Protos. Hrisostom de la Măn. Putna
Pe drumul Unirii românilor - Firea ortodoxă a poporului român
Dacă un loc este frumos, românul va spune că este o gură de rai. Dacă un
om este bun, va spune despre el că este pâinea lui Dumnezeu. Ce
înseamnă „pâinea lui Dumnezeu” decât că este chipul lui Hristos? Ne
aducem și noi aminte cum ne învățau bunicii noștri să avem respect față
de pâine pentru că, spuneau ei, pâinea este obrazul lui Hristos.
Românii nu au înțeles niciodată să separe credința de neam și de limbă, astfel încât cultura populară și spiritualitatea s-au format în leagănul acesta, pe făgașul acesta biblic.
Un preot sas spunea despre români că nu citesc epistolele Sfântului Apostol Pavel și Evangheliile în limba lor, ci într-o limbă străină, care era, desigur, limba slavonă, mirenii neînțelegând nimic, însă preotul lor tălmăcindu-le cele spuse în biserică. Înțelegem că biserica a fost cea care a adus și a tradus Cuvântul lui Dumnezeu pentru popor. Se întâmplă cu poporul român ceea ce se întâmpla cu creștinismul în vremurile sale primare, care păstra învățătura Mântuitorului nostru Iisus Hristos prin predica apostolilor, care pe cale orală transmiteau viața și învățăturile Mântuitorului Hristos celor de lângă ei și cei de aici mai departe, astfel încât se pare că acest popor parcă a fost modelat de Dumnezeu în felul acesta mai cuminte al ascultării cuvântului, mai degrabă decât al citirii lui.
Credința a fost cea care a ajutat cultura să crească, de aceea, până și astăzi poporul nu cunoaște altă terminologie decât cea ortodoxă, pentru că poporul s-a născut ortodox și simte ortodox. Ortodoxia pentru el este un fel de a fi, este însăși firea lui.
Smerenia poporului român, deși înțeleasă de multe ori ca fiind o slăbiciune, este poate sinteza cea mai frumoasă dintre orientalismul de multe ori abisal și luciditatea prea superficială a Occidentului. Această smerenie a poporului român este expresia vie a învățăturii apostolice prin care, după cum spunea Sfântul Apostol Pavel, fiecare cu smerenie să-l socotească pe celălalt mai de cinste decât pe sine însuși (cf. Filipeni 2, 3), astfel încât, dacă cineva ar vrea să definească printr-un singur cuvânt poporul român, acel cuvânt cu siguranță ar fi „ospitalitate”. Această ospitalitate a românilor este smerenia pe care Ortodoxia a învățat-o și o învață, iată, de peste 2000 de ani.
Poporul român nu a știut să trăiască decât alături de biserică. Nu găsim la niciun alt popor ortodox această grijă față de biserică și față de cei adormiți. Poporul român se duce cu o sfială și aproape cu o voioșie evlavioasă la mormintele străbunilor. Ei se întâlnesc la căpătâiul celor adormiți nu ca să plângă deznădăjduitor, ci ca să se întâlnească între ei și cu cei de dincolo. Dacă Ortodoxia se evidențiază și se deosebește de celelalte denominațiuni creștine prin această legătură dintre cei vii și cei adormiți, poporul român a reușit să facă din acest lucru un crez în egală măsură și evlavios, dar și familiar.
Așa cum spunea odinioară într-un psalm Sfântul Proroc David: „de te voi uita, Ierusalime, uitată să fie dreapta mea” (Psalmi 136, 5), tot așa și poporul român nu înțelege să își părăsească locul în care s-a născut, pentru că nu înțelege să se despartă de moșii și strămoșii față de care este dator în primul rând pentru această credință pe care ei i-au transmis-o.
Nu poți să fii ortodox și să nu simți românește. Și dacă, astăzi, noi ne bucurăm la sărbătorirea celor 100 de ani de la Marea Unire, aceasta nu este o simplă comemorare; aceasta este, mai degrabă, un semnal, o chemare la trezire a neamului românesc, o chemare la aducere aminte a ceea ce suntem, a modului în care ne-am format. Și toți să-și aducă aminte că au o datorie față de înaintași și față de bunii și străbunii care ne-au învățat să facem cruce și să stăm toți în jurul bisericii, căci biserica este leagănul în care poporul român s-a format.
Românii nu au înțeles niciodată să separe credința de neam și de limbă, astfel încât cultura populară și spiritualitatea s-au format în leagănul acesta, pe făgașul acesta biblic.
Un preot sas spunea despre români că nu citesc epistolele Sfântului Apostol Pavel și Evangheliile în limba lor, ci într-o limbă străină, care era, desigur, limba slavonă, mirenii neînțelegând nimic, însă preotul lor tălmăcindu-le cele spuse în biserică. Înțelegem că biserica a fost cea care a adus și a tradus Cuvântul lui Dumnezeu pentru popor. Se întâmplă cu poporul român ceea ce se întâmpla cu creștinismul în vremurile sale primare, care păstra învățătura Mântuitorului nostru Iisus Hristos prin predica apostolilor, care pe cale orală transmiteau viața și învățăturile Mântuitorului Hristos celor de lângă ei și cei de aici mai departe, astfel încât se pare că acest popor parcă a fost modelat de Dumnezeu în felul acesta mai cuminte al ascultării cuvântului, mai degrabă decât al citirii lui.
Credința a fost cea care a ajutat cultura să crească, de aceea, până și astăzi poporul nu cunoaște altă terminologie decât cea ortodoxă, pentru că poporul s-a născut ortodox și simte ortodox. Ortodoxia pentru el este un fel de a fi, este însăși firea lui.
Smerenia poporului român, deși înțeleasă de multe ori ca fiind o slăbiciune, este poate sinteza cea mai frumoasă dintre orientalismul de multe ori abisal și luciditatea prea superficială a Occidentului. Această smerenie a poporului român este expresia vie a învățăturii apostolice prin care, după cum spunea Sfântul Apostol Pavel, fiecare cu smerenie să-l socotească pe celălalt mai de cinste decât pe sine însuși (cf. Filipeni 2, 3), astfel încât, dacă cineva ar vrea să definească printr-un singur cuvânt poporul român, acel cuvânt cu siguranță ar fi „ospitalitate”. Această ospitalitate a românilor este smerenia pe care Ortodoxia a învățat-o și o învață, iată, de peste 2000 de ani.
Poporul român nu a știut să trăiască decât alături de biserică. Nu găsim la niciun alt popor ortodox această grijă față de biserică și față de cei adormiți. Poporul român se duce cu o sfială și aproape cu o voioșie evlavioasă la mormintele străbunilor. Ei se întâlnesc la căpătâiul celor adormiți nu ca să plângă deznădăjduitor, ci ca să se întâlnească între ei și cu cei de dincolo. Dacă Ortodoxia se evidențiază și se deosebește de celelalte denominațiuni creștine prin această legătură dintre cei vii și cei adormiți, poporul român a reușit să facă din acest lucru un crez în egală măsură și evlavios, dar și familiar.
Așa cum spunea odinioară într-un psalm Sfântul Proroc David: „de te voi uita, Ierusalime, uitată să fie dreapta mea” (Psalmi 136, 5), tot așa și poporul român nu înțelege să își părăsească locul în care s-a născut, pentru că nu înțelege să se despartă de moșii și strămoșii față de care este dator în primul rând pentru această credință pe care ei i-au transmis-o.
Nu poți să fii ortodox și să nu simți românește. Și dacă, astăzi, noi ne bucurăm la sărbătorirea celor 100 de ani de la Marea Unire, aceasta nu este o simplă comemorare; aceasta este, mai degrabă, un semnal, o chemare la trezire a neamului românesc, o chemare la aducere aminte a ceea ce suntem, a modului în care ne-am format. Și toți să-și aducă aminte că au o datorie față de înaintași și față de bunii și străbunii care ne-au învățat să facem cruce și să stăm toți în jurul bisericii, căci biserica este leagănul în care poporul român s-a format.
Cuvânt Acad. Ioan Aurel Pop
Rolul Bisericii în trecutul românesc
12 martie 2013 - Cluj-Napoca
[...]Avem noțiuni extrem de frumoase și interesante cărora uneori le-am uitat sensul sau poate că nu l-am știut niciodată pe cel corect. Termenul de biserică, mai ales în forma sa grecească, de ecclesia (gr. ἐκκλησία), se referă în primul rând la o adunare, la o coeziune și abia mai târziu la o clădire. Termenul de biserică înseamnă comunitatea și coeziunea oamenilor, strânși la un loc întru credință. E o adunare a credincioșilor și, cum toți oamenii erau credincioși [în vremurile medievale n.n.] e o adunare a lumii.
Locul de închinăciune la noi, în acest spațiu, a avut până acuma o mare, mare modestie. Bisericile tradiționale secole de-a rândul au fost biserici de lemn. Un student mi-a spus: "domnule profesor, nici nu încăpea satul în biserică". Nici nu trebuia să încapă satul fizic. Era de ajuns să încapă satul spiritual! In preajma bisericii cei tineri se închinau în genunchi sau plecau capul, cei bătrâni intrau în biserică să fie ocrotiți, dar prezența lor în biserică sau în preajma bisericii era totuna. Nu era nevoie de o clădire care să adăpostească trupuri, ci era nevoie de o comuniune care să adăpostească suflete. Si, în această perspectivă Biserica i-a ținut pe oameni împreună.
Ideea noastră de a te înfățișă în picioare, în fața Domnului, prin rugăciune, este fundamentală. Tot așa, mă întreabă oamenii de ce noi nu stăm în bănci în biserici. Tradiția Răsăritului cere acest lucru și noi am cultivat această tradiție. Stau jos cei neputincioși, cei slabi și bolnavi, copiii care nu înțeleg în deplinătatea ei lumea. Maturii, în fața Domnului, trebuie să stea cuviincios în picioare.
Tot din Evul mediu ne vine o idee fundamentală legată de forța Bisericii. Să ne amintim că în lb. slavă avem termenul de vlădică. Termenul de episcop fiind grecesc. Termenul de vlădică cuprinde în sine noțiunea de putere - puterea care îmbină puterea spiritului cu puterea politică. Conducătorii noștri secole de-a rândul au fost conducători spirituali care au chivernisit și treburile lumești, pentru că nu erau alții care să o facă și, mult mai important, cea mai mare încredere a poporului s-a îndreptat mereu spre ei.
Vorbim de Stat în Evul Mediu când ar trebui să vorbim mai degrabă de voievodate, de principate, de regate. Dar generic, statul medieval își avea forță prin puterea Domnului, iar Domnul își avea forța în acțiunea de ungere cu Mir, de sfințire și de încoronare. Deci Biserica conferea și putere lumească și dădea coeziune lumii. Tot domnii noștri au făcut acest lucru.
Tot așa, din ignoranță, suntem învățați că monahia a început în sec. XIX și că tradiția noastră [monahală] anterioară e pierdută în neguri. Monarhia noastră a început odată cu primul voievod și o dată cu primul domn care avea putere supremă și puterea supremă îi venea prin mijlocirea Bisericii, care mijlocea între el și Dumnezeu.
De asemenea, pictura bisericească, și prin pictură toată arta bisericească, a pătruns în societate mulțumită Bisericii. Noi nu am fost capabili, ca popor de agricultori și de păstori, cu mijloace reduse să luam de la bizantini costisitoarea artă a mozaicului, n-am fost capabili să participăm la subtilele dispute teologice și filozofice care animau lumea din capitala creștinătății, din Noua Roma, dar am luat de acolo ce ni s-a potrivit, adică pictura pe frescă, am luat icoana pe lemn sau pe sticlă. Toată această forma era menită să slujească dumnezeirea și, prin ea, a slujit și frumosul, pentru că arta cooperează cu frumosul și gustul pentru frumos al poporului român s-a dezvoltat sub patronajul Bisericii.
Când anonimii zugravi din vremea lui Petru Rareș pictau Voronețul, la Roma, ucenicii lui Michelangelo făceau Capela Sixtină. Cine a zis prima oară că Voronețul e o sixtină românească, a spus-o în deplină cunoștință de cauză. E o artă care ne cuprinde și ne pătrunde de atunci, dintr-o lume pe care grăbit o numim întunecată, dintr-o lume care în Occident a lăsat catedrale romane și gotice, iar în Răsărit minunea cupolei bizantine, cheia de boltă, sprijinirea atât de frumoasă a acestei arhitecturi pe o societate frumoasă și cuminte care înțelegea lumea mai mult cu ochii minții decât cu ochii nevoilor materiale.
Biserica românească din Transilvania a avut și un rol național, prin faptul că a alinat întreaga societate românească, i-a oferit sprijin. Preotul era deopotrivă medic de suflete și de trupuri. În Evul Mediu sunt formule de adresare pentru boli fizice înaintea părintelui spiritual, care le putea vindeca. Toată lumea știe că în Transilvania termenul de valah se identifică cu acela de schismatic în sens peiorativ, adică de ortodox în sens real. Si, de multe ori se folosesc în documente elaborate în alte cancelarii sintagme precum creștinul și valahul, în care "adevăratul creștin" era numai cel care se închina numai într-un anumit fel și unei anumite biserici, iar valahul era o întreagă lume, un întreg univers din care nu lipsea disprețul și desconsiderarea.
Supraviețuirea acestei biserici s-a datorat riturilor frumoase, ritualurilor exterioare cum le numeau unii, de la icoană și lumânare până la pomeni și cultul morților, până la posturile de peste an și la sărbători, care toate își aveau legătură cu ciclul natural și cu ciclul vieții. Si, unele dintre ele, după cum știți - și asta arata vechimea creștinismului nostru - au denumiri precreștine, vin dintr-o lume care, parcă prevestea lumea creștină, dintr-o lume în care frumusețea termenilor ne copleșește astăzi pentru ca o înțelegem tot mai puțin.
Biserica era implicată în școală. Până târziu, în sec. XIX preotul era și dascăl, preotul ținea școlile satului, și îi învăța pe copii literele, sau, după terminologia slavonă, buchiile. In acest fel era un apostol al neamului, un luminator al neamului, până să apară învățătorul despărțit de preot, dar legat de el.
Biserica se implica în muncă, în economia satului. Faimoasa pornire a plugurilor primăvara nu se producea în afara bisericii. Cu binecuvântarea preotului se făcea. Pornirea plugurilor însemna un nou ciclu de viață.
Sănătatea tuturor, de la copilărie până la bătrânețe era ocrotită de Biserică. Alte instituții nu au fost care să facă acest lucru.
[...]
Toate astea demonstrează cât a putut fi de puternică forța Bisericii în societatea noastră și nu ne mai miram că până în sec. al XVIII-lea și în sec al XIX-lea Biserica este purtătoarea idealului național, și primii conducători politici ai românilor au fost preoți și ierarhi, pentru că a te pune în slujba națiunii era pentru Biserică un exercițiu repetat de secole.
Cu alte cuvinte Biserica în trecutul nostru a fost însăși lumea, comunitatea, iar rolul ei social derivă din statutul ei. Scopul ei caritabil, de ajutor, dat celor în nevoie, se menține și se afirmă de la începuturi. Romanii au avut mereu, de-a lungul veacurilor convingerea că Biserica îi ocrotește, iar uneori aceasta protecție a fost exercitată printre români numai de Biserica lor, în mijlocul unor forte declarat ostile. Si, în acele timpuri, îngăduiți-mi să vă spun, nu a fost nevoie de societăți de întrajutorare și nici de fundații, cum e nevoie în vremurile noastre, când lumea - cum zicea cronicarul - s-a mai hăinit și ticăloșit, pentru că Biserica în sine și prin sine era cea mai mare societate de întrajutorare.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu