Despre neam, cu Parintele Gheorghe Calciu

Într‑un memorial de călătorie din 2003 (in­clus şi în ediţia antologică a cuvântărilor şi scri­erilor sale: „Fiţi jertfelnici!” De la cuvintele către ti­neri la mărturiile testamen­tare, Editura Christiana, Bu­cu­­reşti, 2012), Părintele Gheorghe Calciu nota, cu târzie duioşie şi amară intro­spec­ţie:

„A­nual, duhul iubirii de ţară şi de oamenii ei, de mănă­stiri şi de trăitorii din ele, de prietenii şi de nea­murile mele mă mână spre locurile co­pi­lăriei şi ale tine­reţii, ale bucuriilor şi ale sufe­rin­ţelor trăite acolo – co­moara cea mai de preţ a vie­ţui­rii mele în România vre­me de 6 decenii, până la timpul în­stră­inării de acum 18 ani.

Parcă o pră­pastie fără fund mi-a despărţit viaţa în 1985, mai adâncă şi mai lată decât pră­pastia închi­so­ri­lor. Poate pentru că, fie şi în în­chisoare, via­­ţa mea se petrecea pe pământul ţă­rii; şi poate că de aceea trăiesc me­reu în per­spectiva urmă­toarei vizite pe care o voi fa­ce acasă, trecând peste un ocean de apă şi de amin­tiri…”.

 Mai apoi, într-o altă mărturie, Părintele spunea că:

Așa cum nu uit suferința, așa nu uit pământul românesc. Dacă nu aș avea un picior spiritual pus în România, eu n-aș avea niciun echilibru, n-aș avea niciun pământ sub picioarele mele. Aș pluti absolut în neant. Poate ați constatat că am o activitate permanentă pentru România, nu pentru că doresc să fac ceva pentru România în mod special. Doresc să fac ceva pentru mine, pentru că eu mă confund cu România, mă confund cu țara, cu neamul, cu Biserica. Acolo este viața mea. Am lăsat în urmă 60 de ani de suferințe și de speranțe. Cum pot să-mi aduc comoara aceasta aici? [în America, n.n.] Nu pot. Ea a rămas acolo. Acolo este inima mea.

***

Într-un dialog pe tema naționalismului, Părintele Gheorghe Calciu aduce la lumină acest lucru:

– Cum vedeţi problema asta a naţionalismului?

– Eu personal sunt naţionalist şi cred că tradiţia unui neam îşi pune pecetea pe fiecare, fiindcă altfel n-am sta în locul acela. Îşi pune o pecete. Dacă eşti român, ai un anumit fel de a judeca lucrurile. Limba ta este dulce şi graiul tău e frumos. Şi rugăciunea e altfel. Şi toate lucrează în aşa fel ca să te mântuiască. Dacă tu le respingi, înseamnă că ai refuzat misiunea neamului tău şi toată această comoară pe care Dumnezeu a pus-o în popor pentru mântuirea ta. Iar dacă o faci intenţionat, cum au făcut comuniştii şi cum fac astăzi masonii, spre distrugerea credinţei şi a sufletelor, să ştii că Dumnezeu nu te va ierta. Şi dacă neamul întreg face acest lucru, se pierde.

– Deci există, să zic aşa, păcate împotriva neamului?

– Fără îndoială că există. Toate marile trădări faţă de Biserică, faţă de popor, renunţările la valori, toate sunt păcate împotriva neamului.

– Credeţi că tinerii de astăzi trebuie să-şi recupereze identitatea naţio­nală pentru a propăşi spiritual? Şi cum?

– Da, trebuie. Dacă pe lângă credinţă, ai şi cultură, e şi mai bine. Unii din tinerii noştri, este adevărat, n-au cultură, şi atunci sunt şi "neculturali", şi necredincioşi. Dar majoritatea au, şi atunci pot fi salvaţi prin cultură. Adică dacă tânărul iubeşte într-adevăr literatura, istoria, poezia, are o sensibilitate şi aşteaptă altă săgeată, săgeata credinţei. Mulţi oameni culţi s-au convertit. Acestea sunt tainele lui Dumnezeu. Oricum, El a dat talanţi fiecăruia şi ni-i va cere înapoi.

– A dat talanţi neamului ca şi colectivitate?

– Da. Nichifor Crainic spunea la cursul lui că Dumnezeu a făcut mai multe experienţe. Nu i-a ales aşa, dintr-o dată, pe evrei, că ar fi fost ei mai buni sau mai nu ştiu cum. El spunea că Dumnezeu a încercat prin experienţă să aleagă un neam care să dea pe Mântuitorul. La început a încercat cu cei din Caldeea, dar aceştia au eşuat din orgoliu: au făcut re­pede un turn, să ajungă până la Dumnezeu. Şi atunci Domnul i-a des­părţit şi i-a împrăştiat. A încercat apoi cu egiptenii, dar ei au eşuat în magie. Au început să cunoască forţele telurice, să le stăpânească şi să facă vrăji. Şi Dumnezeu i-a pierdut. S-a dus pe urmă la greci, însă grecii au eşuat în raţionalism. Au făcut tot felul de sisteme filosofice, cărora Europa şi azi le e prizonieră. Dumnezeu i-a lăsat şi pe ei deoparte, căci raţiunea te duce până la un punct, dar nu te mântuieşte. Atunci a mers la evrei. Evreii au eşuat în formalism. Credeau că dacă sună din trâmbiţă la colţul străzii şi împart pomană, se mântuiesc: „Mulţumesc, Doamne, că nu sunt ca vameşul acesta!”. Atunci Dumnezeu i-a lăsat şi a chemat neamurile. Şi neamurile au venit cu calităţile şi defectele lor. Dar fiecare, ca neam şi ca persoană, şi-a primit talanţii, şi aceia i se vor cere înapoi. Unde a semănat Dumnezeu, îţi cere şi răsplata!

– Deci particularităţile acestea naţionale nu numai că trebuie păstrate ca un dar de la Dumnezeu, ci trebuie şi lucrate?

– Da. Ele sunt ceva firesc şi sufletul le receptează ca atare. Uite, eu sunt în America de douăzeci de ani. Nu spun că ştiu perfect engleza, dar cel puţin Liturghia o ştiu. Ei bine, niciodată Liturghia în limba en­gleză nu vorbeşte sufletului meu. Graiul dulce, asta este! Graiul dulce spune altfel. Parcă toate rugăciunile acestea pe care le rosteşti în limba română, sau cărţile duhovniceşti pe care le citeşti în româneşte, altfel îţi vorbesc. Chiar un evreu convertit la protestantism, Wurmbrand, mi-a spus odată în America: „Părinte, am aflat ce limbă vorbesc îngerii în cer!”. Zic: „Ce limbă vorbesc? Ebraica, nu?”. „Nu, vorbesc româneşte, îngerii vorbesc româneşte!”. Mi-a plăcut lucrul ăsta. Şi sunt convins că îngerii ştiu româneşte. Sau cel puţin înţeleg!

***

 Intr-un alt dialog despre neam, Părintele ne spunea:

– Ce este neamul?

– Neamul este o entitate mistică. El este, ceea ce numim în plan politic națiunea, dar este o noțiune mistică. Adică neamul are o misiune. El trebuie să împlinească misiunea sau piere. Dumnezeu a făcut multe experiențe. A făcut experiențe cu asiro-caldeenii, care au eșuat în trufie. Au crezut că fac un turn până la Dumnezeu, iar Dumnezeu i-a împrăștiat. A lucrat cu egiptenii, ei au eșuat în magie. A lucrat cu evreii, au eșuat în fanatism. A lucrat cu grecii, au eșuat în raționalism. Si apoi a chemat neamurile. Deci toate aceste experiențe prin care Dumnezeu ne arată că fiecare neam este chemat pentru mântuire. O faci, împlinești porunca lui Dumnezeu, trăiești. Nu o faci, piei. Deocamdată neamul romanesc, Slava Domnului, a trăit destul și sper că prin cei care sunt buni să își împlinească misiunea.

– Ce importanță are neamul în mântuirea noastră?

– Pentru mântuirea noastră lucrează în două feluri: prin atitudinea personală și prin atitudinea colectivă. Adică fiecare dintre noi e responsabil cu îndeplinirea sau neîndeplinirea misiunii neamului romanesc. Vom fi judecați ca neamuri, nu vom fi judecați numai ca persoane. Vom fi judecați [de] Dumnezeu și pentru ce am făcut, dar și cu ce am contribuit la pieirea sau la resuscitarea neamului. Am să vă dau un exemplu. In închisoare am fost mutat după anchetă, la Aiud, și am fost, în celulă de trei, cu doi deținuți de drept comun. Unul era un criminal, în vârstă, și celalalt era cu un copil de 15 sau 16 ani, un țigănuș, care furase și, parcă îmi aduc aminte, parcă și omorâse pe cineva. Si l-am întrebat, am stat de vorbă cu el: "de ce ai făcut lucrul acesta?" "Eu nu am fost hot și tălhar, eu am fost haiduc. Eu am atacat pe cei bogați și pe aceia îi furam, pe cei săraci nu îi furam". "Bine, dar unde ai învățat chestia că ai dreptul să omori?" "De la Arghezi". "Cum asa?" "Noi învățam poezia “dă-l pe burghez pe răzătoare” și asa mai departe". Si mă gândeam la ce spunea părintele Stăniloae, că, în fața lui Dumnezeu, când vom fi judecați ca persoane, vom răspunde nu numai pentru faptele noastre ci și cum am influențat peste 10 ani, peste 100 de ani. Ma întrebam, ce face Arghezi acolo, ca o generație întreagă a fost otrăvită cu poeziile lui. Oameni care au făcut crime, oameni care s-au socotit îndreptățiți să omoare sau sa jefuiască sau să facă alte rele celor care erau bogați. Nu știu, poate erau drepți, poate erau nedrepți, dar toată chestiunea aceasta cade pe seama lui Arghezi și peste 100 de ani.

– Ce soarta credeți că va avea neamul romanesc?

– Cred că avem un neam în perioadă de martiraj, care va deveni un martiraj general. Nu știu cum, nu am o imagine exactă dar martirajul va fi probabil și de ordin material, și de ordin moral. Adică, încet, încet, familia va fi distrusă, încet încet Biserica va fi compromisă – prin compromisurile proprii – și va fi o parte a neamului romanesc care va rămâne pe poziții creștin-ortodoxe adevărate, și așa cum am spus, munții, mănăstirile, orașul, poate că vom intra în catacombe din nou… Dar Dumnezeu va salva neamul romanesc până la urmă.

***

Intr-un interviu din 2005, cu Marian Oprea, pe subiectul legat de neam, Părintele Gheorghe Calciu nuanțează naționalismul în sens biblic: 

– Există două curente în lume astăzi: europeniştii şi globaliştii pe de o parte, şi, să le spunem, naționaliștii, pentru care patria reprezintă o realitate fundamentală, pe de cealaltă parte. În rândurile celor din urmă se înscria şi se înscrie mesajul papei Ioan Paul al II-lea: „Dumnezeu deschide sensul de patrie spre o dimensiune eshatologică şi eternă, dar nu suprimă conţinutul său temporal.” Dumneavoastră de ce curent vă simţiţi atras?

– De curentul naţionalist, naţionalist în sens biblic. Dumnezeu a creat lumea, a împărţit-o în popoare, și la sfârşit, la Judecata de Apoi, va chema toate popoarele la judecată, toate neamurile. Nu va chema nici pe globalişti, nici pe europeniști, ci ne va chema pe noi, și noi vom da răspuns în faţa lui Dumnezeu pentru modul în care am contribuit la menţinerea neamului pe care Dumnezeu l-a creat şi l-a vrut etern, cu o misiune specială. Dacă şi-o împlineşte, trăieşte. Dacă nu, moare. Toată experienţa lui Dumnezeu făcută în Mesopotamia, în Egipt, în Grecia, toate au falimentat din cauza unor păcate speciale ale fiecărei naţiuni.

– Ce păcate speciale are naţiunea română?

– Naţiunea română? Eu cred că naţiunea română rămâne încă pe linia misiunii pe care o are în această lume: de a menţine ideea ortodoxă, care este adevărata credinţă şi ideea de neam în sens mistic, pe care o menţinem fiindcă acest considerent rămâne încă foarte adânc în sufletul românilor.

– A fost Ceauşescu naţionalist?

– Nu, a fost comunist. Toate ţările care au fost comuniste au fost naţionaliste, dar greşit naţionaliste; au fost naţionaliste material, nu pe linia de credinţă. Naţionalismul de credinţă este un naţionalism care poate convieţui în bună pace cu toate celelalte neamuri. 

***

Despre naționalism:

Naționalismul este convingerea că neamul tău are o misiune sfântă dată de Dumnezeu. Acesta este naționalismul. Că neamul tău are o misiune în lume și că dacă își îndeplinește misiunea, se salvează. Și tu împreună cu el. Dacă nu și-o îndeplinește, piere și tu poți să pieri cu el sau în orice caz mântuirea ta nu este completă. Sf. Ap. Pavel spune că la Judecată ne prezentăm ca neamuri, nu ca indivizi. Mântuitorul spune așa: „Iar când va suna îngerul trâmbița, se vor aduna neamurile din toate părțile pământului”. „Neamurile”… putea să spună oamenii, dar n-a spus-o. Deci pentru mine neamul este înțelegerea aspectului metafizic al ființei neamului, nu adunarea de oameni, nu poporul. Acestea sunt aspecte care țin de juridic sau de social. Pentru mine, neamul are un sens absolut mistic și așa am înțeles naționalismul și așa îl practic și azi. De aceea spun cu tărie: Sunt naționalist în sensul creștin al cuvântului și înțeleg că acțiunea aceasta de desființare a neamurilor, de desființare a identității naționale, este o acțiune pusă de satana pentru dizolvarea ființei naționale a popoarelor. Este acțiune diavolească. Acolo unde încetează binele, se instalează răul fără ființă. Răul este lipsa binelui, asta este tot. Răul începe din momentul primului compromis pe care îl faci. La cel mai mic compromis se instalează rău.

***

 

In cel de-al doilea cuvânt către tineri, intitulat "Să zidim biserici", pe care Părintele l-a rostit în Postul Paștelui din anul 1978, se adresa tânărului însetat de cuvântul adevarului:

Trăieşti într-o familie, într-o societate, într-o lume. Te leagă de familia ta acel inefabil glas al sângelui, pe care nu-l poţi renega şi care se răzbună prin suferinţa ta, atunci când îl trădezi. Trăieşti în mijlocul neamului tău, pe care îl simţi ca pe o entitate metafizică; nu ca pe o grupare de indivizi izolaţi ci ca pe un suflet imens şi unic, în care tu eşti totul şi totul trăieşte prin tine. Exişti într-o lume cu bucuriile şi durerile ei şi vibrezi la aceste bucurii şi dureri fiindcă este ceva în tine care te leagă şi te unifică inextricabil cu toţi semenii tăi.

Unde este atunci Biserica lui Hristos, la care eşti chemat?

Ea este peste tot. Ea cuprinde în sine toate fiinţele omeneşti ba mai mult: şi toate fiinţele cereşti căci Biserica nu cunoaşte istorie: istoria ei este prezentul spiritual.

Familia, societatea poartă în ele destinul tragic al limitării lor prin circumscriere în istorie. Istoria este, prin definiţie, cronologia nefericirii şi drumul spre salvare.

Dar tu, tânărul meu prieten, eşti chemat la Biserica lui Hristos, care a fost gândită din veşnicie în Dumnezeu şi care poartă în ea desăvârşirea, aşa cum lumea îşi poartă în ea propria esenţă. Societatea te socoteşte un simplu ele­ment constitutiv, o cărămidă între celelalte cărămizi; li­bertatea ta este de a fi o cărămidă odată pentru totdeauna fixată.

Libertatea aceasta este libertatea constrângerii şi aici începe drama ta, fiindcă libertatea este în tine, dar tu nu ştii s-o descoperi în sensurile ei adevărate, nici s-o foloseşti atunci când, în sfârşit, vei fi descoperit-o. Ţi s-a spus că tu nu ai libertate, că libertatea ta este înţelegerea necesităţii, iar necesitatea îţi este impusă de un element cu totul exterior ţie, ca într-o construcţie moartă.

Biserica lui Hristos este vie şi liberă. In ea ne mişcăm şi trăim prin Hristos, Care este cap al Bisericii, având libertate deplină, căci în ea cunoaştem Adevărul, iar Adevărul ne face liberi (Ioan 8:32).

Când surâzi unui întristat; când ajuţi unui bătrân să păşească mai uşor; când dai pomană săracului şi-l vizitezi pe bolnav; când rosteşti: "Doamne, ajută-mă!" - eşti în Biserica lui Hristos. Când eşti bun şi îngăduitor; când nu te superi pe fratele tău, chiar dacă acesta ţi-a rănit sensibilitatea; când zici: "Doamne, iartă-l!" - eşti în Biserica lui Hristos. Când munceşti cinstit acolo unde te afli şi când seara te întorci ostenit, dar cu zâmbetul pe buze la ai tăi, aducând cu tine o lumină calda şi plină de omenie; când răscumperi răul prin iubire - eşti în Biserica lui Hristos.

Vezi dar, tânărul meu prieten, cât de aproape eşti de Biserica lui Hristos? Tu eşti Petru şi Dumnezeu îşi zideşte Biserica Sa pe tine. Tu eşti "piatra" Bisericii Lui, pe care nimeni şi nimic nu o va clinti, pentru că eşti o "piatră" liberă, un suflet care se realizează pe sine în această Biserică, nu un condamnat la încremenire.

Să zidim biserici, prietene al meu! Să zidim biserici din inimile noastre fierbinţi, în care străfulgera soarele cel luminos al dreptăţii, Hristos, Cel ce ne-a spus că prin credinţă suntem liberi de păcat. Să zidim bisericile credinţei noastre, pe care nici o putere omenească nu le poate zdruncina, fiindcă temelia ultimă a Bisericii este însuşi Hristos. Să-l simţi pe semenul tău alături de tine, mereu prezent, şi să nu te întrebi niciodată: "Cine este omul aceasta?", ci să-ţi spui: "Nu este un străin. Este fratele meu. Este Biserica lui Hristos, ca şi mine".

Priveşte înapoi, prietene, şi te cutremură! Priveşte înainte şi te bucură! Istoria este un şir de evenimente osificate din care se ridică, din când în când, mărturiile vii ale credinţei voievodale, întruchipate în biserici şi mănăstiri. Tezaur al sufletului românesc şi creştin, ele reprezintă duhul ce dă viaţă tradiţiei noastre naţionale. Tot ce cade în afara acestei spiritualităţi este sortit pieirii. S-au prăbuşit munţi, au ars păduri, au pierit popoare. Dar bisericile au rămas vii, iar mănăstirile sunt căţuia din care urcă încontinuu spre cer fumul rugăciunilor. Nu putem afirma continuitatea unei spiritualităţi româneşti, nu putem susţine că am preluat nealterate tradiţia şi sufletul neamului, dacă vom dărâma bisericile care le-au exprimat plenar. Nu putem vorbi de voievozii români dărâmându-le ctitoriile; nu putem vorbi de Mihai Viteazul făcând să dispară într-o singură noapte Biserica Enei! Nici o cramă, nici o cârciumă "Dunărea", nouă sau veche, nu poate echivala măcar o singură piatră din temelia Bisericii Enei.

***