Savatie Baștovoi: "Lucrare lăuntrică nu înseamnă o pravilă citită riguros, un post aspru sau îndeplinirea vreunei rânduieli exterioare, ci atenția asupra mișcării sufletești care se îndreaptă asupra aproapelui"

Însemnări despre lumină și lucruri

2. Lumina e ceva ce poți aprinde în ochii celuilalt. Atunci când ea arde, poți ști că ești în iubire. Dacă ai aprins-o, caută să nu o stingi. Lumina celuilalt e măsura vieții tale.

„Lumină lină a sfintei slave a Tatălui ceresc, Celui fără de moarte, a Sfântului, Fericitului, Iisuse Hristoase, venind la apusul soarelui, văzând lumina cea de seară. Lăudam pe Tatăl și pe Fiul, și pe Sfântul Duh, Dumnezeu; vrednic ești în toată vremea a fi lăudat de glasuri cuvioase, Fiul lui Dumnezeu, Cel ce dai viață, pentru aceasta lumea Te slăvește.“

4. Cel mai mare câștig e să te recapeți pe tine. Nu pe cel care strigă mereu din tine: vreau-vreau-vreau; ci pe cel care aude, vede, prețuiește clipa și se bucură de gândul că iubește și e iubit. Nimic nu este mai de preț decât aceasta, pentru că într-un astfel de Eu a dorit Dumnezeu să intre și să cineze.

7. Invidia începe de la incapacitatea de a vedea binele acolo unde este și sfârșește prin a vedea răul acolo unde nu este. Dar începutul oricărui rău este nemulțumirea.

11. Astăzi nu te mai poți exprima pe tine, ci trebuie să exprimi anumite idei fixe, anumite tertipuri cu priza la public. Faptul acesta devine atât de previzibil, adică atât de cunoscut tuturor ce prinde la public, încât ți-e și jenă să vorbești, îți vine să o faci pe nebunul. Voi cum vă împăcați cu expresiile de genul: "oameni dragi sufletului meu", etc ?

12. Sufletul nostru cunoaște stări infinite și în toate este și nu este. Fiind atât de schimbător, s-ar părea că nici nu are o fire, zbuciumându-se neîncetat intre bine și rău. Într-un singur lucru sufletul își capătă integritatea: în lucrarea binelui. Dacă sufletul devine el însuși atunci când face binele, înseamnă ca toți oamenii buni seamănă intre ei, pentru că au sufletele la fel. Doar oamenii răi sunt diferiți căci răul prin natura sa este dezbinător, ca cei care îl fac să nu aibă odihnă, nici mulțumire, nici suflet pereche.

22. Am o problema cu o frunză. V-am mai povestit de ea. Cred că ar trebui să-i dau un nume, dacă nu l-o fi având. Este pentru prima dată când am o problemă de conștiință atât de vie cu o frunză. Probabil și pentru că e vedetă. Mai întâi că a răsărit pe un zid (pană aici nu e mare treabă dacă ar mai fi fost măcar un alt firicel pe undeva - zidul e în bătaia soarelui). Apoi că a răsărit chiar pe locul ferestrei mici a viitorului jertfelnic. Apoi că nu a pus nimeni un pietroi sau o găleată peste ea. Si tot asa. Acum mă incomodează la treabă și mă prind că o păzesc. Am rugat-o frumos să se usuce singură, că e caniculă și crește din ciment. Usucă-te, draga mea, în noaptea asta, nu lăsa pe mine povara să te strivesc, că am de făcut fereastră și trebuie să pun și pervaz. Gata, ai văzut ce era de văzut, visul ți l-ai împlinit: aici va fi jertfelnic. Oricum florile mor, se usucă la căderea frigului. Mulțumesc pentru semnul bun și pentru îndârjirea cu care ai insistat să fii cu mine. Cred că nu te voi uita niciodată.

23. Pietrele sunt ca oamenii: unele au o față bună și stau la vedere, altele mai bolovănoase sunt susținute intre pietrele cu fețe drepte; cele mari fac legătura care susține zidul, cele mici umplu golurile și fac ca totul să pară împlinit. Nu este nici una mai puțin trebuincioasă decât alta dacă fiecare își ocupă locul potrivit, căci atunci când sunt zidite bine, nu mai vezi pietrele ci zidul. Prea des pietrele mici ajung să fie mai trebuincioase decât cele mari. Mortarul le unește pe toate într-o lucrare care alcătuiește zidul așa cum iubirea ar trebui să ne facă pe toți un întreg. Nu nesocotiți niciodată un om pe motiv că ar fi prea mic sau prea necioplit, ci căutați să fiți voi piatra de susținere și mortarul care să-l umple de rost.

Un șoarece obraznic se joacă în întuneric cu o alună și-mi dă de știre că e vremea de trezit. Cocoșii mă asigură că are dreptate. Incă e întuneric, dar simțurile se îndreaptă spre lumină.

25. Trebuie să te descoperi pe tine. Sunt tot mai rari oamenii cu care să poți comunica. Ia de la fiecare ce are bun. Bucura-te de orice întâlnire. Nu cere prea mult de la oameni. Nici măcar de la preoți. Prețuiește iubirea. Si nu uita că a da este mai fericit decât a primi.

27. Adună cei mai buni oameni și pune-le un scop greșit și se vor dezbina, dar un scop bun îi modelează și îi unește chiar și pe cei răi. Dacă o obște s-a destrămat înseamnă că cel mai mare dintre ei a avut un scop greșit. Nu există unitate fără scop. Scopul bun face bun pe cel rău și scopul rău face rău pe cel înzestrat cu virtuți. Nu uitați încotro mergeți. Întrebați-vă mai des dacă mergeți conform scopului. Un scop care se schimbă nu mai este un scop de urmat. Cel singur veșnic și bun este adevăratul scop și în afară de El nu pot fi unire și dragoste neschimbată. Căutați să nu pierdeți pe nimeni din cei ce iubesc. 

29. Atunci când oamenii lucrează împreună fiecare este mai mult decât sine însăși. Pentru că în fiecare dintre noi sunt puteri care se activează doar în raport cu alții. Darurile au fost astfel împărțite de Dumnezeu, încât să devină lucrătoare în comuniune: adică unul este ușa și altul cheia, unul lut și altul foc care arde și întărește lutul. Fiecare în sine este bun, dar devine mai bun prin celălalt pentru că atunci când suntem împreună pentru o cauză bună este și Dumnezeu cu noi. Nu e nici un alt secret. Dumnezeu este și în bucuria cu care ne mișcăm atunci când facem ceva bun și frumos împreună.

31. Sunt două feluri de tristețe: una bună, născătoare de virtuți, și una rea care duce la disperare și decădere. Le recunoști după lucrarea lor: una, cea bună, te împinge să faci bine, să fii iubitor, te sensibilizează și te mișcă spre mulțumire, spre contemplația Iubirii, fiind grabnică să sară în ajutor, să slujească pe celălalt fără recompensă; alta, cea rea, te face să renunti la luptă, caută scuze, învinovățește pe alții de propriile înfrângeri, e plină de nemulțumire și cârtire, nu poate vedea iubirea și nu poate iubi, căci se închide în sine și caută doar să sugă și să primească, fiind incapabilă să ofere și intru totul lipsită de dorința de a se dărui și a sluji pe celălalt, slujire care este formă supremă a iubirii. Una este de la Dumnezeu, cealaltă, de la diavol. La fel, e și cu bucuria. Toate sentimentele umane au o manifestare bună și una rea, pentru că tot cea fost lăsat de Dumnezeu să fie bun, diavolul a contrafăcut cu o formă rea, foarte asemănătoare în aparență, dar care are rezultate inverse, adică rele și distrugătoare.

38. Dincolo de perete ploaia își bate cuiele mici

Ea are miros, și răceală, și probabil auz

Picături mici de sticlă ca niște furnici

Se preling pe obrajii copacilor uzi.

Am citit la Psalmist că și apa, și gheata

Au în ele vederea tainei de început

Dacă pot sa-L zărească pe Cel ce dă viața

Si pe mine, probabil, uneori m-au văzut.

Apa poartă în sine vederea lumii:

Ce a fost și ce este și ce va mai fi.

Undeva în văzduh lângă umărul lunii

Un nor tandru și singur despre mine va ști.

39. Până la urmă, cel mai greu exercițiu e exercițiul morții. Din când în când mor ca să văd cum mă simt. Dacă mă simt bine, înseamnă că e bine, dacă nu, nu e bine. Nu e o metaforă. E examenul final. Vreau să-l trec. Restul e interesant, e spectaculos, e minunat, e ceea ce sunt - dar e mai puțin important. Tot ce scriu, cu mici excepții, e ceea ce aș vrea să spun pe patul de moarte. Aș vrea ca atunci, în acele clipe când nu mai poți vorbi, să nu fiu chinuit de neputința de a împărtăși ceea ce simt. Atunci vreau să fiu tot înaintea Domnului meu, să fiu cu totul deschis aplecării Lui către mine. Când mă gândesc la acea clipă, ma învăluie veșnicia. Sunt stări despre care nu se poate scrie. Dacă oamenii s-ar putea bucura de această fericire, îngerii ar scrie cărți.

42. Lucrare lăuntrică nu înseamnă o pravilă citită riguros, un post aspru sau îndeplinirea vreunei rânduieli exterioare, ci atenția asupra mișcării sufletești care se îndreaptă asupra aproapelui. Atunci când aproapele tău devine dușmanul tău în propria imaginație, atunci începe lucrarea lăuntrică de răsturnare a propriei jigniri și întoarcerea ei într-un sentiment de smerenie, de iertare și în cele din urmă de iubire. Omul care are această lucrare lăuntrică va ieși biruitor din orice împrejurare, va fi netulburat în fața jicnirilor, va depăși ușor orice pagubă materială, se va despărți răzând de lucruri sau onoruri trecătoare și va avea întotdeauna puterea unui nou început. 

Sursa: Dumnezeu povestit pe înțelesul unei femei, de Savatie Baștovoi