besoin de votre sagesse, c'est pour partout tenir ce discours d'humanisme réaliste. C'est pour conduire à l'engagement de celles et ceux qui pourront nous aider et c'est d'éviter les discours du pire, la montée des peurs qui continueront de se nourrir de cette part de nous, car les flux massifs dont vous avez parlé et dont je parle à l'instant ne se tariront pas d'ici demain. Ils sont le fruit de grands déséquilibres du monde et qu'il s'agisse des conflits politiques, qu'il s'agisse de la misère économique et sociale ou des défis climatiques, ils continueront à alimenter dans les années et les décennies qui viennent des grandes migrations auxquelles nous serons confrontés. Et il nous faudra continuer à tenir inlassablement ce cap. À constamment tenter de tenir nos principes au réel. Et je ne céderai en la matière ni aux facilités des uns, ni aux facilités des autres. Car ce serait manquer à ma mission.

Sur la bioéthique, on nous soupçonne de jouer parfois un agenda caché. De connaître d'avance les résultats d'un débat qui ouvrira de nouvelles possibilités dans la procréation assistée, ouvrant la porte à des pratiques qui irrésistiblement s'imposeront ensuite, comme la gestation pour autrui. Et certains se disent que l'introduction dans ces débats de représentants de l'Église catholique, comme de l'ensemble des représentants des cultes, comme je m'y suis engagé dès le début de mon mandat est un leurre, destiné à diluer la parole de l'Église ou à la prendre en otage.

Vous le savez, j'ai décidé que l'avis du Conseil consultatif national d'éthique (CCNE), monsieur le président, n'était pas suffisant et qu'il fallait l'enrichir d'avis de responsables religieux. Et j'ai souhaité aussi que ce travail sur les lois bioéthiques, que notre droit nous impose de revoir, puisse être nourri d'un débat organisé par le CCNE mais où toutes les familles - philosophique, religieuse, politique -, et notre société auront à s'exprimer de manière pleine et entière. C'est parce que je suis convaincu que nous ne sommes pas là face à un problème simple qui pourrait se trancher par une loi seule. Mais nous sommes parfois face à des débats moraux, éthiques profonds qui touchent au plus intime de chacun d'entre nous.

J'entends l'Église lorsqu'elle se montre rigoureuse sur les fondations humaines de toute évolution technique. J'entends votre voix lorsqu'elle nous invite à ne rien réduire à cet agir technique dont vous avez parfaitement montré les limites. J'entends la place essentielle que vous donnez à notre société à la famille, aux familles, oserais-je dire. J'entends aussi ce souci de savoir conjuguer la filiation avec les projets que des parents peuvent avoir pour leurs enfants.

Nous sommes aussi confrontés à une société où les formes de la famille évoluent radicalement, où le statut de l'enfant parfois se brouille. Et nos concitoyens rêvent de fonder des cellules familiales. Or aujourd'hui nos concitoyens rêvent de fonder des cellules familiales de modèle traditionnel à partir de schémas familiaux qui le sont moins. J'entends les revendications que formulent les instances catholiques, les associations catholiques, mais là encore, certains principes énoncés par l'Église sont confrontés à des réalités contradictoires et complexes, qui traversent les catholiques eux-mêmes.

Tous les jours, tous les jours, les mêmes associations catholiques et les prêtres, accompagnent des familles monoparentales, des familles divorcées, des familles homosexuelles, des familles recourant à l'avortement, à la fécondation in vitro, à la PMA, des familles confrontées à l'état végétatif d'un des leurs, des familles où l'un croit et l'autre non, apportant dans la famille la déchirure des choix spirituels et moraux. Et cela, je le sais, c'est votre quotidien aussi.

L'Église accompagne inlassablement ces situations délicates et tente de concilier ses principes et le réel. C'est pourquoi je ne suis pas en train de dire que l'expérience du réel défait ou invalide les positions adoptées par l'Église.

