Fragmente din "Detinutul profet" de Ioan Ianolide (VI)

O privire asupra istoriei secolului XX

De doua veacuri omenirea fusese acaparata de materialismul burghez. Putrezisera de mult in pamant martirii Revolutiei franceze si nimeni nu le facuse dreptate, caci istoria s-a scris dupa conceptele burgheziei triumfatoare.

Preluand puterea, burghezia pastrase ce-i convenea din crestinism si iluminism, spre a servi ideilor ei plutocratice.

Libertatea devenise sinonima cu expluatarea saracilor de catre bogati. Amoralitatea patrunsese in economie, in politica, in justitie, in familie, macinand societatea. Disparusera elita morala si valorile traditionale. Sub masca democratiei se introducea o noua tiranie, a plutocratiei.

Bisericile se descompusesera in confesiuni tot mai mici si mai neinsemnate. Crestinismul era calomniat si tolerat numai ca un corectiv popular pentru bunele moravuri, caci burghezii se inchinau vitelului de aur si adesea lui satana.

Crestinatatea nu se distantase de burghezie si capitalism, ci ajunsese la un modus vivendi. Biserica fusese secularizata.

In cultura sufla descompunerea. De la romantism nu mai aparuse nici un curent cultural vrednic de laudat. stiinta era vazuta ca legea absoluta ce inlocuia dogma crestina.

Explozia tehnicii cucerise omenirea pana la posedare, fara ca cineva sa mai poata controla fenomenul. Societatea era sfasiata de conflicte. Se dezlantuiau cele mai cumplite si inumane razboaie. Tirania inspaimanta omenirea.

In aceste conditii a aparut Revolutia comunista. Dupa mai multe convulsii nereusite, Revolutia bolsevica a fondat statul sovietic si a organizat politic si militar revolutia internationala. Europa era strabatuta de strigoii revolutiei, activisti care criticau toate racilele capitalismului si le identificau cu crestinismul.

Intre capitalism si comunism s-a ridicat fascismul lui Mussolini si Hitler, care nu avea insa o fundamentare sprirituala si nu cunostea decat violenta ca metoda de lucru. Totusi, popoarele au avut intuitia ca aceasta poate fi o salvare intre capitalism si comunism. Dar capitalismul s-a aliniat cu comunismul si au biruit fascismul.

La sfarsitul razboiului s-a facut un tribunal care a discreditat ideea de justitie, caci n-au fost chemate in fata instantei oarbe toti inculpatii, sprea fi judecati, ci au fost condamnati, in fata unei instante cu ochelari capitalisti-comunisti, numai cei invinsi. In lumina tribunalului de la Nurenberg, crima a fost numai cea facuta de invins, iar crima triumfatorilor a devenit legea omenirii. Nu justitia, ci puterea a judecat la Nurenberg iar lumii i s-a prezentat un adevar fals, o dreptate nelegiuita si o conceptie amorala, inumana.

Conceptele noii epoci instaurat dupa razboi au devenit antropocentrismul, umanismul, evolutionismul, iluminismul, rationalismul, scolasticismul, materialismul, libeaalismul, ateismul, drepturile omului, democratismul, pacifismul si ONU, cu Charta sa semnatade Stalin, Churchil si Roosvelt.

Omenirea declarase astfel libertate ateismului international.

***********************

Eu am supravietuit temnitelor.

Prietenii mei, mii in stanga si zecide mii in dreapta, au cazut aparandu-si fiinta eterna, caci atat ne-a mai ramas, sa nu murim spiritual.

Din experienta noastra trebuie facuta cunoscuta apocalipsa pitesteana, fenomen de chintesenta a satanismului acestui secol, un fel de acumulare a tuturor energiilor satanice din istorie, devenite sistem de ucidere a sufletului crestin.

Hristos a stat fata in fata cu antihrist. Desi acolo au avut de suferit si alte religii ori neamuri, cele doua duhuri, Hristos si antihrist au dominat.

Un evreu, colonelul Zeller, a condus asa-zisa reeducare marxist-leninista din temnita Pistesti, prin jurul anului 1950, cand revolutia mondiala era in plina ofensiva.

In Pitesti erau tineri studenti anticomunisti. Erau credinciosi si oameni de inalta tinuta umana si etica. Experienta reeducari trebuia facuta pe sufletele lor tinere, generoase si entuziaste.

[...]

Ura cea mai cumplita era impotriva celor credinciosi, a eroilor si personalitatilor puternice. Pentru acestia se refuza pana si dreptul la "restructurare" si se prevedea "tortura permanenta".

[...]

Experienta pitesteana a esuat, dar daca omenirea nu va intelege la timp ce o asteapta, va fi o bezna pitesteana internationala.

Experienta pitesteana s-a terminat printr-un proces inscenat unor tapi ispasitori. Conducatorul ei, Zeller s-a sinucis, fiind unica pedeapsa bine meritata. Dar nu s-a dezvaluit adevarul ideologic, politic si organizatoric al "reeducari" pitestene.

Victimile Pitestiului se impart in trei: unii care au fost ucisi, altii care au ramas mutilati psihic pentru toata viata, iar altii - cei mai multi si mai buni - care au descoperit cerurile cand erau in adancul iadului si astfel au ajuns crestini constienti si ravnitori.

Chiar si aceste randuir se datoreaza in mare parte experientei pitestene.

"Reeducarea" de la Pitesti a creeat monstri si nu oameni. N-am crezut nici eu ca este posibil ceea ce am vazut in Pitesti. Opacitatea mentala a omenirii ma umple de grijia pentru viitorul ei, caci de nu va intelege ce o asteapta, nici nu va fi capabila sa se deschida unei viziuni sfinte.

Omenirea zace in minciuna. Minciuna macina omenirea mai mult decat teroarea, o perverteste si o alieneaza. Minciuna in simbioza cu teroarea sunt chintesenta satanismului modern.

***********************

Istoria nu poate fi explicata ca o insiruire de idei, ca un fenomen de sine statator. Asa ceva nu e conform cu realitatea. Ideile sunt vehiculate de oameni, iar oamenii sunt insuflati de un duh.

Istoria moderna a incaput deci pe mana unui duh satanic, antihristic, ateu, materialist, mincinos si tiranic, caci anumiti oameni au aderat la el cu scopul de a stapani lumea.

Oamenii moderni au cedat la ispita cu care fusese ademenit Hristos, incat satana a ajuns dumnezeul lor, unii dintre ei declarandu-se antihristi, iar altii numindu-se inca crestini, deci fiind hristosi mincinosi.

Omenirea s-a lasat obsedata de progresul tehnic ca metoda a fericirii omenesti. Progresismul si-a propus sa stapaneasca natura si chiar sa o schimbe, cu mijloacele tehnicii.

Omenirea e dominata de tehnica. Tehnica ofera o falsa si tiranica omnipotenta politico-tehnicizata in lume. Tehnica a schimbat radical modul de a gandi al oamenilor, aspiratiile lor, comportamentul lor si structura societatii, dandu-le falsa senzatie a fericirii eterne pe pamant, rupandu-i de cer si golindu-i de duh.

Mijloacele de comunicatie, de constructie si de fabricatie sunt uluitoare, dar sunt puse in slujba descompunerii si a nimicirii.

Ingineria genetica poate modifica speciile si deci oamenii pot deveni fenomene de laborator, in acest mod disparand valoarea lor umana de constiinte libere.

Se poate determina tehnic subconstientul. Psihicul este testat si determinat cu mijloace tehnice, prin aceasta oamenii fiind anulati ca responsabilitate si ca independenta.

Atomii isi declanseaza energiile si se pot transforma in arma a tiraniei universale.

Cosmosul este cercetat, iar sistemul solar se vrea a fi populat, prin mijloace tehnice, de oameni, care vor duce cu ei toate viciile unei lumi alienate.

Un evreu m-a intrebat odata de ce nu ne-a revelat Iisus toate minciunile tehnicii. El nu intelesese ca tehnica n-ar fi fost posibila fara a fi fost inscrisa ontologic in noi de catre Hristos. Dar tehnica scoasa din ordinea fireasca a ei nu numai ca nu ne este folositoare, ci este nimicitoare.

De aceea civilizatia moderna comporta urmatoarele riscuri:

-disparitia vietii prin dezagregarea atomica militara, ori, pe cale pasnica, prin poluare si epuizarea resurselor naturale;

-disparitia vietii prin manipularea stavroghiana a ingineriei genetice;

-disparitia vietii prin alienarea oamenilor;

-tirania absoluta prin monopolul tehnicii;

-transformarea societatii in temnita, ferma ori uzina prin tehnicizare;

-determinarea constiintei prin mijloace tehnice;

-o lume teleghidata tehnic;

-anularea omului ca fiinta libera, constienta si stapana;

-dezechilibru ecologic;

-razbunarea naturii impotriva tehnicii;

-un dezastru general, pe care-l indreptateste caderea omului din harul dumnezeiesc;

-golirea omului de harul Duhului Sfant si disparitia finalitatii transcedentale.

Armele nucleare dovedesc realitatea acestei perspective. Armele spatiale defensive ameninta cu tirania universala. Tehnica, daca se dezvolta in ritmul actual, in curnad va ucide lumea pe cale pasnica. Lumea e deja alienata. Natura se razbuna.

Dumnezeu nu bate cu ciomagul, ci noi ne nefericim cu propriile noastre nesabuinte, in cazul de fata tehnica. Tehnica nu poate fi folositoare decat in lumina si perspectiva libertatii si a desavarsirii omenesti. Nu exista mantuire in afara de Hristos.

[...]

Candva am facut acest tur de orizont impreuna cu prietenii mei, acum il fac insotit de rugaciunile lor. Temnita a ramas in urma. Cugetul meu e ancorat in viitorul omenirii.

Mantuirea lumii este problema apostolatului - si noi facem apostolat. Aceasta vocatie s-a cristalizat in calvarul secolului XX. Crestinatatea a dat sfinti si martiri. Odata cu ei, omenirea intreaga a dat zeci de milioane de victime. Aceasta este tragicul holocaust al acestui veac si e regretabil ca nu este cunoscut, recunoscut si cinstit.

[...]

Hristos

In fata a tot ce a fost si a tot ce este, cat si in fata a tot ce va urma, ma intreb cu toata gravitatea: Care este atitudinea autentic crestina? Ce ar face Hristos in locul nostru? Oare noi am procedat bine? Am implinit noi voia lui Dumnezeu in acest secol?

Iata intrebari profund tulburatoare. Pentru a le raspunde, trebuie sa stim foarte bine ce este Hristos si ce este omenirea. Nu putem articula corect lucrarea mantuitoare a lui Hristos cu mantuirea lumii, daca nu cunoastem corect raportul dintre Hristos si istorie.

Ma voi stradui sa fac acum un portret al lui Hrisos, reiesit din Noul Testament si insuflat de Duhul Sfant, asa cum a lucrat in istorie si lucreaza pana la sfarsitul veacurilor.

Pornesc de la cunoscuta formula din teologie ca Hristos este Dumnezeu desavarsit si Om desavarsit si ma opresc asupra aspectului omenesc, caci pe cel dumnezeiesc il consider inceiat.

Despre Iisus ca om am putea spune lucruri noi, nu descoperite de mine, ci uitate de oameni. Oamenii L-au redus pe Hristos la anumite caractere: teologii tinzand spre dogme si abstractiuni; misticii lansandu-se in experiente duhovnicesti de indumnezeire; moralistii facand din morala centrul preocuparilor lor; filozofii, sociologii, artistii, muzicienii, politicienii si chiar economistii descoperind in Iisus partea ce corespundea obiectvelor ce si le propusesera.

Spre deosebire de toti acestia eu voi face crestinism. Eu caut un Hristos integral. Lumea are nevoie de un Arhetip universal valabil, care sa fie viu si evident pentru toate categoriile de oameni si indeosebi pentru spiritele de elita si cu forta creatoare.

Deci si teologul si laicul, si artistul si omul de stiinta, si politicianul si economistul trebuie sa aiba imaginea integrala a Celui ce este Hristos, Logosul intrupat in istorie, chiar daca fiecare dintre ei, conform darului ce-l are, adanaceste si se dedica unei anume intelegeri a lui Hristos.

Caci Hristos, fiind Creatorul a toate, este si Mantuitorul a toate, deci El este prezent si lucarator in toate. Hristos este stapanul vietii, fara a se confunda cu viata, dar dand sens vietii; este Stapanul Universului, fara a se confunda cu Universul, dar dandu-i un sens, El este Domnul oamenilor, fara a fi redus la om, dar mantuind oamenii.

El este atat interioritatea oamenilor, cat si lucrarea lor din afara. El este deopotriva in cer si pe pamant, in om si in transcendent. Numai prezenta Lui ne face sa nu ne simtim singuri si ne defineste rostul nostru de oameni. Iisus in oameni potenteaza personalitatea umana pana la desavarsire. Omul fara Dumnezeu este haos, neant si alienare.

El a venit in lume ca trimis al Tatalui, ca Mesia si ca Hristos. El a desoperit oamenilor o lume noua, pentru care ne-a dat o invatatura, dar si Duh Sfant spre a o putea realiza. Lumea noua este Imparatia lui Dumnezeu. Aceasta Imparatie este o lucrare integrala, caci are trei locuri in care se construieste concomitent si solidar: in inimi, in lume si in ceruri. Viata in natura trebuie inoite in Hristos.

Unii Il vad numai Dumnezeu, iar altii numai Om, dar El este deopotriva Dumnezeu si Om. El este si Luminatorul, si Pastorul si Mantuitorul si Imparatul lumii, caci El este Hristosul.

El a aparut in lume in chip minunat si a facut minuni, dar s-a comportat si a trait asemenea tuturor oamenilor. El a fost si in pustie si la ospete, a si postit dar a si mancat si a baut, s-a rugat dar a si muncit, a facut minuni dar a si suferit ca om, a fost si pe Tabor dar a pus mana si pe bici, a si iertat dar a si anuntat Judecata necrutatoare, a fost neprihanit dar si intelepciunea intruchipata, a intrat in Ierusalim ca Imparat dar a si fost rastignit in acelasi Ierusalim. El a purtat pe Crucea Sa toate problemele omenirii, caci El, fiind Facatorul omului, a rezolvat fericit toate aspectele omenesti.

Asezat in fata lui Iisus, simt cum ma topesc in El si din El purced in fiinta mea firava si tainica. Iisus e punctul din care totul pleaca si in care totul se concentreaza, incat stiu bine ca numai prin El exist, impreuna cu lumea mea.

El este plin de cutezanta dar si de prudenta, stiind cum sa lucreze cu oamenii. Intelepciunea Lui, inteligenta Lui, iscusinta Lui s-a dovedit superioara tuturor celor pe care i-a infruntat, fie ca a fost satana, fie ca au fost fariseii, carturarii, poporul, Iuda, Caiafa, Irod ori Pilat. Pe toti i-a biruit. Niciodata nu a fost biruit in cuvant de oameni.

Adevarul nu numai ca a fost enuntat categoric de El, ci si demonstrat fara putinta de tagada. Adevarul Lui nu este impus silnic, ci e demonstrat logic. Iar argumentul suprem cu care-Si justifica adevarul este neprihanirea Sa si, in cele din urma, jertfa Sa pentru adevar. Iisus fiind Iubirea, Insusi cu iubire cheama pe oameni la adevar, il demonstreaza cu cuvantul, cu minuni, cu virtuti si cu jertfa, mergand atat de departe incat intelege pe cei ce au fost incapabili sa recunoasca adevarul propovaduit in propria lor cetate.

Dar Dumnezeu fiind El stabileste si un sfarsit al rabdarii divine, ziua Judecatii din urma, cand cei de rea-credinta, care neaga si batjocoresc adevarul impotriva evidentei, care prin ei insusi nu se mantuiesc si nici pe altii nu-i lasa sa se mantuiasca, isi vor lua pedeapsa cuvenita in intunericul cel mai din afara si vesnic.

Raspunderile omenirii sunt globale. Mantuirea e un fenomen general omenesc, dar raspunderile elitelor conducatoare sunt cu mult mai mari. De aceea nu exista o raspundere strict individuala, dar nici una exclusiv colectiva.

In masura in care un om are responsabilitati mai mari in omenire, i se va cere mai mult in fata Judecatii. Este considerabila raspunderea conducatorului ce orienteaza un popor, ii face o anume educatie, ii proclama o anumita invatatura, il angajeaza in anumite batalii, ii da anumite legi si oranduiri, ii da o justitie dreapta ori nedreapta, ii pazeste sanatatea sufleteasca si trupeasca, creeaza o societate dreapta ori abuziva, respecta libertatea si demnitatea oamenilor ori ii tiranizeaza, incurajeaza valorile majore ori recurge la ce e negativ in lume spre mantuire ori spre neant.

Orice om politic, orice preot, orice filozof, artist, economist, om de stiinta, pedagosg, trebuie sa se intrebe cutremurat in ce duh se afla, ce duh exprima, ce opera savarseste: mantuitoare ori nimicitoare?

Iisus s-a afirmat pe Sine Insusi a fi expresia Tatalui. Crestinul trebuie sa fie expresia lui Hristos, si asta acum, imediat, concret, direct, cu suflet si cu trup si in deplina responsabilitate. De aceea trebuie ca omul crestin sa fie clar constientizat de sensul fiecarei clipe a vietii sale sufletesti si materiale. Fiindca ne mantuim si cu sufletul si cu trupul. Mantuirea se lucreaza in orice clipa. Asa intram in vesnicie: prin fiecare clipa. Asa intram in universalitate: prin fiecare locsor de pe pamant.

Deci, umplandu-se omul de Hristos, devine ales a lui Dumnezeu, Israel. Lucrarea mesianica si lucrarea de mantuire apasa pe umerii Israelului. Caci din poporul chemat la cereasca Imparatie, Iisus a ales doisprezece apostoli si i-a umplut cu Duhul Sfant si cu responsabilitate. Noi deci ajungem la constiinta apostoliei noastre, care inseamna si incarcatura sfanta, dar si lucrare de sfintenie a lumii. In centrul crestinatatii se afla Israelul, apostolatul, mesianicul - elita lucratoare a Duhului Sfant, cu totale responsabilitati pentru mantuirea lumii.

*****************************

Critica mea se indreapta impotriva spiritualitatii crestine moderne, care si-a propus sa placa lui Dumnezeu, dar de fapt place puterilor oamenilor.

In primul rand, spiritualitatea moderna crestina este reductionista. Invatatura ei s-a distantat de viata si de lume, ocupandu-se mai mult de abstractiuni si cel mai mult de aspectele morale, dar neglijand socialul si istoricul. Functia sociala a fost lasata la voia intamplarii, conform puterii ce a dominat lumea. In aceste conditii , oamenii s-au simtit parasiti de Biserica, iar Dumnezeu le-a parut tot mai indepartat. Alinarea sufleteasca si corectivele morale nu au umplut golul imens creat in suflete si in societate. Imparatia lui Dumnezeu a ramas in inima si-n perspectiva eshatologica, dar a pierdut lucrarea istorica. Or, invatatura crestina trebuie sa acopere intreaga viata si existenta umana, caci totul a fost creat de Hristos, si totul este mantuit prin Hristos. Nu o credinta bigota si ingusta, ci una luminata si deschisa va putea triumfa in ochii oamenilor si va fi recunoscuta ca o autoritate a lor tutelara. Deci e necesara o viziune unitara, solidara si integrala despre lume, viata si natura. Prin urmare, formand un suflet crestin, nu e suficient sa-i dai virtuti si Duh Sfant, ci si orizont si sens.

In al doilea rand,in crestinism s-a cuibarit formalismul. Riposta severa a Mantuitorului impotriva impietririi iudaice in formalism trebuie data acum si crestinatatii formaliste. Ne-am inchistat in dogme, idei, randuieli, ritualuri si institutii. Dar trairea vietii in Duhul Sfant nu trebuie sa ramana limitata la unele forme traditionale. Nu se poate accepta nici anarhia formelor, dar nici claustrarea in forme.

In al treilea rand, Mantuitorul a rupt-o cu conventiile iudaice si a vestit o lume noua, dar dupa doau mii de ani, crestinatatea se trezeste si ea conventionala. Conventiile sunt o plaga subtila ce se strecoara in comportamentul crestin spre a se adapta conjuncturilor. Ele sunt nesincere fata de adevarul crestin, fie din ignoranta, fie din ipocrizie si lasitate. Conventiile sunt o cedare a autenticitatii crestine in fata conventiilor necrestine.Conventionalismul secularizeaza crestinismul, il face oportunist, dubios si nesincer. Conventionalismul abdica de la lupta mantuitoare si se complace in viata prihanita. Prin conventionalism, harul este iconomisit fara discernamant si fara acoperire in aurul credintei, facandu-ne negutatori necinstiti ai lui. E necesara o pastrare fara abatere a puritatii invataturii crestine spre a nu fi nevrednici iconomi ai harului dumnezeiesc si spre a nu discredita crestinismul in fata oamenilor. E mai lucratoare o Biserica prigonita dar pura, decat una stralucitoare dar conventionala. Aceasta pozitie e a lui Hristos si a lui Pavel. Ea a imbinat in mod fericit puritatea adevarului cu intelepciunea metodelor de mantuire ale lumii, pe cand conventionalismul practicat uneori de crestinatate e dubios moral si discreditat social.

In al patrulea rand, in spiritualitatea crestina moderna domina neutralismul, o plaga mascata sub intelepciune, dar care in realitate e un rau ce macina puterile dinamice, cutezatoare, eroice, si martirice ale crestinismului.

Neutralitatea fata de natura abandoneaza lumea in primitivitate.

Neutralitatea fata de viata paraseste lumea in pacat.

Neutralitatea fata de satana adanaceste lumea in ambiguitate morala.

Neutralitatea fata de materie duce lumea la mizerie.

Neutralitatea sociala lasa lumea in robie.

Neutralitatea politica ofera putere fortelor antihristice.

Neutralitatea intelectuala imbecilizeaza.

Neutralitatea culturala e mormant spiritual.

Neutralitatea fata de lume este incapacitatea de a schimba lumea.

Neutralitatea fata de istorie e istoria bunului plac.
Neutralitatea e moarte spirituala.

Hristos este dovada puterii supreme ce a intervenit spre mantuirea lumii, deci neutralitatea crestinilor e parasirea lui Hristos si indirect a lumii. Daca azi crestinismul a ajuns neutralist in loc de a fi eroic, Duhul Sfant il va regenera in crestinatate, pentru lumea intreaga si pentru toate timpurile. Ne-au fost necesare severele experiente ale ateismului modern pentrua ne retrezi la lucrarea sfanta ce reaseaza lumea in ordinea ei fireasca. Suferintele epocii moderne sunt o metoda de retrezire a constintei crestine.

In al cincilea rand, crestinismul are deschisa istoria in perspectiva vietii vesnice de dupa moarte, dar prin acest caracter eshatologic el nu trebuie sa paraseasca istoria cu toate problemele ei, ci sa o antreneze in sacru.

[...]

In epoca moderna statul ignora Biserica, o discrediteaza, o slabeste, o domina, si vrea sa o distruga. In epoca moderna credinta este restransa exclusiv la perspectiva eshatologica, ingrijindu-se numai de nemurirea sufletului si fara drepturi socio-istorice. Totusi, lucrurile se dovedesc a nu ramane asa. In timp ce cursul societatii umanist-materialiste a ajuns la abis si moarte, omenirea redescopera perspectiva istorica a spiritualitatii crestine.

In al saselea rand, crestinismul a fost intemeiat de Hristos ca o conceptie comunitara, dar in secolul nostru constatam doua fenomene: un fenomen colectivist-materialist de masa, care considera ca poate determina stiintific constiinta lumii si un fenomen spiritual individualist, care desi atinge mari profunzimi sufletesti, este lipsit de forta si oranduirea comunitara in care sa se poata dezvolta liber.

Fenomenul materialist domina politic lumea moderna, incat spiritualitatea crestina se dezvolta la tensiuni maxime, care sunt impinse pana la martiriu. Afirmarea conditiei crestine e astazi un act de eroism al gandirii, cuvantului si vietii. Cine nu e gatade jertfa suprema nu poate rezista in credinta in acestui secol. Dar pe de alta parte, spiritualismul crestin se concentreaza atat de intens in individ, incat pierde din vedere colectivitatea. Or, lumea nu se poate mantui prin extreme. Spiritualitatea individuala este partea spiritualitatii comunitare, caci daca oamenii nu intra in comuniune unii cu altii, nu sunt nici vrednici hristofori si nu se iubesc intre ei, ba , mai mult, fac indoielnica mantuirea.

Nici un trairist, chiar in asceza lui cea mai severa, nu trebuie sa se smulga din comunitatea universala a crestinatatii. In fiecare individ trebuie concentrata lumea intreaga, iar colectivitatea trebuie sa fie Iesrusalimul ceresc in care individul se inalta spre ceruri. Aceasta minunata armonie a lumii ne-o arata natura, dar mai ales ne-o descopera Duhul Sfant. Asezati deplin in Hristos, sa privim lumea prin ochii Lui, sa o iubim ca El si sa facem pentru ea tot ce ar face El daca ar fi in locul nostru.

La acest nivel de constiinta nu se ajunge de unul singur si nici usor, ci e o sarcina mareata data oamenilor care se ocupa de sufletul omenesc, si cu deosebire duhovnicilor. Deci duhovnicul umple pe om de Dumnezeu, dar ii da si perspectiva divina asupra lumii si a vietii, adica formeaza comuniunea si comunitatea crestina. E minunata si mareata aceasta misiune, si daca crestinii nu si-o inteleg si nu o implinesc, lasa oamenii sa mearga pe calea cea larga a bunului plac, care duce la iad.

In ultimul rand, a venit vremea sa critic si spiritualitatea. Uimitor, nu? Dupa ce am pledat pentru ea, incat parea un panaceu universal si infailibil, deodata sa constat ca si ea are limitele ei, iconomia ei, sensul ei. Dar este necesar si sa primim acest dus rece peste sufletele noastre, pentru a intelege ca Adevarul nu e in om, ci in Dumnezeu, spiritualitatea fiind doar o parte a omului crestin. Spiritualitatea pura, absoluta, nelimitata, neconditionata este doar in Dumnezeu. Numai adancul tainci al duhului omenesc comunica cu taina nepatrunsa a dumnezeirii.

In rai omul a trait in comuniune cu Dumnezeu, avand constiinta curata si deci o spiritualitate neintinata. A urmat pacatul cu tot cortegiul sau de consecinte si omul s-a intinat, constiinta i s-a intunecat, iar spiritualitatea a devenit confuza, dezorientata. Prin Hristos omul a fost restaurat, spiritualitatea a devenit sacra si omul se poate reaseza in harul dumnezeiesc spre o viata neprihanita.

Deci spiritualitatea nu este un scop in sine, ci este modalitatea de sfintenie, desavarsire si mantuire a firii omenesti. Duhul Sfant e puterea dumnezeiasca nesecata ce lucreaza in oameni opera mantuitoare, iar toate lucrarile oamenilor, umplute de Duhul Sfant, formeaza spiritualitatea crestina. Spiritualitatea ar fi deci vietuire in duh si in adevar.

In teorie totul este frumos, insa practica umana degradeaza si face nedesavarsita spiritualitatea crestina. De aceea, doar un efor sustinut si permanent de-a lungul veacurilor va reusi sa transfigureze lumea. Crestinatatea trebuie sa lucreze cu intelepciune, nu numai cu neprihanire, cu putere, nu numai cu smerenie.

In concluzie crestinii au raspunderi depline pentru destinele omenirii. Ei trebuie sa gandeasca problemele omenirii, sa le orienteze si sa le oranduiasca. Ei trebuie sa cunoasca lumea, viata si cu deosebire dusmanii. Crestinii trebuie sa dea raspuns burgheziei, comunismului, fascismului, iudaismului, islamismului, etc. Iar ei si-au pierdut chemarea istorica, nu inteleg cele ce se petrec si nu au putut crea o forta reprezentativa.

Trebuie sa stim ce este o idee si cui slujeste ea. In fata unei lumi construita pe concepte materialiste, ateiste si anticrestine, crestinii trebuie sa aibe forta necesara spre a lansa in istorie conceptele care conduc lumea spre mantuire.

Criza lumii moderne nu apartine spiritualitatii crestine, dar s-a produs in mijlocul lumii crestine, si de aceea avem raspunderi pentru cele ce se petrec.

Nu ne putem solidariza cu dezastrul civilizatiei moderne, dar nici nu putem lasa lumea sa piara. Nu putem evita suferinta lumii moderne, dar trebuie sa-i salvam viitorul.

Daca Insusi Dumnezeu S-a facut om spre a mantui lumea si ca om a proorocit, a invatat, a luptat, a infruntat pe dusmani, a patimit si S-a ingropat, spre a intemeia Imparatia lui Dumnezeu, atunci cu atat mai mult noi, oamenii, avem datoria sa ne angajam in mod integral si integru spre mantuirea lumii.

Biserica socotita ca sfintitoare trebuie sa se daruiasca deplin si cu putere administrarii harului si sa marturiseasca deschis, cu indrazneala si luciditate, cuvantul lui Dumnezeu in acest secol. Aceasta este rolul clerului. Pentru a-si indeplini acest rol, e necesara o schimbare de optica in cler.

Dar biserica e socotita si eclesia, in cadrul careia un rol mare revine ierarhiei laice. Crestinatatea trebuie sa mearga pe sinergismul dintre ierarhia clericala si cea laica. Numai aceste doua ierarhii bine formate si organizate vor putea da expresie crestina si statului, fara a cadea nici in eroarea papo-cezarismului, nici in cea a cezaro-papismului.

Problemele veacului nu sunt numai politice, ci si morale, culturale, sociale, economice, stiintifice.

Epilogul autorului

Crestinatatea isi imparte istoria in doua epoci, caracterizate prin doua cai: apostolatul si rugaciunea. Biserica noastra se cheama apostolica si totusi ea a inlocuit calea apostolica prin calea rugaciunii.

Cand, unde si de ce s-a produs aceasta schimbare?

Fara indoiala ca apostolii au reprezentat cel mai autentic crestinism istoric. In capitolul al doilea din Faptele Apostolilor se sintetizeaza coordonatele crestinismului apostolic, semanata in comunitatea dragostei dintre frati, integrata in obstea crestina si sprijinita pe rugaciune. In acest chip ne gasim in miezul Evangheliei. Ar mai trebui adaugat spiritul mesianic al crestinilor primari, care se simteau investiti de Dumnezeu sa lumineze lumea si actionau cu intelepciune si putere de jertfa in acest sens.

Pe aceste coordonate a ajuns crestinismul la victoria din vremea Sfantului Constantin cel Mare.

Dar lumea atunci s-a increstinat si totusi nu s-a increstinat. Semn al neincrestinarii lumii increstinate de atunci stau viata, invatatura si moastele Sfantului Ioan Gura de Aur. El nu s-a despartit de linia trairii integrale si organizate in duh crestin si a cerut puternicilor si bogatilor acelei vremi sa treaca la o reala viata crestineasca, iar aceia l-au ucis.

Aici este nodul gordian al istoriei crestinatatii.

De aici s-a renuntat la calea apostolia si s-a intrat pe calea rugaciunii. Departe de noi gandul de a prezenta rugaciunea ca pe o abatere de la calea apostolica, ci sesizam numai ca rugaciunea nu este o alternativa a caii apostolice si nici un pas inainte fata de calea apostolica.

Crestinii, in loc sa lupte cu cuvantul si cu organizarea lor obsteasca pentru a da o structura cresinta oranduirilor lumii, au redus intervenita lor la rugaciune.

Astfel a aparut in crestinatate un alt tip de samarinean, in timp ce alti preoti si alti leviti sunt prea ocupati in sacristia lor si nu mai coboara sa-l ingrijeasca pe omul sarac, bolnav, prigonit, intemnitat, nedreptatit, si batjocorit.

Lumea e lasata sa-si depene viata in patimi si ambitii, umbland istoria de nedreptate, de robie si de sange, crestinii neputand sa faca pentru ea decat rugaciuni.

Un vladica sincer a concretizat aceasta realitate, zicand: "Nu am stofa de martir in mine!". Daca este de inteles un om las, fie el si vladica, nu se poate insa sa se admita o conduita de compromis a Bisericii. Aceasta conduita a dizolvat insasi forta spirituala a crestinatatii, incat ea a parasit lumea, lasand-o in mainile vrajmasului.

Discutii aprige se poarta privind folosirea unor prepozitii -"pe", "din" sau "la" - in diverse definitii teologice, in timp ce oamenii nu mai au un ideal, nu mai au nadejde in lumea asta si o pierd si pe cea vesnica, fiindca lumea e cotropita de egoism, tiranie, expluatare, robie, saracie, mizerie. Facem rugaciune pentru saraci, bolnavi, intemnitati, slabi, dar practic nu intreprindem nimic pentru ei.

Oare asa a procedat Mantuitorul? Oare asta e invatatura crestina? Oare asa se ajunge in Imparatia lui Dumnezeu? Nu cumva ni se poate spune si noua cum li s-a spus iudeilor: Pe aceasta sa le faceti, iar pe celelalte sa nu le lasati nefacute?

Rugaciunea are locul ei in cadrul vietii, dar nu e calea exclusiva a acestei vieti. Treburile lumii nu se implinesc numai prin rugaciune, desi ele toate o necesita.

Clerul ar putea da explicatia cum ca le-a revenit imparatilor crestini datoria faptei crestine. Argumentul este doar partial valabil. Biserica trebuie sa se asigure ca, intr-o forma sau alta, in lume se zideste Imparatia lui Dumnezeu. Ea nu poate binecuvanta la intamplare orice formula sociala, orice lege, orice institutie, orice doctrina, orice ideal, orice oameni, ci numai pe acelea care apartin mesajului evanghelic, prin care se slujesc oamenii acelei vremi.

[...]

In mod regretabil insa, in Biserica clerul s-a rezumat la rugaciuni, iar laicii au intrat intr-un formalism lipsit de continut. A disparut ierarhizarea valorilor laice in Biserica, si deci s-a pierdut misiunea laicilor in lume, cat si in Biserica.

Poporul trebuie organizat si dinamizat de Biserica. Poporul trebuie iubit, trebuie slujit, trebuie condus, aceasta fiind obligatia Bisericii.

E necesar ca Biserica sa ramana libera, independenta, si autonoma fata de stat, tocmai pentru a putea increstina statele.

Pentru a putea sluji lumea, Biserica trebuie sa fie puternica, fiindca altfel va fi obligata sa se adapteze ea la niste realitati necrestine, in loc sa increstineze ea lumea.

Istoria ultimilor doua milenii este impregnata de spiritualitate crestina, dar nu putem sa nu constatam semnele negative ale vremurilor, unele aparute in interiorul crestinatatii iar altele din afra ei. Capacitatea de afirmare a neo-protestantismului a proliferat prin spiritul ei dinamic, dar a dezbinat crestinatatea. Sunt forte fals mesianice, necrestine si anticrestine, care in ultimile secole au ajuns sa domine lumea, si asta datorita golului creat de crestini in istorie.

Biserica restransa la rugaciuni, rituri, ceremonii si traditii este inapta sa duca lumea mai departe. Crestinismul formal, oricat este el de justificat traditional, pana la urma cedeaza prin incapacitatea lui spirituala si dinamica. Fiindca darurile Sfantului Duh sunt dinamice. Darul proorociei vesteste lumii zarile noi, formuland idealurile si modalitatile de realizar. Proorocia nu e numai eshatologica, ci vizeaza si viitorul istoric, nu e numai morala, ci si sociala, nu e numai religioasa, ci e si politica. La fel, darul facerii de minuni, care este o practica uitata in crestinism. Rugaciunile ajuta la minune, dar elementul activ, lucrator este Duhul Sfant. Prin urmare toate darurile duhovnicesti formeaza un tot unitar si innoitor.

Toate problemele lumii se afla in Crucea lui Hristos si a crestinilor. De cate ori vom rataci drumul, ori vom lenevi pe cale, sa ne inapoiem la Evanghelie si la Duhul Sfant.

Suferintele ce ni se pricinuiesc au menirea sa biciuiasa lene noastra si sa ne lumineze minitle.

[...]

Viziunea crestina asupra lumii, elaborata de martiri si sfinti, merita sa fie luata in considerare de forurile cele mai inalte ale Bisericii si ale lumii, caci oamenii aceia au trait si s-au jertfit pentru mantuirea in Hristos.