Demostene Andronescu a împlinit 90 de ani. "Tîrîş, pe brînci, cu sufletul la gură,/ Urc muntele cu-nchipuite creste;/ Din tot ce-am fost mai sînt o picătură.../ Mai este, Doamne, pînă-n pisc, mai este?!". Fragmente din cartea "Reeducarea de la Aiud. Peisaj lăuntric"

Blogul lui Răzvan Codrescu: DEMOSTENE ANDRONESCU 90

Astăzi, 3 decembrie, d-l Demostene Andronescu, ultimul mare poet în viață al temnițelor comuniste, împlinește 90 de ani. 2017 este anul în care i-a apărut a patra ediție a volumului de versuri Peisaj lăuntric și urmează să-i apară, pînă la Crăciun, a doua ediție a memorialului Reeducarea de la Aiud (ambele la Editura Manuscris din Pitești). Tot în acest „An comemotativ al apărătorilor Ortodoxiei în timpul comunismului” a fost decorat cu Crucea Patriarhală. Dumnezeu să-l țină sănătos, iar pe noi să ne facă vrednici de a-i fi contemporani. (R. C.)

Fragmente din cartea "Reeducarea de la Aiud. Peisaj lăuntric"

La Pitești oamenilor li s-au ucis sufletele, într-un timp record, prin aplicarea torturii fizice neîntrerupte, iar la Aiud s-a realizat același lucru cu încetinitorul, prin scoaterea lor din timp. Nu au rezistat acestui tratament decât cei care au avut o viaţă interioară extrem de bogată și cei care s-au abandonat complet rugăciunii și lui Dumnezeu. Dar aceștia au fost, din păcate, puţini. Majoritatea s-au prăbușit sufletește, fiind dispuși să accepte orice schimbare, fie ea și în rău. Si această stare de spirit a servit de minune celor care pregăteau reeducarea. 

***

In regimul celular, pe lângă faptul că aveai răgazul necesar pentru a te reculege și pentru a-ți "încărca bateriile", relațiile de adversitate, dintre tine ca victima și călăii tăi de dincolo de ușă, întrețineau o anume tensiune spirituală, care iți alimenta de fapt îndârjirea, căci știut este că oprimarea potențează puterea de rezistență. Insă, în noile condiții, această adversitate era diminuantă de faptul că asupritorii nu mai acționau direct asupra ta, ci acționau prin intermediari. Si intermediarul era cel mai adesea tovarășul tău de suferință, cel al cărui umăr îl simțiseși altădată, în momentele de restriște, alături de al tău. Conștiința colectivă și destinul comun care fuseseră de-a lungul anilor secretul unității și al tăriei noastre acționau și acum, dar acționau în sens invers. Pentru a rezista, în noile condiții, trebuia să te singularizezi și să-ți creezi un destin și o conștiință individuale, lucru greu de realizat dacă nu erai extrem de bine structurat și echilibrat sufletește. 

Aici, pe lângă faptul că erai supus unei permanente agresiuni morale și nu aveai nici un moment de răgaz pentru a te reculege și pentru a-ți reîmprospăta forțele, puterea de rezistență îți era erodată și de spectacolul dezolant din jur, la care erai nevoit să asiști neputincios zi de zi. Era ca pe un câmp de bătălie pe care rândurile luptătorilor se răreau necontenit. In jurul tău cădeau năruite conștiințe și se surpau fulgerate idealuri. Slujitorii altarelor cădeau lovind în altare, intelectualii de elită capitulau ponegrind și vestejind valorile pe care altădată le slujiseră și care îi consacraseră, oamenii de rând cădeau ucigând-și visele și întărindu-și idealurile. Era ca în apocalipsă. 

Am văzut oameni în toată firea care își făceau autodemascarea plângând și zbuciumul lor sufletesc intra în rezonanță cu zbuciumul tău, amplificându-l. Destinul colectiv despre care am amintit opera implacabil și, în aceste condiții, era foarte greu să te singularizezi și să-ți creezi autonomia spirituală necesară continuării rezistenței. Căderea celor din jur era într-o anumită măsură și căderea ta, și acum nu deziluzia era sentimentul pe care îl încercări, ca atunci, la începuturile reeducări, când asistai la astfel de spectacole, ci spaima. O spaima metafizică, o spaimă care te paraliza și îți crea sentimentul inutilității luptei. Si dacă erai tentat, conștient sau inconștient, să te salvezi fizic (și câți dintre noi nu eram tentați oare, cel puțin instinctual, să facem acest lucru?), era evident că nu o puteai face decât sinucigându-te moral. 

Așa începeau majoritatea căderilor, prin construirea unui alibi moral.

***

Dar nici căderile nu au fost toate la fel. Unii au căzut rostogolindu-se, alții au alunecat lin pe pantă în jos, acceptând calculat compromisul, cu alte cuvinte s-au făcut frate cu dracul pentru a trece puntea, iar alții (cei mai multi) au căzut firesc, omenește, lepădându-se de trecut și de crezul lor așa precum Petru s-a lepădat, într-un moment de cumpănă, de Învățătorul lui. Unii (puțini la număr) căzând s-au ticăloșit, dar cei mai mulți au rămas totuși oameni și, ca și Petru, s-au căit pentru omeneasca lor slăbiciune și, prin viața pe care au dus-o ulterior, și-au răscumpărat măcar în parte căderea. 

*

Nu numai capitularea "generalilor" a făcut ca rezistența luptătorilor de rând să fie erodată, ci la aceasta a mai contribuit încă un alt factor, și anume mirajul libertății. Căci, concomitent cu acțiunea de compromitere a vârfurilor, întemnițaților ni s-a oferit și o alternativă (aceea de a fi puși în libertate) în fața căreia mulți dintre noi s-au dovedit a fi extrem de vulnerabili. Înainte de declanșarea acțiunii de reeducare, eram puternici pentru că nu mai aveam nimic de pierdut. Ni se luase tot: libertate, liniște sufletească, speranța. Fusesem detronați până și din demnitatea de oameni. In aceste condiții, între noi și asupritorii noștri era o permanentă stare de beligeranță. Unii loveau și împilau, iar ceilalți ne îndârjeam să rezistam, primind cu demnitate loviturile și neabdicând de la crezurile noastre. Cu cât asuprirea era mai mare și asupritorii mai neoameni, cu atât rezistența noastră morală, a celor împilați, ajunsese să crească, iar o dată cu ea creștea și convingerea că dreptatea este de partea noastră. După atâția ani de suferință și de deziluzii, celor mai lucizi dintre noi ne era clar că "eliberatorii" nu vor mai veni și că, pentru o lungă perioadă istorică, nu numai noi, dar și țara însăși fusese abandonată întunericului. 

In aceste condiții, cei mai mulți dintre noi ne împăcaserăm cu gândul că s-ar putea să sfârșim în temniță sau, în cel mai fericit caz, să ne ducem viața în condițiile date, până la expirarea pedepsei. Așa stând lucrurile, singura noastră grijă era să suportam cu demnitate tot ce ne era hărăzit și să încercăm să rămânem până la urmă credincioși propriei noastre conștiințe. [...] Această atitudine, care era a celor mai mulți, i-a contaminat și pe ceilalți, pe cei puțini, care erau mai slabi și mai deprimați, și astfel se explica comportamentul unitar al deținuților din Aiud, comportament care scotea din sărite aparatul politic și conducerea închisorii. Insă odată cu declanșarea reeducării, această unitate de comportament s-a spart. Oferindu-li-se alternativa eliberării, acestor oameni năpăstuiți li se oferea, de fapt, posibilitatea de a alege între două moduri de a se sinucide: moral sau fizic. Si, fiecare a ales după cum îi era felul. Unii au ales, pentru a se elibera, să se sinucidă moral, alții, destul de numeroși, nu au făcut-o. Si dacă nu au făcut-o, meritul nu este numai al lor, ci mai ales al lui Dumnezeu, Care, încă dintru început, le-a picurat în suflete ceva deosebit.

***

Ca și în cazul căderilor, nici rezistențele nu au fost la fel. Unii au rezistat eroic cu ostentație, sfidând și înfruntând pe asupritori, căutând parcă anume să întrețină între ei și aceștia o permanentă relație de adversitate, care să creeze o tensiune ireductibilă, o stare de spirit care să le mențină și să le potențeze îndârjirea. Alții au rezistat discret, cu un soi de umilință creștină, căutând să explice reeducatorilor de ce nu au ei posibilitatea sufletească să facă ceea ce li se cere. In sfârșit, o a treia categorie era cea a misticilor. Aceștia, conștienți fiind că lupta în care erau și ei implicați transcende lumescul, dăruindu-se în spirit, au rezistat cu seninătate, fără să cârtească, asumându-și suferința ca pe o datorie a vieții lor. Cei din primele două categorii au rezistat sperând încă la o salvare în veac, pe când cei din ultima categorie rezistau pentru a se salva în eternitate.

Demostene Andronescu cu Marcel Petrisor la Ocișor

ÎNDOIALĂ

Lui V. Voiculescu

Mai este, Doamne, pînă-n cer? Mai este

Pîn’ să mă faci părtaş luminii Tale?

Sau poate tot n-a fost decît poveste

Şi-am colbăit degeaba-atîta cale...

De-atîta vreme urc tîrîş, pe coate

Şi-am smuls în căţărare-atîţi luceferi

Că de-o mai ţine mult urcuşul, poate

Doar cei prea-nalţi să mai rămînă teferi.

Şi-am risipit atîta suflet, Tată,

În rîvna mea neasemuit de mare

Că de-o mai fi s-ajung în cer vreodată

N-o să mai am ce-Ţi pune la picioare.

L-am dat tribut la fiecare vamă,

L-am aşternut pe fiecare treaptă,

Şi-l risipesc-ntruna, dar mi-e teamă

Că la sosire nimeni nu m-aşteaptă...

Tîrîş, pe brînci, cu sufletul la gură,

Urc muntele cu-nchipuite creste;

Din tot ce-am fost mai sînt o picătură...

Mai este, Doamne, pînă-n pisc, mai este?!

Unde-s nebunii?

Unde-s nebunii, unde ni-s nebunii?
E, Doamne, lumea plină de cuminţi,E plin pămîntul de martiri şi sfinţi
Atinşi de filoxera-nţelepciunii.

Tăcută-i gloata de-nţelepţi ca sfinxul
În faţa lumii şi-a nemărginirii
Şi-ascultător de rânduiala firii,
Cu un plăvan în jug trudeşte insul.

Scîncesc cuminţii-n chingile durerii
Şi, sîngerînd din răni adînci blîndeţe,
Lîngă neveste mor de bătrîneţe,
Necutezînd să tragă spada vrerii.

Boleşte omenirea ca o juncă
Şi nimeni nu-i ca să-i sloboadă sînge;
S-a-mpotmolit istoria şi plînge,
Cu prora-nfiptă într-un colţ de stîncă.

Nu se mai nasc nebuni care s-o mîne
Cu bîta de la spate, ca pe-o vită,
Acestui veac să-i pună dinamită
Şi evu-nţelepciunii să-l dărîme.

O! Doamne, Doamne, unde-s Don Quijoţii?
E lumea plină de-alde Sancho Panza
Ce nu-ndrăznesc să mînuiască lanza,
Ci scutieri cuminţi se vor cu toţii.

Unde-s nebunii? Unde-s Machedonii
Să tragă spada şi să taie nodul?
Tînjeşte după glorie norodul
Şi nu-s Cezari să-l treacă Rubiconii...

Sloboade, Doamne,-n lume nebunia,
S-o răvăşească şi să o răstoarne,
Ca un berbec să ia pămîntu-n coarne
Şi-acestui veac să-i surpe temelia!

PREFACERE

Am cerşit un timp lumină

Pe la uşi străine, 

Neştiind că luna plină-i

Prinsă toată-n mine.

La răspântiile vieţii

Stam cu mâna-ntinsă

Şi mă miluiau drumeţii

Cu lumină stinsă.

Când şi când, câte-o scânteie

De-un nebun zvârlită
Îmi părea cale lactee,
Mie dăruită.

Şi treceam aşa prin viaţă,

Miluit de lume,
Ca şi ea cătând prin ceaţa.

Nu ştiu ce anume.

Dar odată, pe-nserate,

Obosit de vise,

Am găsit la lume toată
Porţile închise.

Şi rămas în noapte afară

Fără lumânare,

Am privit așa-ntr-o doară-n

Mine ca în zare.

Şi am tresărit deodată,

Căci văzui că-n mine

Bezna-i ciuruită toată

Şi mijesc lumine.

Am dat zgura la o parte

Cu înfrigurare
Şi-n străfundurile-mi moarte

S-a iscat cântare.

Iar prin rana-mi sângerândă,

Ca printr-o spărtură,
A ţâşnit o rază blândă
De lumină pură,

Ce-nvelindu-mă în toate,

Mătăsoasă, moale,
A dat vieţii mele plate

Sensuri verticale.

De atunci fără-încetare
Luminez întruna,

Nu fălos ca mândrul soare,
Ci sfios ca luna.

Iar când mâlul se adună

Şi-mi astupă vrana.
Mă sleiesc ca pe-o fântână,

Adâncindu-mi rana.