Cuvânt al P. Rafail Noica în Athos despre ascultare, umilință, smerenie, dragoste, bucurie... "Smerenia este acea mișcare a iubirii care se dă celui iubit, fără întoarcere asupra sieși"

Dacă noi facem ascultare, voia lui Dumnezeu, singur cuvântul lui Dumnezeu este acea energie care mă va trece peste toate, poate prin toate, dar, în orice caz peste toate. Dar dacă fac de capul meu, de voia mea, a-păi o să mă lase Dumnezeu până o să înțeleg, că eu pot să voiesc cât vreau, dar în mine putere de a face lucrurile astea nu există.

Am vrut să-l cunosc pe Papa Efrem la Katunakia și nu știam dacă la el sau la Părintele Paisie, dar vroiam să mă spovedesc. Eu, dacă mă spovedeam la Părintele Sofronie, fiindcă eram neascultător, de multe ori el zicea: "Păi asta e din vina mea!". Adică nu m-am mai putut spovedi lui, fiindcă nu pe el îl spovedeam. Da, m-am gândit: dacă găsesc la Muntele Athos așa, un stareț care are deschidere, și să-mi zică un cuvânt... Si i-am zis lui Papa Efrem, și mi-a zis și da, și da, puțin câte puțin... Si, mă iertați, fac o paranteză, ce v-am spus de ascultare, asta era ceea ce căutam toată viața mea și nu o înțelegeam - adică e o altă dimensiune, dar nu eram conștient de asta. Si când m-am dus la Papa Efrem zice: "Părintele Sofronie de la început a reușit...". Mă gândeam că el era un om simplu, și oamenii simpli de multe ori au ajuns la Dumnezeu, dar Părintele Sofronie era cărturar, mai educat ca mine, mai plin de tot felul de cunoștințe și de artă, mai împlinit ca mine și ca fire. El cum a ajuns la trăirea ascultării? Si zice Papa Efrem: "ei, păi el a fost înger înainte să vină în monahism". 

Am crezut, dar n-am știut despre ce vorbea. Nu știu ce știa Papa Efrem despre el și cât îl cunoștea, ori doar îl știa, așa, în duh, dar când au apărut cărțile astea am înțeles că el trăise din copilărie [sfințenia]... A avut o naștere tragică în care doctorul a întrebat pe tatăl "Pe cine să salvăm: pe mama sau pe prunc?" - fiindcă nu se putea naște; fiindcă avea capul prea mare și nu putea să se nască, și în principiu trebuia cineva sacrificat. Si Părintele Sofronie făcea semnul crucii și zicea așa, cu bucurie: "mulțumesc Domnului că tatăl meu a avut reacție ortodoxă, și a zis salvați pe mama". Fiindcă în catolicism pe prunc îl salvează și jertfesc mama, da' ortodoxia salvează pe mama, și la o adică pruncul trebuie jertfit. Dar pruncul era el însuși! Si se bucura de reacția ortodoxă a tatălui lui. Si doctorul, prin pronie, a salvat pe amândoi. Si s-a născut cu greu, dar a avut o copilărie tragică. Si se pare că nu știu ce avea, dar până la o anumită vârstă în pruncie nu avea culoare în ochi, și mama nu putea să-l vadă de durere. Era numai pupila, așa, ca un punct în mijloc. 

Si a fost crescut pe genunchii unei țărănci, care slujea lor, dar care avea o rugăciune foarte adâncă. Era o fată care a rămas în feciorie, și de bună voie - că ea era așa curată, că se căsătorise, dar ea nu înțelegea la început, în noaptea nunții, ce vroia noul ei soț cu ea. Zice că s-a speriat, a sărit pe geam și a fugit către Moscova. Si era complet analfabetă, dar știa pe de rost adresa de la Moscova. Si a găsit locul unde era Părintele Sofronie și a rămas ca servitoare toată viața, dar era și o bună prietenă. Si zicea că avea așa o rugăciune adâncă, și mulțumea lui Dumnezeu că a crescut pe genunchii acestei țărănci de la care a învățat rugăciunea. Dar și mama lui era o persoană bună, că zicea că Sfântul Ioan din Kronstadt intrând într-o zi în biserică, o vede acolo în dreapta și o arată cu degetul așa, la toată lumea, și zice: "Iată o femeie bună" sau "iată un suflet bun" - așa ceva.

Si din pricina lucrării rugăciunii femeii acesteia - că mărturisește el, că ea l-a învățat să se ducă la biserică, ea l-a învățat să se roage, ea îl ducea la Liturghie și îl împărtășea din pruncie. Si scrie într-una din cărțile lui că - atunci când ieșea din biserică: "eram purtat din biserică în brațele dădacei mele și după Liturghie, după împărtășanie vedeam lumea parcă îmbăiată și în altă lumină decât numai în lumina soarelui". Si deci din copilărie a trăit asta, încât atunci când s-a lăsat atras de ideile transcendentismului indian samd a trebuit să facă efort să nu se roage, să dea la o parte rugăciunea, ca să facă meditațiile lui transcendentale. Si de asta se pocăia el, asta era durerea lui toată viața, și de asta nu se putea el ierta niciodată.    

Interesant, că expresia asta am auzit-o de la mai mulți, inclusiv la niște nebuni - în sensul că își pierduseră echilibrul psihic, și ziceau: "nu mă pot ierta". Dar, uite, și Părintele Sofronie zice: "nu mă pot ierta", dar la el era nevoință creștină, adică nu-și îngăduia să se privească cu o oarecare cruțare, ci se osândea hotărât iadului și morții, ca Sfântul Siluan, că "tine-ți mintea în iad", dar nu deznădăjduia, că se lăsa în mila lui Dumnezeu și simțea mila lui Dumnezeu. Si asta este ceea ce vorbea el acolo. Si "ura de sine", tot așa, nu era ca în spitalele  de nebuni - că se taie, și-și fac rău, și se dau cu capul de pereți-, dar era așa o scârbă de păcatul care trăiește în om! Dar nu era așa o ură, că el voia să-și mântuiască sinele, dar își ura păcatul care era în el, și se osândea, nădăjduind la mila lui Dumnezeu. Cam ăsta era contextul. Să ne dea Domnul înainte de moarte să gustăm ceva din asta.   

- Si Sf. Sofronie și Sf. Siluan își mărturisiseră păcatul, dar totuși se prihăneau pe sine...

- Da, da. Sf. Siluan explică, fiindcă el zice în cartea care în românește este "Între iadul deznadejdii și iadul smereniei" - și Părintele Sofronie în prima parte [a cărții] "Viața și învățăturile Cuviosului Siluan"-, zice că, atunci când i-au venit ispitele din nou, după iertarea păcatelor, "eu nu înțelegeam, că doar mă spovedeam curat, făceam rugăciune necontenită, făceam tot ce trebuia. Si cum de mai veneau din nou dracii la mine, ce mai găseau? Acuma de ce nu pot să trăiesc în harul pe care Dumnezeu mi-l trimise?" Dar, zice: "nu așa trebuie să gândesc! Că Dumnezeu da, mi-a iertat păcatul, dar eu nu trebuie să uit, cât sunt în trupul ăsta, că sunt păcătos."

Esența nevoinței este asta: că noi, pentru că suntem păcătoși, chiar iertați fiind, zicea Sfântul Siluan, că "dacă uit că sunt păcătos îmi pierd umilința". Umilința nu e smerenie, ci este starea lăuntrică de străpungere a inimii care aduce lacrimi și pocăință. Si umilința nu vine de la latinul umilitas, ci, în graiul nostru venea din slavonă de la umilenie, care traduce, pentru cei care știu greaca, catanixis. Dacă vă uitați și în cărți noi, dar în orice caz în Psaltiri mai vechi, de la începutul veacului [trecut], o să vedeți că unde e vorba de umilință, în greacă e catanixis, și în slavonă este umilenie, și ține de cuvântul milă. 

Deci umilința e străpungerea aceasta smerită și duioasă a inimii până la lacrimi. Si zice, omul își pierde umilința și duhul de pocăință dacă uită că este păcătos și așa se duce harul. Dar am înțeles și lucrul ăsta din zicerile Părintelui Sofronie, că  noi, pentru păcatele noastre   trebuie să nu uităm că suntem păcătoși, ca să păstrăm starea aia, dar, în final amintindu-ne de păcat, ne învățăm să ne înjosim. Că, uite, la începutul citirii de astăzi spunea că nevoința creștinului este să se micșoreze tot mereu, fiindcă asta este starea lui Dumnezeu. Dumnezeu nu este o stare înaltă, ci o stare smerită, care se smerește și se în-josește în fața celuilalt, și vedeți că asta este caracteristic dragostei. Dragostea nu se înalță asupra celui iubit, ci se pune mai prejos. Si dragostea nu se mărește, ci se micșorează, și micșorează tot ce este iubit. De ce Ioan devine Ionică, și Maria, Mărioara? Diminutive! De ce nu îi mărim? Că dragostea locuiește în ceea ce este mic. Chiar și la nivelul psihic care, în sensul ăsta, în sănătatea lui, nu este decât o oglindire a planului duhovnicesc.  

Si așa, noi ne nevoim, fiindcă suntem păcătoși. Si nevoința noastră, dacă e în Dumnezeu este adevărată. Dar se întâmplă, îndărătul a ce știm noi, ceva mult mai mare, că începem să ne asemănăm cu Dumnezeu, care nu este păcătos, dar nu se înalță. Nu a greșit nimic, dar nu se mărește. El se micșorează și-i mărește pe ceilalți. Noi ne micșorăm și-L mărim pe Dumnezeu. Si asta este starea dumnezeiască. 

Când Lucifer a căzut, prin mândrie a căzut, că a vrut să fie el dumnezeu, mai presus de Dumnezeu - să-și pună scaunul mai presus de Ceruri, cum zice în Isaia. Dar a făcut două greșeli Satana. Prima este că el, ca făptura a lui Dumnezeu nu are ființă, și el, dacă nu se leagă de Dumnezeu, Făcătorul lui, este nimicnicia din care l-a scos Dumnezeu. Si ca nimicnicie, încolăcindu-se asupra propriei sale nimicnicii, care suntem și noi, a-păi, neavând nimic real, rămâne într-un hău în care e nevoie de compensație. De unde toate păcatele: avem nevoie de plăcere, avem nevoie de bogăție, avem nevoie de putere, avem nevoie de toate. Că asta este a fi în Dumnezeu, Care este puternic, bogat, veșnic, fericire veșnică și așa mai departe. În hăul neființei noastre nu găsim decât întunericul neființei pe care îl purtăm cu noi, și Satana găsindu-se în acel hău are nevoie să compenseze. Cum? Sfâșiind pe toți ceilalți, impunând voința asupra celorlalți șamd. Si toate păcatele, de plăcere, de orișice, nu sunt decât o compensație. Si noi, pentru că suntem nimic, găsim alinarea și liniștirea sufletului când învățăm cum să atârnăm de Dumnezeu.

Deci prima greșeală a făpturii este că s-a desprins de Dumnezeu încercând să fie ea însuși dumnezeu. Si aici se revelează trei aspecte ale căderii:

În primul rând este minciună, și nu este adevărat - că altul este Dumnezeul adevărat, Cel mai înainte de veci. Eu sunt dumnezeu în măsura în care prin harul Lui voi deveni. 

Al doilea, că rămânând ca dumnezeu rămâne cu neființa lui care îl sfâșie și îl arde, și îi trebuie compensație [dar se mândrește] - de unde izvorul tuturor păcatelor. Si de aceea, fără mândrie nu există păcat și mândria este izvorul tuturor păcatelor. Si, cum zice Sf. Ioan Scărarul, și toți ceilalți [Sfinți Părinți], că prin singur smerenie ne putem mântui, că prin ea putem cuprinde tot ce trebuie pentru mântuire, și din ea izvorăsc toate faptele bune.   

A treia greșeală a vrăjmașului nostru și a noastră... 

Îl luăm pe Tatăl, care este nu numai Dumnezeu, dar este Tatăl lui Hristos și purcezătorul Duhului și amândoi trăiesc din Tatăl: "căci Tatăl Meu viază - zice Hristos - și Eu viiez", și "fiindcă Eu sunt viu și voi veți viia". Dar Tatăl, Care este izvorul a toată ființa și dumnezeiască ființă, nici El nu trăiește încolăcit, mândru, asupra Sieși și, dacă a născut mai înainte de veci și naște mai înainte de veci pe Fiul, își varsă în Fiul toată ființa Lui. Aici este starea asta, care se numește deșertare de sine sau chenoză, care pe pământ, aicea, este dureroasă și răstignitoare, dar în veșnicie asta este bucuria: ca cel iubit să se reverse total - nu până la ură de sine, că asta nu mai există, ca atare - dar până la o părăsire totală de sine, și se varsă total în cel iubit. Si la fel și cu Duhul care purcede din Tatăl. Si Tatăl toată ființa o varsă în Duhul și Își lasă ființa liberă, și în golirea Lui se umple de cei iubiți, de Fiul și de Duhul Sfânt și după aia de Adam și de Eva și de toți cei făcuți de El. Deci Dumnezeu, Cel mai înainte de veci, Ființa primă de care depinde toată ființa - până și Tatăl, Care ar putea foarte bine-mersi să trăiască în Sine, pentru că în Sine este plinătatea ființei-,  iată că nu în Sine trăiește! Asta este Dumnezeu ca smerenie, Care trăiește în cel iubit. Smerenia este acea mișcare a iubirii care se dă celui iubit, fără întoarcere asupra sieși - și asta este starea dumnezeiască.

Deci Satana, în afara faptului că nu este Dumnezeu, în afară de faptul că în afară de Dumnezeu ființă nu are, ci doar existență chinuitoare, are și înțeles eretic: înțelesul lui, al dumnezeirii, este așa cum Dumnezeu nu este. Si atuncea, el a vrut să fie un dumnezeu de sine stătător, și prin asta s-a arătat un dumnezeu amator. Si amatorismul ăsta l-a costat veșnicia asta de chin, pe el și pe cei care se duc după momelile lui. Doamne ferește! 

Așa că sunt lucruri pe care ni le arată Domnul, încă o dată prin Sf. Siluan, prin Sf. Sofronie, și prin toți sfinții care s-au proslăvit aicea în Sf. Munte, și alții pe care îi știm, sau pe care nu îi știm. 

Dumnezeu să ne dea să aflăm calea prin pocăință. "Ceata sfinților a aflat izvorul vieții și ușa Raiului. Să aflu și eu calea prin pocăință, eu sunt oaia cea pierdută. Cheamă-mă Mântuitorule și mă mântuiește". De ce "cheamă-mă" și de ce nu mă duc eu? Că dacă nu-mi poruncește și nu o fac în ascultare, în zadar! Cum ziceam, că dacă noi facem ascultare, voia lui Dumnezeu, singur cuvântul lui Dumnezeu este acea energie care mă va trece peste toate, poate prin toate, dar, în orice caz peste toate. Dar dacă fac de capul meu, de voia mea, a-păi o să mă lase Dumnezeu până o să înțeleg, că eu pot să voiesc cât vreau, dar în mine putere de a face lucrurile astea nu există.

Noi nu înțelegem mântuirea ca o moralitate bine-plăcută Cuiva, acolo Sus de tot, și când voi muri, dacă am fost băieți buni o să ne dea o bombonică - veșnică, dar bombonică. Noi înțelegem mântuirea ca preschimbarea firii noastre biologice, mortale, în firea cea dumnezeiască, care poate înveșnici. Si asta numai Dumnezeu o poate schimba. Si, cum o face? Că avem potențialul în noi, dar El ne împărtășește nouă firea Lui până la forma de mâncare și băutură, cum o avem în Sfânta Împărtășanie, și în toate celelalte Taine, care sunt diferite forme ale energiilor dumnezeiești, prin care trecem pragul firii acesteia ciclice, biologice, stricăcioase, și ne face Dumnezeu nestricăcioși și întru Dumnezeu. Dar numai Dumnezeu poate face asta. 

Si atuncea, dacă vedem că nu sporim în viața noastră de nevoință, că nimic nu iese, poate să adăugăm asta la rugăciune: "cheamă-mă, Mântuitorule, și mă mântuiște". 

Cum a făcut Petru, când a umblat pe mare Mântuitorul și a zis: "Nu vă temeți. Eu sunt". Si Petru zice: "dacă Tu ești, Doamne, poruncește-mi să vin și eu pe apă". De ce să poruncească și de ce să nu mă duc eu singur? Când a poruncit Hristos a mers pe apă, dar când omenește a început să vadă că vântul este așa, și valurile sunt așa, și și-a desprins ochii lăuntrici de pe Hristos și s-a uitat la materie, a-păi imediat s-a scufundat. Dar, cât era în credință și cu ochii lăuntrici țintiți asupra lui Hristos, și în ascultare, mergea pe ape. Așa și noi, putem să mergem pe ape, și prin văzduhuri, și peste hăuri, și: Doamne, Doamne, cheamă-ne și ne înțelepțește, și ne mântuiește. Altfel e destul de greu! 

 

***

- Vă pun o întrebare pentru un părinte care nu este aicea. A trăit în viața de obște, dar nu s-a putut adapta, și având o râvnă foarte mare s-a dus la pustie. El nici în pustie nu-și găsește liniștea. Nu are putere să se integreze în obște, dar nici să mai stea în pustie, și este într-o oarecare nedumerire. El tinde spre liniște, dar e într-o înșelare?  

Într-o măsură probabil că este. S-ar putea că dacă caută prea multă liniștire să nu meargă...

- Are o luptă mare cu gândurile, care îl extenuează, nu mai poate face nimic.

Bine ar fi probabil într-o obște mică. Adică idealul este o obște mică, de trei sau patru. Acuma înșelarea ar putea fi la mai multe nivele, că ori caută ce nu trebuie, ori fie că nu știe să caute voia lui Dumnezeu, care ar putea să-l împace, ori caută să găsească ceva obiectiv, adică cu atenția spre obiect, și nu-și dă seama că oriunde ar merge, în oricare obiect al pustiului [al liniștii] ar merge - adică pustiu ca obiect [al liniștii], obște ca obiect [al liniștii] - caută un alt obiect care să-l împace. Dar orișiunde ar merge tot cu sine însă merge! 

- Visează o situație ideală? 

Visează o situație ideală, dar e o situație exterioară, de obiect - de unde și expresia obiectiv, obiectivitate, asta are de-a face cu obiectul. Ori noi avem o altă știință și o altă atitudine: subiectul cum ar zice ei sau, mai bine zis, în graiul nostru, persoana, ipostasul. Si asta este în cauză! Si în orice fel de pustie mă duc, sau în obște dacă mă duc, tot cu mine mă duc, și fără mine n-o să ajung nicăieri. Si în "minele" ăsta este problema mea.  

Acuma mai există și o problemă, se leagă și de exterior și de obiect, dar asta trebuie să se rezolve cu rugăciune și cu aflarea voii lui Dumnezeu. Dar trebuie să se regăsească și lăuntric. Ori că să se împace cu sine undeva, ori ca să își dea seama că...

- Dar are o luptă interioară foarte puternică. Adică în privința rugăciunii și nevoinței, se nevoiește și se roagă foarte mult. A ajuns la o luptă interioară foarte puternică.

- De multe ori poate să-i stârnim pe cei răi fără ca să avem putere, că dacă nu suntem în voia lui Dumnezeu, nu putem să le facem față. Si e uimitor câtă vreme poate să reziste un biet om, care trăiește în ființa asta de răs-alaltăieri, și să lupte cu sumedenie de draci, care sunt de șapte mii de ani. E uimitor cât poate răbda înainte să capituleze, și nu capitulează. 

Dar în principiu, ar trebui în primele zile să găsească o rânduială... și când rânduiește Maica Domnului să se descopere exterior și lăuntric... Exterior, dacă e vorba de obște mică sau dacă e vorba obște mare. Dar mai ales lăuntricul!