Je dis que simplement que, là aussi, il faut trouver la limite. Car la société est ouverte à tous les possibles, mais la manipulation et la fabrication du vivant ne peuvent s'étendre à l'infini sans remettre en cause l'idée même de l'homme et de la vie. Ainsi, le politique et l'Église partagent cette mission de mettre les mains dans la glaise du réel, de se confronter tous les jours à ce que le temporel a, si j'ose dire, de plus temporel.

Et c'est souvent dur, compliqué, exigeant et imparfait. Et les solutions ne viennent pas d'elles-mêmes. Elles naissent de l'articulation entre ce réel et une pensée, un système de valeur, une conception du monde. Elles sont, bien souvent, le choix du moindre mal, toujours précaire. Et cela aussi est exigeant, et difficile.

C'est pourquoi, en écoutant l'Église sur ces sujets, nous ne haussons pas les épaules. Nous écoutons une voix qui tire sa force du réel et sa clarté d'une pensée où la raison dialogue avec une conception transcendante de l'homme. Nous l'écoutons avec intérêt, avec respect et même nous pouvons faire nôtres nombre de ses points. Mais cette voix de l'Église, nous savons au fond vous et moi qu'elle ne peut être injonctive. Parce qu'elle est faite de l'humilité de ceux qui pétrissent le temporel. Elle ne peut dès lors être que questionnante. Et sur tous ces sujets, et en particulier sur ces deux sujets que je viens d'évoquer, parce qu'ils se construisent en profondeur dans ces tensions éthiques, entre nos principes, parfois nos idéaux et le réel nous ramènent à l'humilité profonde de notre condition.

L'État et l'Église appartiennent à deux ordres institutionnels différents, qui n'exercent pas leur mandat sur le même plan. Mais tous deux exercent une autorité et même une juridiction. Ainsi, nous avons chacun forgé nos certitudes et nous avons le devoir de les formuler clairement, pour établir des règles, car c'est notre devoir d'état. Aussi le chemin que nous partageons pourrait se réduire à n'être que le commerce de nos certitudes.

Mais nous savons aussi, vous comme nous, que notre tâche va au-delà. Nous savons qu'elle est de faire vivre le souffle de ce que nous servons, d'en faire grandir la flamme, même si c'est difficile et surtout si c'est difficile. Nous devons constamment nous soustraire à la tentation d'agir en simples gestionnaires de ce qui nous a été confié.

Et c'est pourquoi notre échange doit se fonder non sur la solidité de certaines certitudes, mais sur la fragilité de ce qui nous interroge, et parfois nous désempare. Nous devons oser fonder notre relation sur le partage de ces incertitudes. C'est-à-dire sur le partage des questions, et singulièrement des questions de l'homme.

C'est là que notre échange a toujours été le plus fécond : dans la crise, face à l'inconnu, face au risque, dans la conscience partagée du pas à franchir, du pari à tenter. Et c'est là que la nation s'est le plus souvent grandie de la sagesse de l'Église, car voilà des siècles et des millénaires que l'Église tente ses paris, et ose son risque. C'est par là qu'elle a enrichi la nation.

C'est cela, si vous m'y autorisez, la part catholique de la France. C'est cette part qui dans l'horizon séculier instille tout de même la question intranquille du salut, que chacun, qu'il croie ou ne croie pas, interprétera à sa manière, mais dont chacun pressent qu'elle met en jeu sa vie entière, le sens de cette vie, la portée qu'on lui donne et la trace qu'elle laissera.

Cet horizon du salut a certes totalement disparu de l'ordinaire des sociétés contemporaines, mais c'est un tort, et l'on voit à bien à des signes qu'il demeure enfoui. Chacun a sa manière de la nommer, de le transformer, de le porter. Mais c'est tout à la fois la question du sens et de l'absolu dans nos sociétés. Que l'incertitude du salut apporte à toutes les vies, même les plus résolument matérielles, comme un tremblé, au sens pictural du terme est une évidence. Paul Ricœur, si vous m'autorisez à le citer ce soir, a trouvé les mots justes dans une conférence prononcée à Amiens en 1967 : "maintenir un but lointain pour les hommes, appelons-le un idéal, en un sens moral, et une espérance, en un sens religieux."

Ce soir-là, face à un public où certains avaient la foi, et d'autres non, Paul Ricœur invita son auditoire à dépasser ce qu'il appela "la prospective sans perspective" avec cette formule qui, je n'en doute pas, nous réunira tous ici ce soir : " Viser plus, demander plus. C'est cela l'espoir ; il attend toujours plus que de l'effectuable."

Ainsi, l'Église n'est pas à mes yeux cette instance que trop souvent on caricature en gardienne des bonnes mœurs. Elle est cette source d'incertitude qui parcourt toute vie, et qui fait du dialogue, de la question, de la quête, le cœur même du sens, même parmi ceux qui ne croient pas.

C'est pour cela que le premier don que je vous demande est celui de l'humilité du questionnement, le don de cette sagesse qui trouve son enracinement dans la question de l'homme et donc dans les questions que l'homme se pose. Car c'est cela, l'Église à son meilleur, c'est celle qui dit "frappez, et l'on vous ouvrira", qui se pose en recours et en voix amie dans un monde où le doute, l'incertain, le changeant sont de règle, où le sens toujours échappe, et toujours se reconquiert. C'est une Église dont je n'attends pas des leçons, mais plutôt cette sagesse d'humilité face en particulier à ces deux sujets que vous avez souhaité évoquer, et que je viens d'esquisser en réponse. Parce que nous ne pouvons avoir qu'un horizon commun, et en cherchant chaque jour à faire du mieux, à accepter au fond la part d'intranquillité irréductible qui va avec notre action.

Questionner, ce n'est pas pour autant refuser d'agir. C'est au contraire tenter de rendre l'action conforme à des principes qui la précèdent et la fondent. Et c'est cette cohérence entre pensée et action qui fait la force de cet engagement que la France attend de vous. Ce deuxième don dont je souhaitais vous parler.

Ce qui grève notre pays, j'ai déjà eu l'occasion de le dire, ce n'est pas seulement la crise économique. C'est le relativisme. C'est même le nihilisme. C'est tout ce qui laisse à penser que cela n'en vaut pas la peine. Pas la peine d'apprendre. Pas la peine de travailler. Et surtout pas la peine de tendre la main, et de s'engager au service de plus grand que soi.

Le système progressivement a enfermé nos concitoyens dans l'à-quoi bon, en ne rémunérant plus vraiment le travail ou plus tout à fait, en décourageant l'initiative, en protégeant mal les plus fragiles, en assignant à résidence les plus défavorisés et en considérant que l'ère post-moderne dans laquelle nous étions arrivés était l'ère du grand doute, qui permettait de renoncer à tout absolu.

C'est dans ce contexte de décrue des solidarités et de l'espoir que les catholiques se sont massivement tournés vers l'action associative. Vers l'engagement.

Vous êtes aujourd'hui une composante majeure de cette partie de la nation qui a décidé de s'occuper de l'autre partie, nous en avons vu des témoignages très émouvants tout à l'heure, celle des malades, des isolés, des déclassés, des vulnérables, des abandonnés, des handicapés, des prisonniers, quels que soient leur appartenance ethnique ou religieuse. (…) Les Français ne mesurent pas toujours cette mutation de l'engagement catholique. Vous êtes passés des activités de travailleurs sociaux à celles de militants associatifs se tenant auprès de la part fragile de notre pays, que les associations où les catholiques s'engagent soient explicitement catholiques ou pas, comme les Restos du Cœur.

Je crains que les politiques ne se soient trop longtemps conduits comme si cet engagement était un acquis. Comme si c'était normal. Comme si le pansement ainsi posé par les catholiques, et par tant d'autres, sur la souffrance sociale dédouanait une certaine impuissance publique.

Je voudrais saluer avec infiniment de respect toutes celles et tous ceux qui ont fait ce choix sans compter leur temps ni leur énergie. Et permettez-moi aussi de saluer tous ces prêtres et ces religieux qui de cet engagement ont fait leur vie, et qui chaque jour dans les paroisses françaises accueillent, échangent, œuvrent au plus près des détresses ou des malheurs, ou partagent la joie des familles lors des événements heureux. Parmi eux se trouvent aussi les aumôniers aux armées ou dans nos prisons, et je salue ici leur représentant. Eux aussi sont des engagés. Et permettez-moi d'associer ce faisant, également, tous les engagés des autres religions, dont les représentants sont ici présents et qui partagent cette communauté d'engagement avec vous.

Cet engagement est vital pour la France. Et par-delà les appels, les injonctions, les interpellations que vous nous adressez pour nous dire de faire plus, de faire mieux, je sais, nous savons tous, que le travail que vous accomplissez n'est pas un pis-aller, mais une part du ciment même de notre cohésion nationale.

Ce don de l'engagement n'est pas seulement vital, il est exemplaire.

Mais je suis venu vous appeler à faire davantage encore.

Car, ce n'est pas un mystère, l'énergie consacrée à cet engagement associatif a été aussi largement soustraite à l'engagement politique.

Or je crois que la politique, si décevante qu'elle ait pu être aux yeux de certains, si desséchante parfois, aux yeux d'autres, a besoin de l'énergie des engagés, de votre énergie. Elle a besoin de l'énergie de ceux qui donnent du sens à l'action et qui placent en son cœur une forme d'espérance.

Plus que jamais l'action politique a besoin de ce que la philosophe Simone Weil appelait l'effectivité. C'est-à-dire cette capacité à faire exister dans le réel les principes fondamentaux qui structurent la vie morale, intellectuelle et, dans le cas des croyants, spirituelle.

C'est ce qu'ont apporté à la politique française les grandes figures que furent le général de Gaulle, Georges Bidault, Robert Schuman, Jacques Delors, ou encore les grandes consciences françaises qui ont éclairé l'action politique, comme Clavel, Mauriac, Lubac, Marrou… Et ce n'est pas une pratique théocratique ni une conception religieuse du pouvoir qui s'est fait jour, mais une exigence chrétienne importée dans le champ laïc de la politique.

Cette place aujourd'hui est à prendre. Non parce qu'il faudrait à la politique française son quota de catholiques, de protestants, de juifs ou de musulmans, non, ni parce que les responsables politiques de qualité ne se recruteraient que dans les rangs des gens de foi, mais parce que cette flamme commune dont je parlais tout à l'heure à propos d'Arnaud Beltrame fait partie de notre histoire et de ce qui toujours a guidé notre pays. Le retrait ou la mise sous le boisseau de cette lumière n'est pas une bonne nouvelle.

C'est pourquoi, depuis le point de vue qui est le mien, un point de vue de chef d'État, un point de vue laïc, je dois me soucier que ceux qui travaillent au cœur de la société française, ceux qui s'engagent pour soigner ses blessures et consoler ses malades, aient aussi une voix sur la scène politique. Sur la scène politique nationale comme sur la scène politique européenne. Ce à quoi je veux vous appeler ce soir, c'est à vous engager politiquement, dans notre débat national et dans notre débat européen, car votre foi est une part d'engagement dont ce débat a besoin. Et parce que, historiquement, vous l'avez toujours nourri.

Car l'effectivité implique de ne pas déconnecter l'action individuelle de l'action politique et publique.

A ce propos, il me faut rappeler la clarté parfaite du texte proposé par la Conférence des évêques en novembre 2016 en vue de l'élection présidentielle, intitulé "Retrouver le sens du politique".

J'avais fondé En Marche ! quelques mois plus tôt et sans vouloir engager, Monseigneur, une querelle de droits d'auteur, j'y ai lu ces phrases dont la consonance avec ce qui a guidé mon engagement m'a alors frappé. Il y est ainsi écrit que, je cite : "Nous ne pouvons pas laisser notre pays voir ce qui le fonde risquer de s'abîmer gravement, avec toutes les conséquences qu'une société divisée peut connaître. C'est à un travail de refondation auquel il nous faut, ensemble, nous atteler."

Recherche du sens, de nouvelles solidarités, mais aussi espoir dans l'Europe, ce document énumère tout ce qui peut porter un citoyen à s'engager, et s'adresse au catholique en liant avec simplicité la foi à l'engagement politique, par cette formule, que je cite : "Le danger serait d'oublier ce qui nous a construits, ou à l'inverse de rêver du retour à un âge d'or imaginaire ou d'aspirer à une Église de purs et à une contre-culture située en dehors du monde, en position de surplomb et de juge."

Depuis trop longtemps, le champ politique était devenu un théâtre d'ombres. Et aujourd'hui encore, le récit politique emprunte trop souvent aux schémas les plus éculés et les plus réducteurs, semblant ignorer le souffle de l'Histoire et ce que le retour du tragique dans notre monde contemporain exige de nous.

Je pense pour ma part que nous pouvons construire une politique effective, une politique qui échappe au cynisme ordinaire pour graver dans le réel ce qui doit être le premier devoir du politique, je veux dire la dignité de l'homme.

Je crois en un engagement politique qui serve cette dignité. Qui la reconstruise où elle a été bafouée. Qui la préserve où elle est menacée. Qui en fasse le trésor véritable de chaque citoyen.

Je crois dans cet engagement politique qui permette de restaurer la première des dignités, celle de vivre de son travail. Je crois dans cet engagement politique qui permet de redresser la dignité la plus fondamentale, la dignité des plus fragiles. Celle qui justement ne se résout à aucune fatalité sociale, et vous en avez été des exemples magnifiques tous les six, à l'instant, et qui considère que faire œuvre d'engagement politique c'est aussi changer les pratiques là où on est de la société, et son regard.

Les six voix que nous avons entendues au début de cette soirée, ce sont six voix d'engagement, qui a en lui une forme d'engagement politique, qui ne suppose qu'à poursuivre ce chemin pour trouver aussi d'autres débouchés, mais où à chaque fois j'ai voulu lire ce refus d'une fatalité, cette volonté de s'occuper de l'autre, et surtout cette volonté par la considération apportée, d'une conversion des regards.

C'est cela l'engagement dans une société. C'est donner de son temps, de son énergie, c'est considérer que la société n'est pas un corps mort qui ne serait modifiable soit que par des politiques publiques ou des textes, soit qui ne serait soumis qu'à la fatalité des temps, c'est que tout peut être changé, si on décide de s'engager, de faire, et par son action, de changer son regard, par, son action de donner une chance à l'autre, mais aussi de nous révéler à nous-même que cet autre nous transforme.

On parle beaucoup aujourd'hui d'inclusivité. Ça n'est pas un très joli mot et je ne suis pas sûr qu'il soit toujours compris par toutes et tous. Mais il veut dire cela. Ce que nous tentons de faire sur l'autisme, sur le handicap, ce que je veux que nous poursuivions pour restaurer la dignité de nos prisonniers. Ce que je veux que nous poursuivions pour la dignité des plus fragiles dans nos sociétés, c'est de simplement considérer qu'il y a toujours un autre, à un moment donné de sa vie auquel il peut quelque chose ou auquel il ne peut rien, que cet autre a quelque chose à apporter à la société.

Allez voir une classe ou une crèche, nous étions il y a quelques jours, où l'on place des jeunes enfants ayant des troubles autistiques et vous verrez ce qu'ils apportent aux autres enfants. Et je vous le dis monsieur, ne pensez pas simplement qu'on vous aide, nous avons vu tout à l'heure dans l'émotion de votre frère, tout ce que vous lui avez apporté et qu'aucun autre n'aurait pu apporter. Cette conversion du regard seul l'engagement la rend possible. Et au cœur de cet engagement, une indignation profonde, humaniste, éthique. Et notre société politique en a besoin.

Et cet engagement que vous portez, j'en ai besoin pour notre pays comme j'en ai besoin pour notre Europe. Parce que notre principal risque aujourd'hui, c'est l'anomie, c'est l'atonie, c'est l'assoupissement. Nous avons trop de nos concitoyens qui pensent que ce qui est acquis est devenu naturel, qui oublient les grands basculements auxquels notre société et notre continent sont aujourd'hui soumis. Ils veulent penser que cela n'a jamais été, oubliant que notre Europe ne vit qu'au début d'une parenthèse dorée qui n'a que 70 ans de paix, elle qui a toujours été bousculé par des guerres. Trop de nos concitoyens pensent que la fraternité dont on parle, c'est une question d'argent publique et de politique publique, et qu'ils n'auraient pas leur part indispensable. Tous ces combats qui sont au cœur de l'engagement politique contemporain. Les parlementaires ici présents les portent dans leur part de vérité, qu'il s'agisse de lutter contre le réchauffement climatique, de lutter pour une Europe qui protège, et qui revisite ses ambitions pour une société plus juste, mais ils ne seront pas possibles si à tous les niveaux de la société, ils ne sont accompagnés d'un engagement politique profond, un engagement politique auquel j'appelle les catholiques, pour notre pays et pour notre Europe.

Le don de l'engagement que je vous demande, c'est celui-ci : ne restez pas au seuil. Ne renoncez pas à la République que vous avez si fortement contribué à forger. Ne renoncez pas à cette Europe, dont vous avez nourri le sens. Ne laissez pas en friche les terres que vous avez semées. Ne retirez pas à la République la rectitude précieuse que tant de fidèles anonymes apportent à leur vie de citoyen.

Il y a au cœur de cet engagement dont notre pays a besoin la part d'indignation et de confiance dans l'avenir que vous pouvez apporter.

Cependant, pour vous rassurer, ce n'est pas un enrôlement que je suis venu vous proposer. Et je suis même venu vous demander un troisième don que vous pouvez faire à la nation, c'est précisément celui de votre liberté.

Partager le chemin, ce n'est pas toujours marcher du même pas.

Je me souviens de ce joli texte où Emmanuel Mounier explique que l'Église, en politique, a toujours été à la fois en avance et en retard. Jamais tout à fait contemporaine. Jamais tout à fait de son temps. Cela fait grincer quelques dents.

Mais il faut accepter ce contretemps. Il faut accepter que tout, dans notre monde, n'obéisse pas au même rythme. Et la première liberté dont l'Église peut faire don, c'est d'être intempestive. Certains la trouveront réactionnaire. D'autres, sur d'autres sujets, bien trop audacieuse. Je crois simplement qu'elle doit être un de ces points fixes dont notre humanité a besoin au creux de ce monde devenu oscillant. Un de ces repères qui ne cède pas à l'humeur des temps.

C'est pourquoi, Monseigneur, mesdames et messieurs, il nous faudra vivre cahin-caha avec votre côté intempestif et la nécessité que j'aurais d'être dans le temps du pays. Et c'est ce déséquilibre constant qui nous fera ensemble cheminer.

"La vie active", disait Grégoire, "est service, la vie contemplative est une liberté" : je voudrais ce soir, en rappelant l'importance de cette part intempestive, et de ce point fixe que vous pouvez représenter, avoir une pensée pour toutes celles et tous ceux qui se sont engagés dans une vie recluse, ou une vie communautaire, une vie de prière et de travail. Même si elle semble pour certains à contretemps, ce type de vie est aussi l'exercice d'une liberté. Elle démontre que le temps de l'Église n'est pas celui du monde et certainement pas celui de la politique telle qu'elle va, et c'est très bien ainsi.

Ce que j'attends que l'Église nous offre, c'est aussi sa liberté de parole. Nous avons parlé des alertes lancées par les associations ou par l'épiscopat. Je songe aussi aux monitions du Pape, qui trouve dans une adhésion constante au réel de quoi rappeler les exigences de la condition humaine. Cette liberté de parole, dans une époque où les droits font florès, présente souvent la particularité de rappeler les devoirs de l'homme. Envers soi-même, son prochain, ou envers notre planète.

La simple mention des devoirs qui s'imposent à nous est parfois irritante. Cette voix qui sait dire ce qui fâche, nos concitoyens l'entendent, même s'ils sont éloignés de l'Église. C'est une voix qui n'est pas dénuée de cette ironie "parfois tendre, parfois glacée" dont parlait Jean Grosjean dans son commentaire de Paul. Une voix qui sait comme peu d'autres subvertir les certitudes, jusque dans ses rangs.

Cette voix qui se fait tantôt révolutionnaire, tantôt conservatrice, et souvent les deux à la fois, comme le disait Lubac dans ses Paradoxes, est importante pour notre société. Il faut être très libre pour oser être paradoxal, et il faut être paradoxal pour être vraiment libre. C'est ce que nous rappellent les meilleurs écrivains catholiques, de Maurice Clavel à Alexis Jenni, de Georges Bernanos à Sylvie Germain, de Paul Claudel à François Sureau, de François Mauriac à Florence Delay, de Julien Green à Christiane Rancé.

Dans cette liberté de parole, de regard qui est le leur, nous trouvons une part de ce qui peut éclairer notre société. Et dans cette liberté de parole, je range la volonté de l'Église d'initier, d'entretenir et de renforcer le libre dialogue avec l'islam dont le monde a tant besoin, et que vous avez évoqué.

Car il n'est pas de compréhension de l'islam qui ne passe par des clercs, comme il n'est pas de dialogue interreligieux sans les religions.

Ces lieux en sont le témoin : le pluralisme religieux est une donnée fondamentale de notre temps. Monseigneur Lustiger en avait eu l'intuition forte lorsqu'il a voulu faire revivre le Collège des Bernardins pour accueillir tous les dialogues. L'histoire lui a donné raison. Il n'y a pas plus urgent aujourd'hui qu'accroître la connaissance mutuelle des peuples, des cultures, des religions. Et il n'y a d'autre moyen pour cela que la rencontre, par la voix, mais aussi par les livres, et par le travail partagé, toutes choses dont Benoît XVI avait raconté l'enracinement dans la pensée cistercienne lors de son passage ici en 2008.

Ce partage s'exerce en pleine liberté, chacun dans ses termes et ses références. Il est le socle indispensable du travail que l'État de son côté doit mener pour penser toujours à nouveaux frais la place des religions dans la société et la relation entre religions, société et puissance publique. Et pour cela, je compte beaucoup sur vous, sur vous tous, pour nourrir ce dialogue, et l'enraciner dans notre histoire commune, qui a ses particularités, mais dont la particularité est d'avoir justement toujours attaché à la nation française cette capacité à penser les universels. Ce partage, ce travail, nous le menons résolument, après tant d'années d'hésitation ou de renoncement. Et les mois à venir seront décisifs à cet égard.

Ce partage que vous entretenez est d'autant plus important que les chrétiens payent de leur vie leur attachement au pluralisme religieux. Je pense aux chrétiens d'Orient. Le politique partage avec l'Église la responsabilité de ces persécutés. Car non seulement nous avons hérité historiquement du devoir de les protéger, mais nous savons que partout où ils sont, ils sont l'emblème de la tolérance religieuse. Je tiens à saluer le travail admirable accompli par des mouvements comme l'Œuvre d'Orient, Caritas France et la Communauté Sant'Egidio pour permettre l'accueil sur le territoire national des familles réfugiées, et pour venir en aide sur place, avec le soutien de l'État.

Comme je l'ai dit lors de l'inauguration de l'exposition Chrétiens d'Orient à l'Institut du monde arabe le 25 septembre dernier, l'avenir de cette partie du monde ne se fera pas sans la participation de toutes les minorités, de toutes les religions et en particulier des Chrétiens d'Orient. Les sacrifier, comme le voudraient certains, les oublier, c'est être sûr qu'aucune stabilité, aucun projet ne se construira dans la durée dans cette région.

Il est enfin une dernière liberté dont l'Église doit nous faire don, c'est de la liberté spirituelle.

Car nous ne sommes pas faits pour un monde qui ne serait traversé que de buts matérialistes. Nos contemporains ont besoin, qu'ils croient ou ne croient pas, d'entendre parler d'une autre perspective sur l'homme que la perspective matérielle. Ils ont besoin d'étancher une autre soif, qui est une soif d'absolu. Il ne s'agit pas ici de conversion mais d'une voix qui, avec d'autres, ose encore parler de l'homme comme d'un vivant doté d'esprit. Qui ose parler d'autre chose que du temporel, mais sans abdiquer la raison ni le réel. Qui ose aller dans l'intensité d'une espérance, et qui, parfois, nous fait toucher du doigt ce mystère de l'humanité qu'on appelle la sainteté, dont le pape François dit dans l'exhortation parue ce jour qu'elle est "le plus beau visage de l'Église".

Cette liberté, c'est celle d'être vous-mêmes. Sans chercher à complaire ni à séduire. Mais en accomplissant votre œuvre dans la plénitude de son sens. Dans la règle qui lui est propre et qui depuis toujours nous vaut des pensées fortes, une théologie humaine, une Église qui sait guider les plus fervents comme les non-baptisés, les établis comme les exclus.

"Une Église triomphant parmi les hommes ne devrait-elle pas s'inquiéter d'avoir déjà tout compromis de son élection en ayant passé un compromis avec le monde ?"

Cette interrogation n'est pas mienne ce sont les mots de Jean-Luc Marion qui devraient servir de baume à l'Église et aux catholiques aux heures de doute sur la place des catholiques en France, sur l'audience de l'Église, sur la considération qui leur est accordée. L'Église n'est pas tout à fait du monde et n'a pas à l'être. Nous qui sommes aux prises avec le temporel le savons et ne devons pas essayer de l'y entraîner intégralement, pas plus que nous ne devons le faire avec aucune religion. Ce n'est ni notre rôle ni leur place.

Mais cela n'exclut pas la confiance et cela n'exclut pas le dialogue. Surtout, cela n'exclut pas la reconnaissance mutuelle de nos forces et de nos faiblesses, de nos imperfections institutionnelles et humaines.

Car nous vivons une époque où l'alliance des bonnes volontés est trop précieuse pour tolérer qu'elles perdent leur temps à se juger entre elles. Nous devons une bonne fois pour toutes admettre l'inconfort d'un dialogue qui repose sur la disparité de nos natures, mais aussi admettre la nécessité de ce dialogue car nous visons chacun dans notre ordre à des fins communes, qui sont la dignité et le sens.

Certes, les institutions politiques n'ont pas les promesses de l'éternité ; mais l'Église elle-même ne peut risquer avant le temps de faucher à la fois le bon grain et l'ivraie. Et dans cet entre-deux où nous sommes, où nous avons reçu la charge de l'héritage de l'homme et du monde, oui, si nous savons juger les choses avec exactitude, nous pourrons accomplir des grandes choses ensemble.

C'est peut-être assigner là à l'Église de France une responsabilité exorbitante, mais elle est à la mesure de notre histoire, et notre rencontre ce soir atteste, je crois, que vous y êtes prêts.

Monseigneur, Mesdames et Messieurs, sachez en tout cas que j'y suis prêt aussi.

Je vous remercie.