 |
| Sursa foto |
Esența acțiunilor diavolești se arată în modul în care a ispitit-o pe Eva în Rai oferindu-i ceva ce nu-i aparținea. Fructul pe care îl oferă diavolul Evei nu este al lui, observați, este un fruct dintr-un pom creat de Dumnezeu. Cum putea, dar, diavolul să-i ofere Evei ceva ce nu-i aparținea, ceva ce era al lui Dumnezeu? Ba mai mult decât atât, Sfântul Efrem Sirul crede că fructul era al Evei, adică al Evei și al lui Adam. Nu are nici o rațiune ca Dumnezeu să facă un Univers întreg pe care să-l dăruiască lui Adam, iar un pom să și-l țină pentru Sine. Oare Dumnezeu mănâncă poame sau se încântă de la ideea de a avea un copac? Desigur că nu. Atunci suntem de acord cu Efrem Sirul că Dumnezeu a făcut acest pom pentru Adam și Eva și că fructul acela oprit era tot pentru ei, doar că urma să fie oferit în urma unui examen de iubire, de fidelitate. Ca sa dezleg în sfârșit taina acestui fruct oprit, voi spune, împreună cu Sfântul Efrem și alți sfinți ai Bisericii, că fructul acela nu era un măr, așa cum ne-am obișnuit să-l recunoaștem pe filieră renascentistă și romantică, ci era un Strugure. Strugurele care este Hristos, pe care mâncându-l ne îndumnezeim. Oare nu asta a promis diavolul Evei? Ii promite că, dacă va manca din pom, va fi asemenea lui Dumnezeu! Si Eva primește din mâna diavolului ceea ce aparținea lui Dumnezeu. Primește de la un străin ceea ce îi aparținea de fapt.
Așa este cu tot ce este bun, frumos și plăcut în lume. Totul a fost creat de Dumnezeu pentru om, dar dacă ajungem să luăm fără mulțumire și nu ca din mâna Domnului, totul se transformă în păcat. In măsura în care ne apropiem de Dumnezeu și începem să trăim o viață spirituală slăbesc în noi plăcerile trupești, și invers, cu cât ne îndepărtam de Dumnezeu, cu atât crește în noi pofta de plăceri trupești. Viața singură ne arată cât păcat este în plăceri prin suferința pe care o lăsam în urma noastră, dar care negreșit ne va însoți și pe noi. Câtă placere încape într-un trup, tot atâta suferință.
Lacrimile de pocăință sunt proprii atât femeilor
cât și bărbaților. In pocăință adevărată nu mai există femei și bărbați, ci toți sunt ai lui Hristos. Acesta este scopul lucrării
Bisericii, de a depăși neputințele și caracteristicile firii, de a exersa în lucrarea iubirii, a sincerității, a bunătății, a smereniei, a iertării și a rugăciunii până când obiceiurile noastre vechi se vor toci și vom căpăta în loc obișnuințe noi, potrivite cu chemarea noastră.
***
***
Plânsul este o emoție oarecum incompatibilă cu plinătatea veșnică a lui Dumnezeu. Un Dumnezeu care plânge este un Dumnezeu care Se mișcă din integritatea ființei Sale și devine asemenea firii omenești perisabile. Plânsul este expresia durerii și este o urmare a căderii adamice. Atunci când Hristos a plâns pentru Lazăr, El a plâns ca Om, asa cum a flămânzit, S-a speriat în gradina Ghetsimani, a suferit sete, a obosit de mers și de nesomn, a simțit durere și în cele din urmă moartea pe Cruce. Însă firea dumnezeiască nu are în sine nimic din ce exprimă suferința pricinuită de stricăciunea morții adusa în lume prin căderea lui Adam. Dumnezeu este întreg și neclintit în revărsarea iubirii Sale peste lume. Logica e simpla: dacă Dumnezeu ar plânge, înseamnă ca El ar fi lovit de suferință; dacă ar suferi, înseamnă ca ar fi supus durerii; dacă ar fi supus durerii, înseamnă că ar putea fi lovit; dacă ar putea fi lovit, însemnă ca ar fi destructibil, iar dacă e destructibil nu mai e veșnic, nu mai este Dumnezeu.
***
Suferința este un mod de cunoaștere. Toate revelațiile cu care s-a îmbogățit omenirea de-a lungul istoriei au fost rodul unor oameni trecuți prin suferințe.[...] Dacă suferința n-ar fi avut un rol revelator, cu siguranță nici prorocii, nici Maica Domnului și nici Fiul lui Dumnezeu nu ar fi avut parte de ea. Dar suferința este o primă palmă dată morții. Doar în suferință se verifică calitatea umană. Așa cum zic Sfinții Părinți, suferința este focul care ne curață așa cum se curată aurul în topitoare. Suferința fizică, suferita emoțională. Un lucru este cert: noi, oamenii, nu putem schimba suferința care se abate asupra noastră, dar putem schimba modul în care privim suferința. Cum a zis unul din marii preoți ai neamului nostru, părintele Gheorghe Calciu, care a petrecut douăzeci și unu de ani de tortură în lagărele comuniste: "Nu ar trebui să-L rugam pe Dumnezeu să ne izbăvească de suferință, ci mai degrabă să-L chemam pe Dumnezeu în suferința noastră. Dumnezeu S-a coborât în iad și l-a umplut de lumină, deci poate cobori și în iadul personal al fiecăruia, care este suferința, pentru a o umple de sens și de lumină"
Sursa: Dumnezeu povestit pe înțelesul unei femei, de Savatie Baștovoi
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu