Nu este un dar mai fragil decât acela al libertății. Știm prea bine că, atunci când mergem la spovedanie, ce facem? Un exercițiu de recunoaștere a faptului că n-am știut să fim liberi mai mult timp, că am cedat prea repede ispitei, păcatului, patimii... Asta până la urmă este miza noastră! Si dacă este, până la urmă una personală, este și una colectivă, pentru că nu vom putea fi o țară prizonieră și o Biserică liberă! Această schizofrenie nu va putea rezista pe termen lung!Eu cred că civismul în România se va naște doar în clipa în care vom înțelege că libertatea nu este o simplă gargară, că nu este un paragraf dintr-o listă lungă de drepturi și libertăți fundamentale, că libertatea este această scânteie divină din om, în funcție de care ne măsoară Dumnezeu Însuși, atunci când ne judecă - că nu ne va judeca doar în funcție de cât de robi am fost, ci de cât de multă libertate am putut proba.
Conferința „Biserica în comunism. Adaptare, rezistență, sfințenie” susținută de teologul Radu PREDA la Paris
Teologul Radu PREDA, directorul Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc, a ținut la Paris, pe 10 octombrie 2017, o conferință pe tema „Biserica în comunism. Adaptare, rezistenta, sfințenie”, în cadrul Sesiunii de evaluare din 10-12 octombrie 2017 a Centrului "Dumitru Stăniloae".
Transcrierea, în mare parte, a conferinței
- Nu putem marca 100 de ani de unitate romanească fără să ținem cont de două evidențe. In primul rand, în acest secol, peste jumătate din el s-a consumat în abuz, teroare și crimă, așa cum, tot o evidență este că majoritatea celor care au făcut România Mare au murit în pușcăriile comuniste.
- Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc este sub subordonarea directă a primului ministru, în condițiile în care România are doua instituții memoriale și de cercetare. Are un institut, mai vechi, de studiere a istoriei holocaustului în România, "Elie Wiesel", inițiat de președintele Iliescu și, de 11 ani, are și acest Institut de Investigare a Crimelor Comunismului care, la un moment dat, în 2008, a fuzionat cu Institutul Memoriei Exilului Românesc.
- Institutul nostru are niște linii mari de cercetare, pe care o să vi le prezint foarte pe scurt. Pe de-o parte noi suntem, prin lege, abilitați să facem ceea ce puține instituții similare mai fac în Europa de Est astăzi și, anume, dezgropăm la propriu morții. Adică, când vorbim despre crimele comunismului vrem să aducem și dovezi. Deci, noi mergem pe urmele acestor victime, fie că sunt țărani înstăriți împușcați la liziera pădurii lor pentru că s-au opus colectivizării, fie că este vorba de deținuți care au murit în condițiile unor munci istovitoare, în lagărele de muncă de la Canal sau din Delta Dunării, de pildă la Periprava, fie că este vorba de cazuri disperate care au murit cu arma în mână împotriva regimului comunist, sperând că într-o buna zi să vină americanii - ei au venit, dar cu o întârziere de 80 de ani-, fie că este vorba de copii. Anul acesta am înaintat Parchetului General o sesizare penală pe 1 iunie, ziua copilului, privind cazul a peste 800 de copii care au murit în condiții neelucidate încă din spital. Noi am cercetat și, după calculele noastre, numărul victimelor cu ușoare forme de handicap, abandonați din punct de vedere medical, și emoțional, și alimentar se ridică la peste 10 mii. Mai avem în lucru și alte dosare și, de pildă, lucrăm pe un dosar foarte delicat și foarte important, cel al miilor de oameni împuscați pe granița dunăreană, dintre România și Iugoslavia, în condițiile în care și astăzi sunt cimitire rezervate unor necunoscuți pe care apele Dunării i-a dus la mal, cu un glonte în frunte sau în omoplat. Sigur, mai sunt și alte dosare, dar nu am să fac acum lista lor. Pe lângă acestea, mai avem și o muncă de educație și am vrea să înființăm la București un muzeu național al crimelor comunismului în România.
Până să devină fapt istoric, comunismul, pe hârtie, concepea victime și îi reinvit pe cei care au făcut-o, și pe cei care nu au făcut-o, să recitească manifestul comunist publicat de Marx și Engels la Londra în 1848. In acest manifest este prevăzut în mod clar, fără nici un dubiu, crima ca instrument politic. Si, nu numai că este prevazută crima ca instrument politic, dar ea este permisă inclusiv în numele proletariatului. Marx merge până într-acolo să spună că există părți ale proletariatului care ar fi bine să dispară, prin crimă, pe motiv că nu toți proletarii au aceeași temperatură revoluționară. Si cei care sunt mai căldicei ar trebui să fie eliminați. Ceea ce avea să se întâmple, este ceea ce face Stalin la marile lui epurări din 36'. Așadar, înainte de a deveni o realitate istorică, comunismul prevedea crima ca instrument legitim de acaparare și menținere a puterii. Așadar într-o discuție serioasă, onestă, ar trebui să ne întrebăm dacă fericirea ar trebui să treacă prin iad; dacă pentru o societate egală, și prosperă, și fără inegalități sociale, trebuie în mod fundamental și inevitabil să moară oameni. Si răspunsurile nu pot să fie ambigue, nu poți accepta "puțină" crimă. Trebuie să fi foarte clar, dacă crima este parte sau nu a programului politic.
- Berdiaev spune foarte clar: "comunismul nu este o ofertă politică, comunismul este o ofertă pseudo-religioasă, cere sacrificii și nu puține". Deci, crima din perspectiva acestei oferte non-politice și para-politice este o caricaturizare a jertfei, este o liturghie pe dos. Așadar din perspectiva unui demers, pe care în Sfânta Biserică îl numim demonic, trebuie să ne punem întrebarea dacă putem vorbi de comunism în termenii unei alternative oarecare la alte curente politice. Nici vorbă de așa ceva! Comunismul nu poate să fie o ofertă politică, pentru că ar însemna să-i legitimăm pornirea criminală. Adică să lăsăm loc, prin ofertele politice uneia care, în mod evident, și fără să se ascundă, prevede abuzul până la crimă.
Există o limită antropologică a binelui, chiar dacă acest bine sună promițător. Tony Judth, un mare intelectual evreu, din păcate plecat prematur dintre noi, întrebat care este cel mai rău, fascismul sau comunismul, da un răspuns foarte lămuritor: "In timp ce fascismul prin amenințarea lui de a distruge rase întregi de oameni s-a compromis iremediabil, comunismul, prin promisiunea lui de a aduce fericirea, încă mai are o șansă". Deci stafia comunismului bântuie într-adevăr Europa, și nu numai.
Există o limită antropologică a binelui, chiar dacă acest bine sună promițător. Tony Judth, un mare intelectual evreu, din păcate plecat prematur dintre noi, întrebat care este cel mai rău, fascismul sau comunismul, da un răspuns foarte lămuritor: "In timp ce fascismul prin amenințarea lui de a distruge rase întregi de oameni s-a compromis iremediabil, comunismul, prin promisiunea lui de a aduce fericirea, încă mai are o șansă". Deci stafia comunismului bântuie într-adevăr Europa, și nu numai.
- Acuma, intrând în modul în care Biserica noastră a încercat să țină piept comunismului, as începe cu o pagină care mi se pare foarte importantă. Contrar unei percepții de stabilitate teritorială de nezdruncinat, contrar unui patriotism care până într-un punct are toate elementele segmentului legitim, Ortodoxia modernă s-a aflat într-un permanent proces de translație. Cel târziu, de la căderea Constantinopolului și începerea procesului de emancipare națională și de articulare a principiilor de jurisdicție canonice autonome, și după aceea autocefale în Europa de Est, Ortodoxia, care cândva era o Biserică a Răsăritului, era Biserica Orientală, devine, încetul cu încetul, o realitate eminamente europeană. Practic, noi vorbim astăzi de o Biserică a Răsăritului prin termeni doar metaforici și teologici, printr-o afinitate și legătură originală cu Orientul creștin, cu leagănul creștinătății. Insă, în mod faptic, din cele 16 Biserici Ortodoxe autonome și autocefale, 12 sunt pe continentul Europei și în Caucaz, iar dintre acestea 8 sunt în Uniunea Europeană. Deci jumătate din Ortodoxia mondială este "membră" a Uniunii Europene. De aceea, este foarte important să conștientizăm că Ortodoxia nu mai este de mult o realitate Orientală, ci este orientală doar din perspectiva unui înveliș cultural, a unei iconografi, a unei imnografii, a unei spiritualități de care nu se dezice și de care nu se va dezice niciodată. Asta explică de ce majoritatea Ortodoxiei mondiale a fost nevoită să facă experiența totalitarismului comunist din Europa de Est și din Caucaz. Asta explică de ce trauma totalitarismului a ajuns să fie un element identitar pentru Ortodoxia europeană și, dincolo de granițele ei geografice, pentru întreaga Ortodoxie. Ori, toate Bisericile Ortodoxe din Europa de Est au fost confruntate cu acest experiment al comunismului, inclusiv cea grecească. Ei au avut un război civil de o cruzime incredibilă și o bună parte din ecourile acestui război civil, dintre forțele democratice și forțele comuniste se resimt și astăzi.
Așadar în acest context, în timpul revoluției bolșevice asistăm la un prim asalt asupra Bisericii Ortodoxe rusești, care se va reflecta în presa romanească teologica a vremii. Deci noi, ca Biserică, știam ce vine. Așadar, în Rusia, comunismul își face apariția prin masacrarea aproape a întregului episcopat. In 1919 erau aproximativ 313 episcopi, la momentul invaziei germane în '39-'40 erau 4! La fel, mănăstirile sunt desființate, școlile teologice sunt închise, sinodul de la Moscova, care începuse în 1916-1917 a fost suspendat. Si, culmea, Biserica spera ca prin revoluția bolșevică să se elibereze de sub tutela sufocantă a regimului țarist, dar a schimbat un stăpân cu altul. Si, deci, înaintarea comunismului a însemnat nu doar o schimbare a regimului politic ci, înainte de toate, avea să se remarce printr-o atitudine vădit violentă și sistematică față de religie, oricare ar fi fost ea.
In primul și primul rand, un act de adaptare fundamentală era acela de a nu intra în război fățiș cu noul regim. Si, de aceea, insistențele Patriarhului Iustinian ca întreg clerul să fie scos din categoria dușmanilor poporului și el a insistat, prin noua lege a cultelor din 1948, ca clerul să fie chiar și minimal, simbolic, plătit de statul comunist - un stat care totuși în noua sa constituție declara libertatea religioasă. Deci, nu se declara un stat ateu, ci se declara un stat democratic, socialist, care respecta libertatea religioasă.
A doua bătălie a Patriarhului Iustinian consta în a menține bisericile ca spații de cult deschise, altminteri decât în Bulgaria, Serbia, Rusia sau alte țări. Ceea ce, la început, părea o aliniere necondiționată în fata noului stăpân avea în cele din urmă să se arate ca un demers, aș îndrăzni să-l numesc profetic.
Aș mai enumera și toate celelalte acțiuni gospodărești ale Patriarhului Iustinian, care aveau ca scop, nu îmbogățirea episcopatului, ci creșterea bazei de libertate materiala a Bisericii față de Stat. Adică vedem în perioada Patriarhului Iustinian această preocupare ca Biserica să aibe o suprafață de contact cat mai mică cu regimul.
Sigur, nu a putut să evite ca preoții să înfrunte închisorile. A făcut demersurile cât a putut, majoritatea neîncununate de succes. N-a avut cum să împiedice, din păcate, nici închiderea unor mănăstiri și darea afară a monahilor sub o anumita vârstă. N-a avut cum să împiedice reducerea învățământului teologic la câteva seminarii, și eventual două instituții teologice. Avem o listă mai lungă de neîmpliniri, dar, cântărită acum, la o distantă destul de comodă, ceea ce a cedat cu ceea ce a realizat, putem spune fără să exagerăm și fără să-l îmbrăcam într-o haină de lumină exagerată - să ne păstrăm simțul măsurii-, putem spune că Dumnezeu și-a iubit Biserica Sa și a trimis pe Arhiereul Sau, pe Patriarhul Iustinian - într-un moment atipic, a trimis un om atipic.
- Orice regim dictatorial, indiferent de coloratura sa ideologică, va miza întotdeauna pe ceea ce este mai mizer în natura umană. Deci orice regim! Că este vorba de dictatura religioasă de tip musulman, că este fascist, că este comunist, că este dictatură militară, Apartheit, sau de orice alt regim prezent sau viitor, el se bazează pe animalitatea nespiritualizată și neculturalizată din om, pe frică, pe dorința de apărare, pe instinctele primare.
Ori, din acest punct de vedere și în perioada comunistă, vedem tot felul de biografi de oameni schimonosiți, oameni care nu au știut să țină un echilibru, cât de cât, între Evanghelia lui Hristos și programul partidului comunist. Sunt figuri tragice, dar sunt și figuri cinice: oameni care fără nici un fel de remușcări, printr-o dorință caracteristică evidentă aveau să aleagă să facă rău altora, doar ca să le fie lor bine. Dacă le-a fost bine, Dumnezeu știe! Avem și biografii de oameni care au făcut rău, dar nu atâta cât ar fi fost în stare să comită, oameni care au făcut bine prin simplu fapt ca nu au făcut nimic. Nu este o pledoarie pentru a relativiza moral. Sunt vinovații atât de evidente încât nu mai putem discuta de nimic altceva - cu aspect penal. Dar sunt și multe alte cazuri, în care nu ai gradațiile atât de fine încât să poți cadra fără riscul de a substitui judecățile lui Dumnezeu, faptele unei persoane într-un context anume. [...]
- Avem și dosare în care ți se ridică părul măciucă. Te întrebi: ce-a fost ăsta: un ierarh colaborator al securității, sau un securist hirotonit episcop, respectiv preot? Situații la limită!
- Am avut forme de rezistență care, la prima vedere, par minore, dar care însumate, reprezintă o rezistență pe termen lung. Pe lângă rezistența eroică, sigur, din munți, pe lângă rezistența mult peste 3 mii de clerici din temnițele comuniste și altora care și-au lăsat acolo oasele, a fost o rezistenta în surdină. O rezistență pe mai multe planuri care, însumându-se, și pe termen mai lung, practic au asumat un minim de alternativă, de normalitate, de aer respirabil.
Un mic exemplu: biserica, ca loc de cult, era singurul spațiu în care nu erau simbolurile statului comunist, nu erau tablourile lui Lenin, Stalin, Ana Pauker, Teohari Georgescu, și nici ale lui Gheorghiu-Dej. Deci, în plină dictatură a proletariatului erau câteva locuri în care Statul era absent. Vi se pare poate banal, dar nu e deloc banal! Mai mult decât atât, în plină dezlănțuire a propagandei, a esteticii propagandei cu cântece, cu înfierări la adresa dușmanilor poporului, în biserică era alt ton și altă temperatură. Se cânta altceva, se citea altceva și, de multe ori se predica altceva. La fel, avem o presă bisericească foarte interesantă care, chiar dacă avea un editorial în care se simțea nevoia și așa era și comanda, de a fi lăudată conducerea de partid și de stat, peste doua pagini, și trecând peste poza lui Ceaușescu... - care nu era degeaba, căci erau și unii zeloși; și ăsta este un capitol moral, că orice dictatură și orice nebunie, fără ajutorul celor care pun gaz pe foc și lemne în soba nebuniei, nu ajunge la temperaturile atât de încinse pe care le-am văzut și noi. Deci, e limpede că complicitatea are și ea anumite trepte. Poți bifa cât e necesar, dar, dacă exagerezi, atunci e treaba ta, înseamnă ca tu ai o problemă... Ori puteai să treci peste niște pagini, și acolo găseai niște texte de teologie care și astăzi sunt valabile, găseai niște lucruri pe care niște oameni nu le puteau publica în alte reviste, adică o formă de rezistență prin cultură, la propriu. Așa cum e o rezistență paradoxală care se vede în longevitatea unor oameni și au reușit să pună comunismul între parantezele biografiei lor, oameni care au înfruntat pușcăriile, oameni care au fost la Canal, au ieșit și au mai apucat ani buni chiar după '90 sa vadă o alta Românie. Bine, chiar cu tristețe pentru că nu au putut să vadă că s-a ridicat la înălțimea așteptărilor lor. Dar, simpla lor prezență printre noi până deunăzi - unii mai sunt, dar foarte puțini -, este o formă de rezistență: să supraviețuiești uraganului, să supraviețuiești răului care aparent te-ar fi înghițit cu totul dacă ar fi știut și ar fi putut!
Asta face trecerea la ceea ce, cu un termen curajos, am putea să numim sfințenie. Eu sunt convins că numărul celor care l-au mărturisit pe Hristos, și au fost pur și simplu oameni de bun simt, chiar dacă nu au fost mari mistici sau figuri memorabile din temnițele comunismului, - că și bunul simt în timpul comunismului este o virtute cardinală, - este mai mare decât al celorlați.
- Noi după '90 nu am asistat la nici o bătaie de vrăjitoare, dar nu pentru că noii comuniști erau instalați la putere, ci pentru că, să fim onești, nu s-a simțit nevoia unui astfel de gest. N-am asistat la epurări radicale, la mustrări radicale. Poate că ar fi fost bine, sau nu. Deunăzi vorbeam cu un prieten german care spunea că România a făcut bine ce a făcut, și face bine și în continuare, că dă pensii grase securiștilor. De ce? Pentru că asta a făcut și Germania. Ce-ați fi vrut, să-i aduceți la sapă de lemn și să aveți crimă organizată și împușcături printre blocuri? Ca ăștia știu să facă rău, au fost crescuți de mici să facă rău. Ati văzut la Revoluție ce au fost în stare să facă, să bage niște fantome pe post de teroriști și să omoare mai multi oameni decât înainte. Ce ați fi vrut? Război civil? Pace sociala nu vreți?! Foarte interesant! E o temă de meditat!
Asta, și a propos de maximalismele morale care și în spațiul Bisericii debordează, te înflăcărezi, pentru ca apoi să-ți dai seama că, stai puțin, totuși cumpătarea este de la Dumnezeu. Asta nu înseamnă că suntem lacși, că suntem indiferenți fată de nedreptate, dar trebuie să avem o bună cumpănă. [...]
- In fenomenul Pitești s-a petrecut ceea ce Aleksandr Soljenițîn avea să scrie mai târziu, că nici măcar bolșevicilor nu le-a venit în minte. Gândiți-vă că acolo erau o grupă de oameni care mimau un partizanat de tip legionar. Veneau oameni tineri, care erau arestați, dar care nu erau legionari, dar găsind la fata locului aceasta atmosfera înscenată, dorind să se adapteze, psihologic vorbind, încercau să mimeze manistrem-ul din celulă. Lucrul acesta mergea o săptămână- două, după aceea începeau să aibe niște discuții intime, de prietena pe care o lăsase în libertate, ce ar fi vurt să facă dacă terminau facultatea, să-și împărtășească unii altora chiar și cele mai tainice gânduri și sentimente, pentru ca la un moment dat să înceapă bătaia. Astăzi unii îi băteau pe ceilalți, mâine, ceilalți îi băteau pe primii. Si nu oricum, ci o bătaie însoțită de niște degradări morale pe care în spațiu sfințit nu ne permitem să le evocăm.
Dar, a mai fost și altul, un experiment de care nu cred că ați auzit. Noi, de câțiva ani suntem administratorii pușcăriei de la Râmnicul Sărat, unde avea sa moara Ion Mihalache și unde Cornel Coposu a stat vreo 7 ani, după care a trebuit sa reînvete să vorbească. Teroarea acolo era de o cu totul altă natură, era o teroare prin tăcere. Închisoarea "tăcerii"! Nu aveai voie să scoți din tine nici un sunet, nici măcar fiziologic, pentru că era considerat o tentativă de comunicare cu exteriorul, fapt pentru care erai bătut cu bestialitate. Cum era bătut Ion Mihalache, care era în pat, paralizat, și care ofta din când în când de durere, fapt pentru care primea o bătaie strașnică. Gardienii veneau în încălțări speciale, inspectau discret la vizetă fiecare celulă. O celulă care nu avea calorifere - iată un element interesant! In vremuri de restriște, într-adevăr, tehnica face diferența. De pildă, rezistența la Aiud a putut fi ceva mai suportabilă pentru mulți dintre cei de acolo, prin simplu fapt că avea încălzire centralizată și, din când în când, și de sărbători, unul ca IPS Părinte Bartolomeu Anania mai trimitea prin morse o predică și o îmbărbătare, pe care o auzeau prin ecou cam toți din celular. La Râmnicul Sărat erai practic izolat complet în 2 metri și ceva pătrați, cu un pat, de la care aveai voie să te ridici la ora 6 de dimineața și pe care mai puteai să te așezi la ora 10 seara. Toată ziua în picioare, și nu aveai nevoie să faci nimic, nu puteai da din tine nici un sunet, nici un off și nici o lacrimă! Un experiment diabolic fără pereche!
Așa cum, un experiment de care iarăși, suntem mai puțini conștienți în istoriografia noastră, acum 52 de ani în noaptea de Rusalii, 40 de mii de oameni din Banat, pe o distantă, la granița Serbia de Iugoslavia, de 25 km, aveau să fie deportați într-o singură noapte și aduși în Bărăgan. In prima iarnă a acestei deportări aveau să moară peste 300 de mii de copii.
România și-a plătit, cred eu, foarte scump libertatea. O spun și o repet: este o libertate plătită în avans, cu dobânzile la zi. De aceea e important ca noi azi, prin Biserică, să nu cultivam memoria doar ca o justificare, ci ca pe o obligație, pe care treptat să o impunem și societății, chiar dacă nici o societate nu este dispusă, dar deloc dispusă să se uite în oglinda și să vadă ce cicatrici ale răului mai poartă. [...]
- In calendarul bisericii noi avem o chintesență a istoriei Bisericii, de la martirii din perioada romană, cei din perioada certurilor dogmatice, cei din perioada dominației turcești, a certurilor cu greco-catolicii, a reformei impuse cu forța în Transilvania. Este momentul ca în acest calendar, în acest jurnal de bord concis al Bisericii, să-și aibe locul, în cele din urmă și martirii comunismului.
Cunoașterea și memorializarea perioadei comuniste, nu trebuie să ne indemne să schimbam o ideologie cu alta, să urăm, să avem resentimente. Nu cred că există lecție mai succintă și mai convingătoare despre ce înseamnă libertatea decât văzând absența acesteia. Si, de aceea, cred că Biserica ne va putea ajuta să fim conștienți de acest dar dumnezeiesc - libertatea nu este o calitate pe care omul și-o poate rupe din tolba de daruri ale lui Dumnezeu, ci o primește din start, inclusiv cu prețul de a face uz prost de ea - mănâncă ce nu trebuie, de pilda, dar o face tocmai pentru că este ființă liberă -, așadar trebuie să conștientizăm că acest dar al libertății nu este un dar definitiv.
Cine ar fi gândit că la nici măcar două decenii și jumătate de la realizarea României Mari, că absolut toți cei care au avut o contribuite la realizară României Mari aveau să înfrunte pușcăriile comuniste?! Cine s-ar fi gândit că o bună parte din cei care au condus marea adunare de la Alba Iulia, aveau să fie împuscați pentru că aveau să se opună colectivizării. Cine s-ar fi gândit?
Nu este un dar mai fragil decât acela al libertății. Știm prea bine asta. Știm prea bine că, atunci când mergem la spovedanie, ce facem? Un exercițiu de recunoaștere a faptului că n-am știut să fim liberi mai mult timp, că am cedat prea repede ispitei, păcatului, patimii... Asta până la urmă este miza noastră! Si dacă este, până la urmă una personală, este și una colectivă, pentru că nu vom putea fi o țară prizonieră și o Biserică liberă! Aceasta schizofrenie nu va putea rezista pe termen lung!
Sau, cum spunea cineva: cum se poate explica că o țară majoritar religioasă să fie și majoritar coruptă? Ceva nu funcționează, ceva nu e în regulă, ceva se întâmplă, se rupe undeva firul, ceva se interpune între ce am vrea să fim și ceea ce jalnic reușim să fim.
