PF Rastislav: "Libertatea greşit înţeleasă, liberalismul, în care totul este permis acum, îndrăznesc să spun că este o provocare mai mare pentru Creştinism decât a fost comunismul"

Cuvântul rostit de Preafericitul Părinte Anastasie, Arhiepiscopul Tiranei, Durresului și al întregii Albanii, în ședința solemnă a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române din 28 octombrie 2017:

Basilica: Ședința solemnă a Sf. Sinod | PF Anastasie despre Biserica Albaniei: Încercările îngrozitoare au făcut-o să arate asemenea unui pământ pustiit 

Dificultăţile mărturisirii credinţei ortodoxe în timpul comunismului şi importanţa libertăţii religioase astăzi

„Căci vouă vi s-a dăruit, pentru Hristos, nu numai să credeţi în El, ci să şi pătimiţi pentru El” (Filipeni 1,29).

Cazul Albaniei

În întreaga istorie a lumii au existat multe forme de persecuţie religioasă. În secolul 20, persecuţia creştinilor a devenit nemiloasă în zonele în care guverna regimul comunist. Durata şi intensitatea acesteia a variat de la ţară la ţară. În Albania, în urma retragerii ocupanţilor germani (noiembrie 1944), partidul comunist al lui Enver Hogea a intrat în drepturi depline, declanşând şi persecuţia religioasă.

În primii 23 de ani, această persecuţie a urmat tiparul clasic cunoscut, asemenea celor petrecute în Rusia şi în sud-estul Europei. Arhiepiscopul canonic Hristofor a fost plasat în arest la domiciliu, iar la 19 iunie 1958 a fost găsit mort, cauza oficială a morţii fiind un atac de cord.

Paisios Vondicas, văduv şi Episcop de Korcea până la acea dată, a fost numit ca nou Arhiepiscop. Fiul său era membru executiv al partidului comunist din Albania. Tot la Tirana (februarie 1950), a fost convocată o Adunare de clerici și laici ai Bisericii Ortodoxe pentru a se vota un nou Statut în contextul noului regim legal, care punea Biserica sub controlul deplin al Statului.

Pentru orice numire în slujirea religioasă, chiar şi pentru hirotonirea unui diacon, era nevoie de acordul Statului. În martie 1966, Paisios a decedat, în locul său fiind numit, în aprilie, pentru scaunul arhiepiscopal, Damianos, un vechi partizan, care potrivit unor teologi şi preoţi, ar fi contribuit personal la desfiinţarea Bisericii, prin ordinele şi acţiunile sale.

În 1967, acesta s-a retras la Pogradec, unde a decedat la 18 octombrie 1973. Între timp, eforturile de ridiculizare a Bisericii şi a reprezentanţilor ei s-au intensificat, prin diverse publicaţii, filme şi calomnii.

În următorii 23 de ani, între 1967 – 1990, persecuţia religioasă a devenit totală şi implacabilă.

Prin Decretul din 22 noiembrie 1967, orice exprimare religioasă a fost interzisă oficial prin Constituţia Albaniei. Sute de biserici au fost demolate, iar altele au fost transformate în ateliere, depozite, cinematografe, cluburi, grajduri, etc. Aproape toate mănăstirile au fost distruse sau folosite ca tabere militare.

La data respectivă, Biserica Albaniei avea, în afara Arhiepiscopiei, trei alte episcopii, 19 districte ierarhice, 330 de parohii şi 25 de mănăstiri (fără comunităţi monahale). Clericii au fost dispersaţi forţat, prin violenţă. Proprietăţile bisericeşti (pământ, vase liturgice şi documente) au fost confiscate. Cea mai mică exprimare a credinţei religioase – păstrarea icoanelor, a cărţilor religioase şi alte simboluri – era pedepsită sever.

Timp de 25 de ani nu s-a înregistrat nici o hirotonire a unui cleric. Cel mai tragic lucru dintre toate era că fiecare dintre episcopii albanezi dispărea.

În anii întunecaţi ai asprei persecuţii ateiste au existat unele murmure de mărturisire ortodoxă cu iniţiative individuale. Îmi amintesc de un caz tipic: Pr. George era preot la Vouliarates, un sat din sudul Albaniei, lângă Gjirokastër. Studiase pentru a fi învăţător şi agronom. Când a izbucnit persecuţia ateistă a fost forţat să-şi părăsească îndatoririle preoţeşti şi să lucreze ca muncitor în construcţia de drumuri.

Într-o zi, când s-a oprit să se odihnească după munca grea în bătaia soarelui, o cunoştinţă de a lui, un creştin ortodox dintr-un alt sat, s-a apropiat de el şi i-a şoptit cu compasiune: „În lume necazuri veţi avea”. Părintele George l-a privit cu blândeţe şi a completat versetul biblic: „dar îndrăzniţi. Eu am biruit lumea.” (Ioan 16,33). Altă dată, adepţi fanatici ai partidului ateist au scrijelit o cruce mare în mijlocul drumului şi l-au forţat pe Pr. George să treacă peste ea. El a îngenuncheat cu respect în faţa ei, şi-a îndoit braţele pe cruce şi a îmbrăţişat-o.

Un alt preot, Pr. Kosmas Kyrio, care şi el fusese obligat să muncească din greu, călătorea cu multă precauţie, săvârșea noaptea Sf. Liturghie şi boteza în secret, pentru oricine dorea.

În Korcea, un grup de femei se adunau în casele lor, cu ferestrele închise şi cu multe alte precauţiuni şi organizau grupuri de rugăciune. Era o rezistenţă paşnică, cu o mărturisire calmă a credinţei ortodoxe. Batjocura şi insultele au făcut întotdeauna parte din această tragedie. Următoarele etape erau exilul, greutăţile, detenţiile îndelungate şi asasinatele. Clericii nu erau singurii martiri ai credinţei, dar şi laicii și familii întregi.

Când regimul comunist albanez s-a prăbuşit sub presiunea evenimentelor internaţionale (1991), Biserica Ortodoxă Autocefală a Albaniei era total distrusă.

Încercările îngrozitoare, care timp de decenii distruseseră Biserica locală precum focul, au făcut-o să arate asemenea unui pământ pustiit. Patriarhia Ecumenică, după ce în anul 1937 îi acordase autocefalia, a preluat iniţiativa reconstrucţiei. În 1991, m-a trimis în Albania ca exarh patriarhal, iar, în iunie 1992, am fost ales Arhiepiscop al Tiranei, Durresului şi al întregii Albanii.

Importanţa libertăţii religioase astăzi

Din anul 1991, libertatea religioasă a fost instituită oficial în Albania. Aceasta a fost formulată clar în noua Constituţie din anul 1998.

Am fost invitaţi, în cadrul pregătirii Constituţiei să participăm în calitate de observatori şi reprezentanţi ai comunităţilor religioase, ceea ce ne-a dat posibilitatea să propunem aspecte specifice, favorabile Bisericii.

În acest sens, articolul 10 din Constituţia Republicii Albania, din anul 1998, prevede, inter alia, (printre altele, n.r.) următoarele:

Articolul 10:
1. În Republica Albania nu există o religie oficială.
2. Statul este neutru în problemele de credinţă şi conştiinţă şi garantează libertatea exprimării lor în viaţa publică.
3. Statul recunoaşte egalitatea comunităţilor religioase.
4. Statul şi comunităţile religioase îşi respectă reciproc independenţa şi lucrează împreună pentru binele fiecărei comunităţi şi al tuturor.
5. Relaţiile dintre Stat şi comunităţile religioase sunt reglementate pe baza acordurilor încheiate între reprezentanţii acestora şi Consiliul de Miniştri. Aceste acorduri sunt ratificate de Parlament.
6. Comunităţile religioase sunt persoane juridice. Ele se bucură de independenţă în administrarea proprietăţilor lor conform principiilor, regulamentelor şi canoanelor, în măsura în care nu se încalcă interesele unei terţe părţi.

Noul Statut al Bisericii Ortodoxe Autocefale a Albaniei a fost formulat pe baza acestor prevederi constituţionale, urmat de acordul dintre Biserica Ortodoxă Autocefală şi guvernul albanez. Aceste două texte constituie o bază legală sigură pentru o reconstrucţie solidă a Bisericii Ortodoxe Autocefale a Albaniei.

Într-un alt articol, Constituţia confirmă şi mai clar caracterul libertăţii religioase:

Articolul 24:
1. Libertatea de conştiinţă şi religia sunt garantate.
2. Oricine este liber să-şi aleagă sau să-şi schimbe religia sau credinţa, precum şi să le exprime individual sau colectiv, în viaţa publică sau privată, prin cult, educaţie, practicarea sau oficierea ritualurilor.
3. Nimeni nu poate fi obligat sau oprit să facă parte dintr-o comunitate religioasă sau să participe la practicarea cultului acesteia sau să-şi declare credinţa în public.

În aceste circumstanţe, prin predică, catehizare, slujire, serviciile religioase au început transmiterea Evangheliei în oraşele şi satele Albaniei.

S-au înfiinţat: un Sfânt Sinod cu opt membri, un Consiliu economic de clerici şi laici şi aproximativ 350 de parohii. Au fost înfiinţate Academia Ortodoxă, două Şcoli Secundare Bisericeşti şi o Şcoală de muzică bizantină, cu ansambluri de clădiri şi internate şcolare aflate în proprietate particulară.

Au fost formaţi şi hirotoniţi 170 de noi clerici. În diverse oraşe s-au înfiinţat centre de tineret, precum şi tabere pentru tineri. S-au construit peste 150 de biserici noi, au fost restaurate 60 de biserici şi mănăstiri care deveniseră monumente culturale şi peste 160 de biserici au fost reparate.

Au fost construite 70 de clădiri bisericeşti pentru a fi folosite ca şcoli, cămine pentru tineret, centre de sănătate, cămine, ateliere, cantine pentru săraci, etc., ajungându-se la un total de 450 de clădiri.

S-a dezvoltat asistenţa filantropică a Bisericii, distribuindu-se sute de tone de hrană, îmbrăcăminte şi medicamente. S-a înfiinţat o tipografie particulară în vederea transmiterii mesajului Ortodoxiei, publicându-se peste 160 de cărţi, precum şi un ziar, o revistă pentru copii şi tineret şi o revistă ştiinţifică. S-a înfiinţat, de asemenea, un post de radio.

În afară de reconstrucţia tuturor structurilor bisericeşti, s-au dezvoltat programe de pionierat în educaţie, sănătate, bunăstare socială, dezvoltare rurală, cultură şi ecologie. În sfârşit, s-au construit două uzine hidroelectrice în vederea asigurării securităţii financiare şi continuării acestei activităţi. S-a hotărât ca o parte din procentajul venitului lor să fie oferit altor Biserici Ortodoxe lipsite de surse financiare, pentru a-şi desfăşura activitatea misionară.

Scopul principal al tuturor acestor iniţiative îl constituie transmiterea mesajului de dragoste, cu activităţile sale specifice, întotdeauna bazate pe cuvintele Domnului: „Aşa încât să vadă faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri.” (Matei 5,16).

Messa romano-catolica într-o biserica ortodoxa

Tot acest efort creator, realizat cu ajutorul lui Dumnezeu, în pofida dificultăţilor enorme, s-a împlinit datorită faptului că a existat libertate religioasă folosită în mod eficient. Merită menţionat, totuşi, faptul că, în statele în care ortodocşii sunt în minoritate, există numeroase cazuri grave (dispoziţii juridice, retrocedarea proprietăţilor, acorduri în învăţământ, etc.) afectate de voinţa factorilor de stat aparţinând altor credinţe religioase.

În concluzie, în aceste condiţii specifice de libertate religioasă şi de coexistenţă a ortodocşilor cu persoane de alte religii şi ideologii, prima îndatorire a Bisericii o constituie educarea membrilor săi prin catehizare sistematică şi efort pastoral. În acelaşi timp, urmează să se dezvolte activităţi mai extinse în vederea transmiterii mesajului Evangheliei în societatea albaneză, respectându-se armonia coexistenţei religioase.

*

Cu siguranţă, tema libertăţii religioase are dimensiuni universale mai largi.

Conştientizarea faptului că aparţinem „Bisericii Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolică” şi nu unei confederaţii de Biserici ne impune să fim solidari cu toţi fraţii şi surorile confruntaţi cu încălcarea libertăţii lor religioase în alte ţări. „Şi dacă un mădular suferă, toate mădularele suferă împreună; şi dacă un mădular este cinstit, toate mădularele se bucură împreună” subliniază Sfântul Apostol Pavel (1 Corinteni 12, 26).

Noile circumstanţe globale ne obligă, pe aceia dintre noi care îl urmăm pe Dumnezeul adevărului, dreptăţii şi păcii, să avem antenele gata pregătite pentru a apăra principiile libertăţii religioase, precum şi pacea şi dreptatea la nivel local şi global.

Bineînţeles, nimic nu se realizează uşor şi de la sine, prin propriile noastre puteri. Oricât de complexe şi de dificile ar fi circumstanţele timpului în care trăim, îndrăznim să sperăm. „Iar Dumnezeul nădejdii să vă umple pe voi de toată bucuria şi pacea în credinţă, ca să prisosească nădejdea voastră, prin puterea Duhului Sfânt”.  (Romani 15,13).

† Anastasios,

Arhiepiscopul Tiranei, Duresului și al Întregii Albanii

LEGATURI:

• Basilica, Biserica Ortodoxă din Albania, distrusă de comuniști, reconstruită pe credința în Înviere

 ***

Cuvântul Preafericirii Sale Rastislav, Mitropolitul Bisericii Ortodoxe din Ţinuturile Cehiei şi din Slovacia, rostit în Şedinţa Solemnă a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române din 28 octombrie 2017

Basilica: PF Rastislav: Dificultăţile mărturisirii credinţei ortodoxe în timpul comunismului şi importanţa libertăţii religioase din ziua de azi

Sanctitatea Voastră, Preafericirile Voastre,

Înaltpreasfinţiile Voastre, Preasfinţiile Voastre, iubiţi fraţi în Hristos,

Pr. Georges Florovsky a scris în volumul II al Operelor sale complete cât se poate de exact că Creştinismul a introdus în primul rând o nouă ordine socială. Încă de la început, aceasta nu a fost în special o „doctrină” ci mai precis o „comunitate”.

În afară de kerygma – un mesaj necesar pentru răspândirea Veştii Bune în lume – Evanghelia de proclamat şi oferit oamenilor, mai era o „nouă comunitate” distinctă, care nu se asemăna cu nimic altceva, care creştea şi se forma continuu, grupând din ce în ce mai mulţi credincioşi.

După ce s-a instaurat în provinciile romane, comunitatea a început să se infiltreze la diferite niveluri, clase şi instituţii ale Imperiului Roman, încheindu-se cu creştinarea Imperiului şi a Împăratului său.

Având în vedere toate acestea, căderea Regimului Ţarist şi schimbările sociale care au avut loc în timpul Revoluţiei din octombrie 1917 în Rusia ar putea fi considerate încheierea epocii constantiniene. Odată cu începutul noii ordine sociale a ajuns la putere şi mişcarea totalitaristă modernă, comunismul. Generaţia de azi nu înţelege cum a ajuns Comunismul la punctul culminant al dezvoltării sale ideologice.

Cei născuţi mai de mult, deşi simt o oarecare nostalgie, îşi amintesc timpurile guvernării unui singur partid precum şi filozofia marxist – leninistă în care oricine vedea mai curând un proiect de egalitate socială decât o mişcare totalitaristă. Astăzi, aproape nimeni nu mai citeşte scrierile lui Lenin sau rezoluţiile întrunirilor Partidului comunist, care vorbesc despre lupta cu religia şi Biserica Ortodoxă. Totuşi, adevărul este că în fosta Rusie Ţaristă, unde statutul Bisericii Ortodoxe era privilegiat, Lenin cerea distrugerea sa totală.

În 1909, afirma în controversata sa scriere „Despre relaţia clasei muncitoare cu religia”: 

„Religia este opiu pentru popor – această declaraţie a lui Marx este piatra de temelie a opiniei mondiale a marxismului despre relaţia sa cu religia”.

Înainte ca revoluţia să răstoarne vechiul regim şi ca Lenin să devină noul conducător al Rusiei, acesta scria tactic că membri ai Partidului Comunist ar putea fi chiar şi credincioşii. Totuşi, imediat ce au ajuns la putere în octombrie 1917, bolşevicii au emis o serie de decrete în spiritul ateismului din timpul războiului. Reacţia Patriarhului Tihon a fost declaraţia de anatemizare a guvernului comunist. Sinodul local al Bisericii Ortodoxe Ruse, care a avut loc în 1917, a confirmat această anatemă asupra puterii şi guvernului sovietic.

Răspunsul comuniştilor a fost crud şi fără compromis. Putem citi într-una din scrisorile liderului proletariatului mondial, după cum era numit Lenin, adresată lui Felix Dzersinski la 1 mai 1919, că

„trebuie să terminăm cu popii şi cu religia cât mai curând posibil. Popii, fiind contrarevoluţionari şi sabotori, trebuie arestaţi şi împuşcaţi fără milă. Bisericile trebuie preluate sau transformate în depozite….”. 

Astfel, „teroarea roşie” care nu mai fusese trăită de creştinism din timpul păgânilor Împăraţi Romani a fost reînviată.

Cealaltă faţă a ideologiei progresiste care, de fapt, luptase pentru o societate dreaptă şi egalitate socială, trebuia să rămână ascunsă de ochii oamenilor încrezători din ţările eliberate de Armata Roşie, până când comuniştii ajungeau la putere.

Exact acesta a fost cazul când plaga comunistă s-a răspândit în sudul-estul şi centrul Europei, inclusiv în Cehoslovacia. Victoria Armatei Roşii asupra unei alte ideologii a răului, Nazismul, i-a făcut optimişti pe cei care vedeau în comunism, înainte de orice, o societate mai dreaptă şi egalitate socială.

Din păcate, un asemenea optimism a cuprins mulţi credincioşi ortodocşi din Balcani precum şi din ţara noastră care după multe secole de opresiune din partea creştinismului occidental, cuplat cu feudalismul şi mai târziu cu burghezia şi imperialismul, au văzut în comunism o speranţă pentru o viaţă mai bună şi o lume mai dreaptă.

Nu voi vorbi despre iadul Regimului comunist ca despre o ideologie care caută bunăstarea materială fără nici un conţinut spiritual. Nu vreau să intru în detaliile triste ale istoriei ante şi post belice plină de sânge şi epuizare, de intrigi politice, procese şi execuţii, de permanenta căutare a clasei inamice, şi, înainte de orice, de persecutarea deschisă sau ascunsă a Bisericii Ortodoxe. Aş dori să menţionez în câteva cuvinte experienţa Bisericii noastre locale din timpul Regimului comunist din Cehoslovacia, care a marcat profund istoria sa modernă.

Psihoza postbelică din ţările noastre a dus mulţi creştini la servilism faţă de puterea de stat comunistă care a folosit această stare psihologică a credincioşilor cauzând multe scandaluri între membrii credinţelor individuale pentru a discredita Biserica Creştină ca instituţie şi apoi pentru a o lichida.

Regimul comunist cehoslovac, în lupta sa cu romano-catolicii care constituiau cea mai mare ameninţare, fiind cea mai numeroasă dintre confesiunile creştine, nu a ezitat să exploateze procesul normal şi treptat al întoarcerii uniţilor, greco-catolicilor, la Biserica Ortodoxă – un proces care începuse cu mult înainte, cu aproape 100 de ani înainte de Revoluţia din februarie 1948, din Cehoslovacia.

Încă din timpul domniei austro-ungare, cei treziţi naţional din Boemia şi Slovacia priveau tot mai mult spre Rusia şi partea slavonă a Balcanilor, în special spre Serbia şi Muntenegru, unde îşi căutau rădăcinile propriei lor identităţi. Acest fapt a făcut ca autorităţile Austro-Ungare să-şi intensifice lupta împotriva pan-slavismului, ceea ce însemna, de fapt, împotriva Bisericii Ortodoxe.

Începând cu Eudovit Stur şi Vâclv Hanka şi până la Adolf Dobriansk şi la procesul Marmaros-Sighet cu executarea preotului martir Maxim Sandowicz, a existat un singur drum al crucii – calea dorinţei de găsire a propriei sale identităţi şi a Bisericii autentice.

Anul 1918 şi constituirea Cehoslovaciei au adus mult mai multă libertate religioasă, care a contribuit la consolidarea Ortodoxiei în Cehoslovacia. Procesul existent deja de întoarcere la Ortodoxie, intensificat de mişcarea din Statele Unite şi Canada în rândurile emigraţiei, aproape exclusiv foşti uniţi din regiunile cele mai sărace ale estului Slovaciei, care începuseră să se reîntoarcă la Biserica Ortodoxă, împreună cu întoarcerea cehilor ortodocşi din provincia Volyn şi numeroasa emigraţie rusă după Revoluţia bolşevică, au întărit considerabil poziţia Ortodoxiei în [...?]

Dacă adăugăm la toate acestea o revigorare a naţionalismului în rândurile Romano Catolicilor din Boemia, care a dus la crearea aşa numitei Biserici Cehoslovace, partea credincioşilor care au acceptat ulterior Ortodoxia, prognoza dezvoltării Bisericii Ortodoxe din Boemia şi Slovacia a fost mai mult decât favorabilă. Totuşi, cel de al II-lea război mondial a luat sfârşit şi Biserica Ortodoxă din Protectoratul Boemiei şi Moraviei a fost scoasă în afara legii. Execuţia Sfântului Episcop Martir Gorazd şi a celor mai apropiaţi asociaţi ai săi au slăbit în mare măsură poziţia Ortodoxiei în Boemia.

În Slovacia, unde până în 1948 întoarcerea tuturor parohiilor bisericeşti de la Uniaţie la Biserica Ortodoxă se producea în mod normal şi non-violent, puterea de stat comunistă a creat în 1950 aşa numitul Sinod Presov, care a „desfiinţat” Biserica Greco-Catolică şi fosta Uniaţie, indiferent de opinia membrilor ei, aceasta devenind „ortodoxă” peste noapte. Acest lucru a avariat iremediabil şi a oprit procesul în derulare, creându-se, în acelaşi timp, în viitorul apropiat „sentimentul ferm de nedreptate” şi de ostilitate dintre Greco-Catolici şi Ortodocşi.

Regimul comunist a folosit cu ingeniozitate problemele sociale pentru a-şi promova deciziile în domeniul religios. Liturghiile şi misele din timpul zilelor de lucru şi uneori chiar şi duminicile şi în zilele de sărbătoare trebuiau să ia sfârşit înainte de începerea programului de lucru. Credincioşii ortodocşi au fost forţaţi să treacă la un nou calendar gregorian ceea ce afecta şi sărbătorirea Paştelui. Foştii clerici greco-catolici – profesori, care acceptaseră formal Ortodoxia dar fuseseră clasaţi pentru totdeauna în categoriile occidentale scolastice, conferenţiau la Facultatea de Teologie Ortodoxă.

Toate aceste stagnări, hrănite artificial şi sprijinite de puterea de stat, au dat roadele amare ale aşa numitului an reformator 1968 sub forma „restaurării” Bisericii Greco-Catolice din Slovacia. La început erau numai discuţii aprinse între credincioşi în parohii, dar care curând au ajuns la atacuri fizice şi bătăi care de multe ori aveau un sfârşit trist.

Cu toate acestea, puterea de stat comunistă au forţat atât ortodocşii cât şi greco-catolicii să adopte aşa numita folosinţă comună a bisericilor care în următorii 20 de ani a constituit sursa a nenumărate conflicte şi provocări. Totuşi, în această perioadă dificilă s-a produs o reîntoarcere conştientă la tradiţia Sfinţilor Părinţi ai teologiei ortodoxe precum şi purificarea treptată a expresiilor liturgice locale şi redeşteptarea fundamentală a vieţii spirituale la Facultatea de Teologie Ortodoxă şi apoi în mediul nostru bisericesc extins.

Căderea regimului comunist din Cehoslovacia la sfârşitul anului 1989 a adus rezolvări dureroase dar definitive ale îndelungatelor probleme şi aranjamente provizorii dintre ortodocşi şi greco-catolici şi a normalizat relaţiile tensionate dintre ei prin aşa numita rezolvare a proprietăţii legale sub supravegherea statului.

Practic, aceasta a însemnat retrocedarea în proprietatea greco-catolicilor a aproape tuturor bisericilor şi clădirilor bisericeşti deţinute de ortodocşi, iar credincioşii ortodocşi au fost obligaţi să construiască biserici şi case parohiale noi cu un oarecare sprijin din partea statului.

Deşi secretariatele de stat au dispărut din viaţa bisericească, noi provocări şi probleme au apărut odată cu restabilirea libertăţii pentru care credincioşii nu erau pregătiţi, în special cei născuţi mai de curând. Uşile şcolilor şi instituţiilor, ale închisorilor şi barăcilor, spitalelor şi a altor instituţii au fost redeschise pentru Biserică şi preoţi. Se părea că libertatea nou dobândită era un panaceu universal al tuturor dificultăţilor şi problemelor. S-a dovedit, totuşi, că în viaţa Bisericii a apărut o provocare mai responsabilă şi un test mult mai complex decât persecuţia.

În zilele noastre, mulţi oameni înţeleg libertatea omului absolut diferit de înţelegerea creştină. Nu mai este libertatea alegerii morale şi a idealului aflat în păstrarea standardelor morale clare şi fără ambiguitate.

Libertatea greşit înţeleasă, liberalismul, în care totul este permis acum, îndrăznesc să spun că este o provocare mai mare pentru Creştinism decât a fost comunismul. Consumul – aceasta este realitatea zilei de azi. Şi numai Dumnezeu ştie ce reglementări vor mai fi stabilite în următoarele decenii de copiii care cresc astăzi în familii incomplete sau dezorganizate, a căror conştiinţă este formată de principii morale cât se poate de individuale, dacă există şi acelea.

O altă provocare majoră pentru Biserica Ortodoxă în ziua de azi o constituie migraţia şi Islamismul radical.

Există multe diferenţe între ele dar ceea ce au în comun este totalitarismul violent. Suntem convinşi de aceasta văzând ce se întâmplă astăzi în Orientul Mijlociu. În ultimii ani, lucrurile au ajuns atât de înfricoşătoare, încât este greu să le găseşti o paralelă în istoria lumii. Trebuie să ne rugăm şi mai mult lui Dumnezeu pentru darul păcii şi libertate pentru întreaga lume şi să încercăm să-i ajutăm prin rugăciuni şi fapte pe toţi cei pe care războiul şi persecuţiile i-au lăsat fără acoperiş deasupra capului şi i-au alungat din casele lor.

Trăirea a mai mult de două mii de ani ai istoriei Bisericii Creştine ne arată că forţa armelor nu poate stăvili răul – acesta nu poate fi oprit decât de viaţa sfântă.

Acest fapt s-a dovedit nu numai prin exemplul inimitabil al creştinilor din Imperiul Roman care, cu preţul vieţii lor au forţat Împăraţii romani să legalizeze Creştinismul cu mai mult de 1700 de ani în urmă prin Edictul de la Milano, ci şi prin eroismul personal a nenumăraţi noi martiri de la recenţii episcopi, preoţi, călugări şi laici ai Bisericilor Ortodoxe care au suferit mult din partea perversului regim comunist, şi care adeseori au fost obligaţi să-şi dea viaţa pentru credinţa lor în Hristos.

Faptul că sacrificiul lor nu a fost în zadar este confirmat de nenumăratele roade binecuvântate pe care le-a adus. Unul dintre ele este actuala noastră libertate creştină. Să nu uităm dragostea şi sacrificiul lor, nici acest dar nepreţuit care ne-a fost dat. „Iar Împăratul veacurilor, Celui nestricăcios, nevăzutului, singurului Dumnezeu fie cinste si slava in vecii vecilor”. (1 Timotei 1:17)

LEGATURI:

• Basilica: Biserica Ortodoxă a Ținuturilor Cehiei și Slovaciei. Scurt istoric

În data de 9 decembrie 1951, Patriarhia Moscovei a recunoscut autocefalia Bisericii Cehoslovaciei, lucru nerecunoscut de Constantinopol. De atunci, la conducerea Bisericii s-au succedat mai mulți mitropoliți agreați de Moscova, în contextul în care Cehoslovacia s-a aflat sub influența Uniunii Sovietice până în 1989. Patriarhia Ecumenică i-a recunoscut autocefalia în anul 1998.