Eu cred că civismul în România se va naște doar în clipa în care vom înțelege că libertatea nu este o simplă gargară, că nu este un paragraf dintr-o listă lungă de drepturi și libertăți fundamentale, că libertatea este această scânteie divină din om în funcție de care ne măsoară Dumnezeu Însuși, atunci când ne judecă - că nu ne va judeca doar în funcție de cât de robi am fost, ci de cât de multă libertate am putut proba, mai cu seamă în momente ca acestea, pentru care unii, pe care noi nu i-am cunoscut, au pătimit și au murit, pentru ca noi astăzi să învățam pentru viața noastră ceva din moartea lor.
A doua bătălie a Patriarhului Iustinian consta în a menține bisericile ca spații de cult deschise, altminteri decât în Bulgaria, Serbia, Rusia sau alte țări. Ceea ce, la început, părea o aliniere necondiționată în fata noului stăpân avea în cele din urmă să se arate ca un demers, aș îndrăzni să-l numesc profetic.
Aș mai enumera și toate celelalte acțiuni gospodărești ale Patriarhului Iustinian, care aveau ca scop, nu îmbogățirea episcopatului, ci creșterea bazei de libertate materiala a Bisericii față de Stat. Adică vedem în perioada Patriarhului Iustinian această preocupare ca Biserica să aibe o suprafață de contact cat mai mică cu regimul.
Sigur, nu a putut să evite ca preoții să înfrunte închisorile. A făcut demersurile cât a putut, majoritatea neîncununate de succes. N-a avut cum să împiedice, din păcate, nici închiderea unor mănăstiri și darea afară a monahilor sub o anumita vârstă. N-a avut cum să împiedice reducerea învățământului teologic la câteva seminarii, și eventual două instituții teologice. Avem o listă mai lungă de neîmpliniri, dar, cântărită acum, la o distantă destul de comodă, ceea ce a cedat cu ceea ce a realizat, putem spune fără să exagerăm și fără să-l îmbrăcam într-o haină de lumină exagerată - să ne păstrăm simțul măsurii-, putem spune că Dumnezeu și-a iubit Biserica Sa și a trimis pe Arhiereul Sau, pe Patriarhul Iustinian - într-un moment atipic, a trimis un om atipic.
- Orice regim dictatorial, indiferent de coloratura sa ideologică, va miza întotdeauna pe ceea ce este mai mizer în natura umană. Deci orice regim! Că este vorba de dictatura religioasă de tip musulman, că este fascist, că este comunist, că este dictatură militară, Apartheit, sau de orice alt regim prezent sau viitor, el se bazează pe animalitatea nespiritualizată și neculturalizată din om, pe frică, pe dorința de apărare, pe instinctele primare.
Ori, din acest punct de vedere și în perioada comunistă, vedem tot felul de biografi de oameni schimonosiți, oameni care nu au știut să țină un echilibru, cât de cât, între Evanghelia lui Hristos și programul partidului comunist. Sunt figuri tragice, dar sunt și figuri cinice: oameni care fără nici un fel de remușcări, printr-o dorință caracteristică evidentă aveau să aleagă să facă rău altora, doar ca să le fie lor bine. Dacă le-a fost bine, Dumnezeu știe! Avem și biografii de oameni care au făcut rău, dar nu atâta cât ar fi fost în stare să comită, oameni care au făcut bine prin simplu fapt ca nu au făcut nimic. Nu este o pledoarie pentru a relativiza moral. Sunt vinovații atât de evidente încât nu mai putem discuta de nimic altceva - cu aspect penal. Dar sunt și multe alte cazuri, în care nu ai gradațiile atât de fine încât să poți cadra fără riscul de a substitui judecățile lui Dumnezeu, faptele unei persoane într-un context anume. [...]
- Avem și dosare în care ți se ridică părul măciucă. Te întrebi: ce-a fost ăsta: un ierarh colaborator al securității, sau un securist hirotonit episcop, respectiv preot? Situații la limită!
- Am avut forme de rezistență care, la prima vedere, par minore, dar care însumate, reprezintă o rezistență pe termen lung. Pe lângă rezistența eroică, sigur, din munți, pe lângă rezistența mult peste 3 mii de clerici din temnițele comuniste și altora care și-au lăsat acolo oasele, a fost o rezistenta în surdină. O rezistență pe mai multe planuri care, însumându-se, și pe termen mai lung, practic au asumat un minim de alternativă, de normalitate, de aer respirabil.
Un mic exemplu: biserica, ca loc de cult, era singurul spațiu în care nu erau simbolurile statului comunist, nu erau tablourile lui Lenin, Stalin, Ana Pauker, Teohari Georgescu, și nici ale lui Gheorghiu-Dej. Deci, în plină dictatură a proletariatului erau câteva locuri în care Statul era absent. Vi se pare poate banal, dar nu e deloc banal! Mai mult decât atât, în plină dezlănțuire a propagandei, a esteticii propagandei cu cântece, cu înfierări la adresa dușmanilor poporului, în biserică era alt ton și altă temperatură. Se cânta altceva, se citea altceva și, de multe ori se predica altceva. La fel, avem o presă bisericească foarte interesantă care, chiar dacă avea un editorial în care se simțea nevoia și așa era și comanda, de a fi lăudată conducerea de partid și de stat, peste doua pagini, și trecând peste poza lui Ceaușescu... - care nu era degeaba, căci erau și unii zeloși; și ăsta este un capitol moral, că orice dictatură și orice nebunie, fără ajutorul celor care pun gaz pe foc și lemne în soba nebuniei, nu ajunge la temperaturile atât de încinse pe care le-am văzut și noi. Deci, e limpede că complicitatea are și ea anumite trepte. Poți bifa cât e necesar, dar, dacă exagerezi, atunci e treaba ta, înseamnă ca tu ai o problemă... Ori puteai să treci peste niște pagini, și acolo găseai niște texte de teologie care și astăzi sunt valabile, găseai niște lucruri pe care niște oameni nu le puteau publica în alte reviste, adică o formă de rezistență prin cultură, la propriu. Așa cum e o rezistență paradoxală care se vede în longevitatea unor oameni și au reușit să pună comunismul între parantezele biografiei lor, oameni care au înfruntat pușcăriile, oameni care au fost la Canal, au ieșit și au mai apucat ani buni chiar după '90 sa vadă o alta Românie. Bine, chiar cu tristețe pentru că nu au putut să vadă că s-a ridicat la înălțimea așteptărilor lor. Dar, simpla lor prezență printre noi până deunăzi - unii mai sunt, dar foarte puțini -, este o formă de rezistență: să supraviețuiești uraganului, să supraviețuiești răului care aparent te-ar fi înghițit cu totul dacă ar fi știut și ar fi putut!
Asta face trecerea la ceea ce, cu un termen curajos, am putea să numim sfințenie. Eu sunt convins că numărul celor care l-au mărturisit pe Hristos, și au fost pur și simplu oameni de bun simt, chiar dacă nu au fost mari mistici sau figuri memorabile din temnițele comunismului, - că și bunul simt în timpul comunismului este o virtute cardinală, - este mai mare decât al celorlați.
- Noi după '90 nu am asistat la nici o bătaie de vrăjitoare, dar nu pentru că noii comuniști erau instalați la putere, ci pentru că, să fim onești, nu s-a simțit nevoia unui astfel de gest. N-am asistat la epurări radicale, la mustrări radicale. Poate că ar fi fost bine, sau nu. Deunăzi vorbeam cu un prieten german care spunea că România a făcut bine ce a făcut, și face bine și în continuare, că dă pensii grase securiștilor. De ce? Pentru că asta a făcut și Germania. Ce-ați fi vrut, să-i aduceți la sapă de lemn și să aveți crimă organizată și împușcături printre blocuri? Ca ăștia știu să facă rău, au fost crescuți de mici să facă rău. Ati văzut la Revoluție ce au fost în stare să facă, să bage niște fantome pe post de teroriști și să omoare mai multi oameni decât înainte. Ce ați fi vrut? Război civil? Pace sociala nu vreți?! Foarte interesant! E o temă de meditat!
Asta, și a propos de maximalismele morale care și în spațiul Bisericii debordează, te înflăcărezi, pentru ca apoi să-ți dai seama că, stai puțin, totuși cumpătarea este de la Dumnezeu. Asta nu înseamnă că suntem lacși, că suntem indiferenți fată de nedreptate, dar trebuie să avem o bună cumpănă. [...]
- In fenomenul Pitești s-a petrecut ceea ce Aleksandr Soljenițîn avea să scrie mai târziu, că nici măcar bolșevicilor nu le-a venit în minte. Gândiți-vă că acolo erau o grupă de oameni care mimau un partizanat de tip legionar. Veneau oameni tineri, care erau arestați, dar care nu erau legionari, dar găsind la fata locului aceasta atmosfera înscenată, dorind să se adapteze, psihologic vorbind, încercau să mimeze manistrem-ul din celulă. Lucrul acesta mergea o săptămână- două, după aceea începeau să aibe niște discuții intime, de prietena pe care o lăsase în libertate, ce ar fi vurt să facă dacă terminau facultatea, să-și împărtășească unii altora chiar și cele mai tainice gânduri și sentimente, pentru ca la un moment dat să înceapă bătaia. Astăzi unii îi băteau pe ceilalți, mâine, ceilalți îi băteau pe primii. Si nu oricum, ci o bătaie însoțită de niște degradări morale pe care în spațiu sfințit nu ne permitem să le evocăm.
Așa cum, un experiment de care iarăși, suntem mai puțini conștienți în istoriografia noastră, acum 52 de ani în noaptea de Rusalii, 40 de mii de oameni din Banat, pe o distantă, la granița Serbia de Iugoslavia, de 25 km, aveau să fie deportați într-o singură noapte și aduși în Bărăgan. In prima iarnă a acestei deportări aveau să moară peste 300 de mii de copii.
România și-a plătit, cred eu, foarte scump libertatea. O spun și o repet: este o libertate plătită în avans, cu dobânzile la zi. De aceea e important ca noi azi, prin Biserică, să nu cultivam memoria doar ca o justificare, ci ca pe o obligație, pe care treptat să o impunem și societății, chiar dacă nici o societate nu este dispusă, dar deloc dispusă să se uite în oglinda și să vadă ce cicatrici ale răului mai poartă. [...]
- In calendarul bisericii noi avem o chintesență a istoriei Bisericii, de la martirii din perioada romană, cei din perioada certurilor dogmatice, cei din perioada dominației turcești, a certurilor cu greco-catolicii, a reformei impuse cu forța în Transilvania. Este momentul ca în acest calendar, în acest jurnal de bord concis al Bisericii, să-și aibe locul, în cele din urmă și martirii comunismului.
Cunoașterea și memorializarea perioadei comuniste, nu trebuie să ne indemne să schimbam o ideologie cu alta, să urăm, să avem resentimente. Nu cred că există lecție mai succintă și mai convingătoare despre ce înseamnă libertatea decât văzând absența acesteia. Si, de aceea, cred că Biserica ne va putea ajuta să fim conștienți de acest dar dumnezeiesc - libertatea nu este o calitate pe care omul și-o poate rupe din tolba de daruri ale lui Dumnezeu, ci o primește din start, inclusiv cu prețul de a face uz prost de ea - mănâncă ce nu trebuie, de pilda, dar o face tocmai pentru că este ființă liberă -, așadar trebuie să conștientizăm că acest dar al libertății nu este un dar definitiv.
Nu este un dar mai fragil decât acela al libertății. Știm prea bine asta. Știm prea bine că, atunci când mergem la spovedanie, ce facem? Un exercițiu de recunoaștere a faptului că n-am știut să fim liberi mai mult timp, că am cedat prea repede ispitei, păcatului, patimii... Asta până la urmă este miza noastră! Si dacă este, până la urmă una personală, este și una colectivă, pentru că nu vom putea fi o țară prizonieră și o Biserică liberă! Aceasta schizofrenie nu va putea rezista pe termen lung!
Sau, cum spunea cineva: cum se poate explica că o țară majoritar religioasă să fie și majoritar coruptă? Ceva nu funcționează, ceva nu e în regulă, ceva se întâmplă, se rupe undeva firul, ceva se interpune între ce am vrea să fim și ceea ce jalnic reușim să fim.
Eu cred că civismul în România se va naște doar în clipa în care vom înțelege că libertatea nu este o simplă gargară, că nu este un paragraf dintr-o listă lungă de drepturi și libertăți fundamentale, că libertatea este această scânteie divină din om în funcție de care ne măsoară Dumnezeu Însuși, atunci când ne judecă - că nu ne va judeca doar în funcție de cât de robi am fost, ci de cât de multă libertate am putut proba, mai cu seamă în momente ca acestea, pentru care unii, pe care noi nu i-am cunoscut, au pătimit și au murit, pentru ca noi astăzi să învățam pentru viața noastră ceva din moartea lor.
Întrebări și răspunsuri
- Ati putea să ne dați trei, dacă nu șapte, nume din trecutul apropiat care ar putea să intre fără comentarii și fără discuții în calendarul nostru? Bulgarii și-au declarat o mie de sfinți la un Sinod ortodox.
Armenii au declarat un milion. [..]. Problema aceasta cu biografiile pilduitoare nu este simplă. In primul rând, în cazul multor biografii trebuie să mai decelăm între angajamentul politic și cel spiritual. Mă număr printre cei care, cu riscul de a supară anumite hermeneutici încremenite, care pledează pentru acceptarea faptului, greu de contrazis istoriografic, că unii, și nu putini, au intrat în pușcării din rațiuni politice dar au suferit o convertire spirituală. Nu cred că există nici un mecanism juridic, cultural sau politic care sa interzică unui om acest drept la convertire, acest drept la limpezire. Sigur, trebuie să avem niște elemente minimale, care să ne îndreptățească să spunem că respectivul, sau respectiva, a trecut prin numitul proces, tocmai pentru a nu fi acuzați că printr-o eventuală canonizare, declarăm că o anumită înclinație politică fiind compatibilă cu sfințenia. De aceea dați-mi voie să nu vă dau aceasta listă deocamdată. Nu-i secretă, e în lucru. Dar vă pot da un cap de listă, care nu are nici un fel de dubii, și care nu poate fi acuzat de nimic nepotrivit, și care ar putea să însemne locomotiva unui tren lung - nu știm cât de lung-, de biografii, complexe fiecare în parte: Nicolae Steihardt - cu el aș începe. Acest minunat evreu care prin suferință, prin meditație, prin luptă permanentă cu niște patimi teribile face un pas uriaș prin care noi, mai cu seamă cei tineri de astăzi, ne putem inspira. Iar ca el mai sunt! Putem adaugă foarte multe alte nume. [...]
- E foarte important să luam din toate aceste zbuciumuri biografie, aurul. Într-o epocă învolburată cum a fost cea a comunismului, dar și a perioadei totalitare de mai înainte, avem nevoie de o sită foarte fină, tocmai pentru ca să rămânem cu aurul: aurul de caractere, aurul de credință, din care să topim lingouri morale care să fie convertibile într-o economie sufletească, a vieții. [...]
- Cât de importantă este pentru generația viitoare lipsa unei generații care să predea ștafeta? Cât de important este pentru noi astăzi faptul că noi nu am mai avut elite? Cât ne afectează pe noi, ca Biserica și ca societate?
Ștafeta s-a dat cumva. Nu s-a dat unitar. Să nu uitam că atunci când a căzut comunismul erau câțiva foști deținuți. Nu s-a dat o ștafetă largă, e limpede. Cei care au avut în familie exemple au preluat ștafeta, dar cei care nu au avut, au preluat comunismul de bun. Când nu ai alternative, când nu ai informații, ceea ce ști în clipa și locul respectiv ți se pare a fi totul.
Din fericire, totuși, prin Memorialul durerii sau alte emisiuni, o bună parte din aceste memorii din perioada comunistă au fost totuși date. Gândiți-vă că totuși avem o literatură memorialistică impresionată. Sigur, nu e suficient. Eu încă mai aștept un val și în cinematografia romanească. Nu să facem filme și să facem ironii despre cum era pe vremuri, ci să înțelegem drama prin care au trecut înaintașii noștri.[...] Avem multe canale pe care nu le-am ocupat tematic din această perspectivă. Cred că avem perspectivele, printr-o informare bună, să mai recuperam ceva. Dar sunt și tineri pe care nu-i mai interesează. Am avut astfel de momente, n-au fost simple și am încercat să le gestionez într-un fel deductiv. [...] Unor tineri le-am spus: "Aveți o legătură cu părinții și bunicii voștri care vă va urmări toată viața, iar copii voștri, prin voi, vor fi și ei parte al acestui lanț istoric, al acestei memorii. Nu încercați să mimați că sunteți niște marțieni care ați picat din neant și vă îndreptați spre neant." Este o pedagogie pe care noi nu știm să o articulăm [...] E foarte important să dezvoltăm o pedagogie a memoriei, nu numai să îi punem în fața unor planșe și a unor cifre. Deci, într-adevăr predarea ștafetei este un lucru foarte dificil, dar care trebuie reluat de la zero cu fiecare generație. Nu există o continuitate garantată de la sine.
Eu rămân la părerea ca noi avem nevoie de o lege unitară a memoriei, nu fiecare să-și facă memoria lui: evreii memoria lor, penticostalii a lor, martorii lui Iehova pe a lor, ortodocșii și romanii memora lor. Nu există un lucru mai periculos pentru o societate și pentru coeziunea ei decât fărâmițarea pe motive de memorie. Pentru că în orice alt moment al crizei, care poate veni oricând, vor exista destui iresponsabili populiști care vor reuși să pună o memorie în conflict cu alta. Uitați ce se întâmplă în Catalonia, uitați ce se întâmplă în Irlanda, în atâtea alte locuri în lumea asta, în care comunități întregi își sparg capetele, se împușcă chiar, pe motiv că au un narativ memorial diferit de al celuilalt. Eu știu despre tine că tu mi-ai omorât bunicii, iar tu ști despre mine că ți-am omorât părintii. Eu știu despre tine că la 1700 m-ai obligat să fac unirea cu Roma, iar tu știi că părinții mei te-au obligat forțat să vii la Biserica Ortodoxă -și așa nu mai terminam. Ba tu, ba tu.. e o spirală a memoriei, o obscenitate memorială, de a opera cu sacrificiile unor oameni pe care noi nu i-am întrebat, și le expluatăm cu atâta nesimțire suferința. Deci, problema este că noi nu avem nici un mandat din partea unui om să le instrumentalizăm moartea pentru interesul din timpul vieții noastre - asta este o obscenitate.
- Mie mi se pare că Biserica e mai la ea acasă în diaspora decât în țară. Din generația mea eu sunt cea mai religioasă, și am fost și categorisită habotnică. Si mi se pare că e o ruptură între tânăra generație și partea acesta pe care am moștenit-o.
Așa cum ai nevoie de o bună traducere a istoriei. Trebuie să pornești pe alte căi ca să ajungi la sufletul și conștiința celuilalt. Biserica în perioada comunistă nu s-a lăsat contaminată de limba de lemn a epocii. Cred că asta este miza fiecărei generații: să mijlocească. Un sfat duhovnicesc trebuie pus în termenii pe care respectiva persoană să-i înțeleagă.
Este adevărat ce mi-ați spus că, Biserica e mai la ea acasă în diasporă. Nici nu vă dați seama ce adevăr mare ați spus, pentru că, într-adevăr, din multe puncte de vedere Biserica "acasă" duce balastul istoriei, de care nu are cum să se despartă, pentru că este în poalele ei, ca să zic așa. Un coleg de al meu, spunea că dacă nu ne schimbam noi, din interiorul Bisericii, mentalitatea, riscam să devenim ultimul depozitar involuntar al totalitarismului, prin abuzul de autoritate la propriu, prin modul în care ne raportam unii la alții, prin fricile pe care le induce șeful mare ăluia mic, prin mecanisme de control, prin mecanisme de manipulare emoțională. Si dacă nu vorbim de un om liber într-o societate liberă, nu o putem face dacă noi, în interiorul nostru nu cultivam această libertate.[..]
- In ce măsură suntem victime în continuare?
Trebuie să ne schimbăm mentalitatea, toată lumea reclamă o reformă morală, că trebuie să ne schimbăm modul de a fi prin modul de a gândi, dar această schimbare nu o mai putem solicita fie imperios fie mieros de la alți, de la societate, de la știu eu cine, și trebuie să începem până la urmă cu ce avem cel mai la îndemâna, cu organismul nostru eclezial, cu comunitatea noastră de credință. Aici am făcut, cu toată empatia și solidaritatea cu Biserica mea, prea puțin. In primul rand s-a investit prea puțin în preoții noștri, s-a investit prea puțin în tinerii noștri. Am băgat foarte mult în termopane și betoane, în tot felul de lucruri, foarte bune și acelea, necesare, am creat spații, am creat coaja, dar vine o vreme când ar trebui să investim în miez, și asta nu mai poate fi amânat prea mult, pentru că, vedeți, vin peste noi altfel de provocări, de la robia digitală până la tot felul de dependențe, care nu ne răpesc libertatea amenințându-ne, ci vrăjindu-ne. Acuma, în România poți fi victima a constrângerii libertății prin grobianismul unora, prin obtuzitatea unui funcționar în public, prin indiferența unor instituții, prin proasta creștere a unuia care e în trafic lângă tine. Bun, toate acestea te enervează și te aruncă în pragul disperării, dar ce te faci când vedem că încetăm să mai fim liberi, că ne place?! Că stăm cu orele pe calculator, că mai știu eu ce o să se mai inventeze, că se vor mai inventa!
Tot timpul a fost o luptă intre tehnică și antropologie. Omul n-a fost niciodată capabil să se adapteze tehnicii atât de bine încât să o domine mai repede decât ea pe el. Decalajul intre persoana istorică și contextul tehnic este enorm. Uitați-vă ce au făcut naziștii în lagărele de exterminare, au folosit cea mai modernă tehnică a epocii. Ce au făcut și comuniștii... Deci, răul se produce la scară planetară tocmai din aceasta lipsă de corelare între factorul antropologic și instrumentele tehnice. Dar, revenim, modul de a gândi care se transformă în mod de a fi este urgent.
P. Patriciu Vlaicu: Orice societate este creatoare de totalitarism când acceptă minciuna sau prefăcătoria sau nesinceritatea, zâmbetul acela politicos din societatea occidentală. Societatea aceasta care zâmbește și creează alte dependențe și alte persecuții e tot la fel de dureroasă ca cealaltă. De aceea, oricând putem să cădem în ceea ce a fost pe timpul părinților noștri.
[...]
- Dumnezeu vrea să ne învețe ceva prin aceste lucruri. Vrea să ne învețe cât de greu este să fi liber, dar și cât de mult merită să încerci să fi liber.
- Comunismul, prin securitate, a reușit să otrăvească aproape până la pânza freatică țesătura acestei societăți. De aceea ne opintim atât de mult să ne revenim în fire.
- Nu e olimpiada smereniei, cine a fost mai rezistent decât cine, sau nu este o olimpiadă a mizeriei, cine a fost mai ticălos decât cine, nu ierarhia aceasta ar trebui să ne intereseze, ci numărul aparent infinit de situații în care ești pus să alegi între libertate și robie, iar aceasta lecție este esențială.
Mai mult din jumătate din Ortodoxia mondială a făcut experiența comunismului și nu cred că Dumnezeu a îngăduit asta că am avut noi ghinion, că nu avem ceva de învățat de aicea. L-a îngăduit, cum spunea și P. Bartolomeu în Memorii, că: noi ne-am plătit și păcatele, că până la urmă și credința noastră ne-a dus acolo unde ne-a dus, iar acolo unde nu ne-a dus puțina noastră credință și păcatele, am suferit în avans pentru cele viitoare. Adică trebuie să găsim un sens al lucrării lui Dumnezeu chiar și acolo unde aparent este un nonsens. De fapt, cred că și asta este funcția terapeutică a teologiei, de a găsi un sens acolo unde aparent nu este un sens.
LEGATURI:
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu