Scrisoare catre duhovnicul meu - 1985
*Pronia cereasca mi-a impartit viata in jumatate pe la mijlocul secolului XX. Cum aceasta epoca a fost exceptional de tensionata, iar eu am intrat in focul ei cel mai intens, suferindu-i toate contorsionarile si abisurile, am avut ce invata. Caci nu este simplu sa iei parte activa la tensiunea dintre Stalin, Hitler, si Reagan, ori sa treci din burghezie in fascism si din fascism in comunism, sau -lucru uluitor de grav - sa vezi cum Ierusalimul lui Hristos trece de sub stapanirea islamica sub stapanirea talmudica. Asa se explica tumultul vietii mele desi sunt un biet anonim pe care nu-l cunoaste decat temnita.
*Intr-o zi, pe o banca, intr-un parc, un tanar cu aer de arhangel ce vesteste o minune mi-a zis: "Tu crezi in Dumnezeu?". Surprins i-am raspuns cu sinceritate: "Cred!"."Raspunzi asa de usor pentru ca nu stii ce este credinta. Credinta trebuie marturisita cu putere si de este nevoie, trebuie sa-ti dai viata fericit pentru Hristos!"
[...]
Si asa am intrat in conflict cu egoismul lumii burgheze, cu ateismul ideologiei comuniste si cu orgoliul rasismului fascist. Tuturor acestora L-am opus pe Hristos, desi la varsta aceia nu eram prea clar in ideile mele.
[...]
Societatea de dinainte de al doilea razboi mondial era in descompunere prin abuzuri, crime, dezmat, lacomie. Asa se face ca si tineretea mea a fost pigmentata de unele vicii ale epocii si varstei.
Eram nemultumit de mine si de lumea in care traiam. Fiind condus mai mult de sentiment decat de ratiune, mi-am exprimat, asa cum puteam sa o fac la varsta aceea, refuzul meu fata de o astfel de lume. Consecinta a fost ca m-au intemnitat burghezii, apoi fascistii si la urma comunistii, in ordinea in care ei s-au perindat la putere.
Dar nici in temnita nu am fost prea intelept si m-am luptat cu morile de vant. Un criminal odios si libertin patimas m-a chiuit pana ce m-a infrant, silindu-ma sa recunosc public ca el este un om de onoare, iar eu un calomniator si un bandit. Atunci am cazut cu fata la pamant si pentru prima oara in viata mi-am spus cu putere: "Sunt un ticalos!". Acesta a fost momentul crucial al vietii mele launtrice: constiinta pacatului, mai precis umilinta.
Desi credeam si ma rugam ore intregi pe zi, facam rugaciuni si de noapte, citeam zilnic Sfanta Scriptura si studiam teologia si literatura crestina, totusi nu ajunsesem la o viata launtrica. Continuam sa studiez dreptul, filozofia, politica, sociologia si pedagogia, informandu-ma din toate domeniile care analizau sufletul omenesc. Aveam impresii bune despre mine insumi si nu reuseam sa-mi infrang orgoliul. Cu toate acestea aveam constiinta unor pacate general omenesti, dar nici pe acelea nu puteam sa le spovedesc din cauza aceluiasi amor propriu amestecat cu rusine. Mai tarziu aveam sa aflu ca satana ii da omului rusinea pentru virtute si nerusinea pentru pacat.
[...]
Acum insa , prin infrangerea suferita, imi fusese distrus nu numai orgoliul, ci ma desfiintasem pe mine insumi in ochii mei, incat imi devenisem insuportabil. Si fiindca nu stiam cum sa ies dintr-o astfelde situatie, am deznadajduit.
[...]
In imprejurarea aceea, izbavirea mi-a venit de la milostivirea dumnezeiasca, ce mi-a fost vestita de un preot. Preotul respectiv tinuse in temnita o conferinta in care vorbise despre muntele Athos ca exponent al spiritualitatii ortodoxe, spiritualitate in centrul careia se afla isihia, adica rugaciunea linistirii. Vorbise de inchiderea duhului in materie, a mintii in inima, prin repetarea unei rugaciuni foarte scurte, cu ajutorul careia se ajunge la o deplina pace interioara, pana ce mintea isi vede propria ei lumina si in ultimul stadiu, iluminarea ajunge sa fie inundata de lumina taborica. Impartasirea de lumina taborica innoieste lumina duhului omenesc, in asa fel incat si cel mai pacatos om, omul tuturor dezastrelor, se poate naste din nou, curatit si innoit in demnitatea cea dintati a firii.
Cam atat imi aminteam, dar esential pentru mine, in starea in care ma aflam, a fost faptul ca am crezut ca Dumnezeu poate curata si innoi sufletul meu.
[...]
Concentrarea in duh se dovedea dificila si nu reuseam sa pun ordine in mine insumi. A ramas insa nestramutata credinta in Dumnezeu si in puterea rugaciunii.
[...]
Aveam mare nevoie de un duhovnic caruia sa-i incredintez toata intimitatea simtamintelor mele sisa-i cer sa-mi fie calauza. Stiam ca preotul are har si credeam ca el poate sa-mi transmita puteea si lumina dumnezeiasca de care aveam nevoie si dupa care ravneam cu atata nesat.
Si a venit si ziua in care s-a terminat izolarea. Eram tot in temnita, dar printre detinuti erau si preoti.
[...]
Am ales pe cel mai cuvios dintre preotii de acolo si i-am cerut sa ma spovedeasca. El m-a intrebat:
-Esti pregatit de spovedanie?
Contrariat, i-am raspuns:
-Da!
-De cand nu te-ai spovedit?
-De mult.
-Ai facut vreodata o spovedanie adevarata, sincera, care sa-ti schimbe viata?
Preotul pusese degetul pe rana sufletului meu. I-am raspuns:
-Acum doresc sa fac acest lucru, pentru asta am venit aici.
El m-a scurtat si mi-a zis:
-Pentru ca te cred sincer, consider ca datoria mea de preot este sa-ti spun ca nu esti pregatit de spovedanie.
-Ce trebuie sa fac pentru asta?
-Poti face ce-ti spun eu?
-Pot! am raspuns categoric.
Preotul s-a recules putin si apoi mi-a facut o destainuire care m-a impresionat.
-Stii, a zis el, eu sunt iconomul Tainelor lui Dumnezeu, dar nu am ajuns sa fiu un bun duhovnic. Nu cunosc bine sufletul omenesc, fiindca nici eu nu am o experienta sufleteasca pe masura misiunii sfinte ce o implinesc. Altadata nici nu se dadea voie oricarui preot sa fie duhovnic, ci numai celor cu har si cu experienta in duhovnicie. E o raspundere imensa sa umbli in sufletul omului, raspundere cum nu exista nici una, nici in domeniul tehnic, nici cel biologic, social, medical, si nici in filozofie. Aici lucrezi cu sufletul omului, indrumandu-l sa se orienteze intre Dumnezeu si satana, intre duh si materie, intre vesnicie si vremelnicie. De aceea ma socotesc nepriceput pentru o astfel de lucrare, iar o simpla formalitate indeplinita evlavios nu ma multumeste.
-Atunci ce-i de facut?
-Sunt doua cai: ori sa-ti dau o anumita lectura sa o faci si singur sa te lamuresti, ori sa te trimit la un mare mantuitor de suflete omenesti, care stie sa vindece toate ranile. Si eu tot lui ii datorez putintica viata duhovniceasca de care m-am invrednicit. Ce alegi?
Am stat si am reflectat apoi am zis:
-Cred ca cea mai inalta cale e inbinarea acestor cai. Prin urmare, primesc sa fiu indrumat de acel doctor de suflete, fiindca stradaniile mele de a ma orenta de unul singur prin lecturi nu m-au multumit.
-Gandeste-te inca o data ce hotarare capitala este aceasta! Poti sa asculti de altul, sa te supui altuia cum te-ai supune lui Dumnezeu? E o smerenie de care putini oameni sunt capabili!...
Simteam ca se deschide o cale foarte ingusta si severa, dar fierbintea dorinta de a ma afla in harul dumnezeiesc m-a indemnat sa raspund afirmativ.
[...]
Si in mine s-a nascut dorinta de a birui asupra mea insumi. [...]I-am spus lui Arsenie ca am venit sa intru in ascultarea lui, ca sa ma spovedesc.
[...]
Inainte de a-mi da un raspuns, m-a invitat la o discutie generala care s-a concretizat in intrebarea:
-Ce te leaga pe tine de Dumnezeu?
-Credinta, am raspuns eu.
-Credinta cu fapte ori fara fapte?
-Credinta cu fapte. Si nu numai cu fapte, ci cu toata viata, m-am descarcat eu.
-Frumos ce spui, dar nu-i suficient sa crezi. Altceva ce te uneste cu Dumnezeu?
-Dragostea. Il iubesc. Il iubesc mai mult decat pe mine insumi. Sunt gata sa-mi dau viata pentru El.
-Din cate te cunosc eu, esti capabil de jertfa, dar nu ai intelepciunea jertfei, insa asta e o problema prea profunda ca sa o abordam acum. Sa continuam deci sa vedem ce te uneste cu Dumnezeu.
-Nadejdea, am raspuns eu, nadejdea curatirii si nadejdea vietii vesnice. Stiu ca El le poate toate, deci ma incredintez Lui.
-Si altceva? m-a intrebat.
Am stat un pic pe ganduri si i-am insirat toate virtutile de care imi aduceam aminte: mila, iertare, bunatate, dreptate, cinste, smerenie, ascultare, ravna, rabdare, ingaduinta fata de altii, putere de jertfa, sfintenie... el ma asculta, dar nu se dadea convins.
-Iti lipseste ceva esential!
Simteam un nod in stomac si un val de manie era gata sa ma faca sa tasnesc in nemultumire si revolta. Imi spuneam in sine: "Ce vor oamenii astia de la mine? Se cred prea destepti! Vor sa ma umileasca? Ori poate chiar imi lipseste ceva si eu nu stiu ce?! Dar ce sa-mi lipseasca doar sunt toba de teologie!"
[...]
-Acestea sunt. Nu stiu ce-mi lipseste. spuneti-mi voi!
Arsenie s-a uitat la Virgil semnificativ, ceea ce m-a durut si mai mult, dar mi-a sporit si interesul, apoi mi-a zis:
-Iti lipseste frica de Dumnezeu!
Atunci s-a deschis un ochi in mintea mea si am vazut o stralucire nemasurata.
-Aveti dreptate! am zis, dandu-ma invins. Nu exista in mine firca de Dumnezeu, ci doar niste modalitati minoare de frica omeneasca, aproape superstitioasa.
[...]
Zarurile au fost aruncate si deci porneam impreuna sa intram in Ierusalimul ceresc, dar batalia a fost de mare ampluare si profunzime. Era greu sa renunt la a ma conduce dupa propria-mi vointa chiar si-n gandurile cele mai intime. Aveam senzatia ca ma autodizolv, dar stiam ca de fapt imi cautam identitatea. De cela mai multe ori nu vedeam finalitatea acestui experiment, dar continuam sa cred in ea.
Ne intalneam zilnic si discutam. Am citit carti care m-au ajutat enorm:"Patericul", "Urmarea lui Hristos", "Filocalia", "Carte foart folositoare pentru suflet". De asemeni i-am recitit pe Dostoievski si Papini.
Eliminam preocuparile lumii, fie ele bune sau rele si ma concentram numai la buna randuiala launtrica. Am inceput sa disting tot mai bine raportul dintre suflet si trup, dintre minte si inima, dintre constient si inconstient. Incepeam sa inteleg lumea materiala, lumea oamenilor si lumea ingerilor ca pe o minunata plasmuire a Duhului. In Duhul Sfant ma adunam cu tot duhul din mine. Efortul de vointa era ajutat de ravna mantuirii. In duh am descoperit ca se afla lumea intreaga, dar nu m-am oprit la ea, ci m-am orientat spre partea cea mai dinlauntru a duhului, acel loc sfant in care omul se intalneste cu scanteia dumnezeiasca din el. Aceasta este esenta lucrarii: cunoasterea lumii prin indepartarea de ea, caci trairea in Hristos umple sufletul omenesc de adevarata cunoastere. Lumea mi se descoperea intr-un orizont curat si armonios. Eu muream zi de zi si se nastea in mine Hristos. Putinele clipe in care am avut aceasta iluminare mi-au fost de ajuns spre a ma atrage tot mai profund in schimbarea ce se producea in sufletul meu.
In vremea aceea n-am lucrat, n-am intretinut alte relatii, nu m-a interesat ce este in jurul meu. In vremea aceea nu simteam foamea, nici temnita si nici teroarea apocaliptica. Aveam senzatia unei eliberari necontenite.
Procesul de ruptura fata de conceptele vechi, de vechii preteni si de preocuparile vechi era dureros, dar redescoperirea noilor perspective ma umplea de atata bucurie incat drumul era ireversibil.
[...]
Majoritatea zilei o petreceam in celula, caci numai doua-trei ore pe zi usile erau deschise, or viata de celula are proprietatea de a comprima timpul, de a da consistenta materiala evenimentelor spirituale si de a tensiona omul din te miri ce lucruri marunte. Comportamentul obisnuit al oamenilor din societate beneficiaza de spatiu si de timp larg, care absoarbe o parte din conflictele sufletesti dintre oameni, incat ei pot cu oarecare usurinta sa convietuiasca. Temnita insa inghesuie suflet in suflet si fiecare eu intra in conflict cu celelalte pentru un cuvant oarecare, pentru o dorinta, un gest, o parere, pentru o tacere si pentru micile probleme ale convietuirii, incat aici, daca oamenii nu au o buna armatura spirituala, cu multa greutate isi gasesc pacea dintre ei. Conflicte dure apar din banale intamplari, iar explicatia consta in faptul ca fiecare om simte material duhul celuilalt. Asa am observat ca nu aspectul material al existentei e conflictual, ci incarcatura spirituala ce i-o dau oamenii. Pentru investitia internationala a oamenilor pusa in cuvinte, idei, fapte si obiecte se intra in conflict.
Eu insumi facusem aceasta experienta si abia acum ii desluseam mecanismul, ba, mai mult, descopeream cheia pacii dintre oameni, adica pacea interioara. Numai ajungand la o cunoastere si stapanire a sinelui, vei cunoaste si stapani in bine raporturile cu semenii.
Dar eu nu conlocuiam atunci cu oameni spiritualizati , incat lupta era grea, caci era unilaterala. Zi de zi se iscau fel de fel de situatii la care trebuia sa aplic disciplina interioara pe care o experimentam. Contrar asteptarilor, am observat ca cele mai multe conflicte nu decurgeau din interese egoiste, materiale, lacome ori daca ele apareau, erau foarte usor de indepartat. Daca cineva se lacomea la bucata cea mai mare de mamaliga, era suficient sa ma fac ca nu observ si sa-l las sa-si satisfaca aceasta mica slabiciune. Si mi-a fost dat sa vad oameni lacomi care cu timpul au plans, caindu-se pentru gestul lor si au incercat sa se indrepte.
[...]
Si totusi nu aceste conflicte erau mai grave, ci acelea iscate din orgoliu.
[...]
Daca intr-o celula nu s-a putut face pace intre doi oameni, daca intr-o puscarie s-au dezlantuit furtuni atat de dezastruase, atunci e usor de inteles ce este omul, ce e este satana si ce este destinul apocaliptic al istoriei.
Viata in Hristos mi-a dat subtilitatea de a pricepe toate aceste aspecte ale existentei, cat si priceperea de a proceda in mod fericit in fiecare dintre ele.
Daca am amintit pana acum cateva trasaturi definitorii ale naturii umane, nu trebuie totusi sa uit si amanuntele ei. Fiindca problemele mari de comportament uman se aseamana canioanelor prin care apa trece vijelios, formand vartejuri, dar fiecare picur de apa al tuturor marilor e format din cotidienele si banalele intamplari ale vietii. La drept vorbind, apa canioanelor este putintica in raport cu apa tuturor marilor.
Se cuvine deci sa amintesc aici cum m-a invatat Arsenie sa depistez gandul pus in fiecare amanunt al vietii. Nu e vorba numai de intentie, ci chiar de substanta pe care o inmagazinam in tot ce facem: un cuvant, de pilda, poarte in el duhul din noi, chiar dincolo de intentia noastra constienta. A trebuit deci sa invat sa disting intre cuget si duh. Chiar gandul omului poarta in el un anume duh. Aici este marea taina. Iar bietii oameni nici n-au habar de raportul dintre manifestarile lor sufletesti si faptele lor, pe de o parte si duhul in care ei se afla, pe de alta parte. Cui slujesti? Cine te insufla? Iata intrebari pe care nu banuiam ca voi ajunge sa mi le pun, dar care deveneau esenta realitatii din oameni si din lumea lor.
Duhul umple omul si viata lui, pe cand gandul, intentia, sentimentul, ideea, cuvantul si fapta sunt purtatoare ale acelui duh cu care esti incarcat in cele mai dinlauntru ale tale. Duhul se arata rar in lumina sa. Mai mult se deduce din lucrarile sale, deci din tot ce se intampla cu oamenii. Totusi, asa-zisa spiritualitate ori atmosfera in care traieste omul este opera duhului si numai indirect a lucrarilor.
[...]
Asa am invatat sa disting, de exemplu, intr-o discutie a mea cu o persoana despre o a treia persoana, daca acea discutie este purtatoare de dragoste, de grija si de bune intentii, ori daca este neobiectiva, eronata si deformata, daca e intriganta si calomniatoare, daca e o banala barfa ori daca e o iscodire (iar iscodirea poate fi si ea a bunei credinte si a relei credinte), daca e o cabala sau daca pur si simplu sugereaza o crima.
Nuantele si subtilitatile sufletesti sunt nenumarate si mereu noi. Probleme simple ca punctualitatea, cinstea, cuvantul dat, promisiunea facuta, ironia, gluma, rasul, mustrarea, o privire, un gest, chiar o intentie nedeclarata, ci pur si simplu numai intretinuta launtric, a manca, a bea, a respira, a munci, a dori, a cerceta, a refuza si tot ce constitue viata il angajeaza pe om fata de Dumnezeu si fata de semenii sai; si nu poate sa fie drept cu ei, daca nu e drept cu sine insusi, daca nu a ajuns sa traiasca in Duhul Sfant.
Cel mai greu si mai important este sa deosebesti duhurile.
Un gest oarecare poate fi pornit din generozitate dar si din lasitate, din ignoranta dar si din rea intentie. Daca oamenii nu sunt cinstiti sufleteste, nu e posibila pacea intre ei, ci se vor tiraniza reciproc. Iar cinstea sufleteasca nu este naivitate, ci o constiinta treaza si lucratoare care controleaza si conduce adancul sufletului omenesc.
Cum duhovnicul este arhitectul subtirimii duhovnicesti din om si stie sa faca vizibil si real nevazutul si duhul, sub indrumarea lui Arsenie intram, incetul cu incetul, in materialitatea spirituala a existentei si priveam materia propriu-zisa ca pe o aparenta miraculoasa, in care eu deveneam stapan. De sufletul meu depindea lumea mea. Din mine izvora pacea cu semenii mei. Caci eu muream mereu si via in mine Hristos. El este totul in toate si in mod necesar trebuia sa fie totul in mine. Asa am ajuns sa inteleg conditia de libertate a omului, pe de o parte cu dreptul lui de optiune si pe de alta parte cu pacea adevarului ca stare a liberatii interioare si universale.
Cu Iisus ma desfatam pretutindeni.
[...]
M-am pregatit pentru spovedanie consultand cateva indreptare, unul pe criteriul grupeleor de pacate si altul pe criteriul Crezului, Decalogului si Fericirilor, ambele punand cele mai nuantate intrebari pentru o analiza cat mai corecta a sufletului si a vietii. Am citit si canoanele care se dau si m-am speriat foarte.
Pacatele le-am scris pe o hartie. Uitasem ca ma aflu in fata unui om, ci ma simteam in fata lui Dumnezeu, primind cuvantul preotului ca pe insusi glasul Domnului. Ma temeam de un canon sever, dar el s-a limitat la un an de oprire de la Sfanta Impartasanie, rastimp in care aveam cateva indatoriri ce-mi pareau usoare in raport cu ravna si stradaniile mele.
M-am bucurat la sfarsit si am facut inca un gest ce ava sa influenteze tot viitorul meu. Am ales doi prieteni cu preocupari duhovnicesti si cu care aveam vadite afinitati sufletesti. (Valeriu Gafencu si Marin Naidim)M-am dus la ei in celula, le-am dat hartia cu pacatele spovedite si le-am zis:
-Vreau ca voi sa ma cunoasteti pe dinauntru, gol in goliciunea din mine si de puteti sa ma ajutati!
Cei doi prieteni au fost impresionati si drept raspuns s-au marturisit si ei mie. Ne-am mutat in aceiasi celula. Era o atmosfera de traire intensa. Ne rugam zi si noapte impreuna. Citeam si comentam impreuna lecturi sfinte si ne tineam in deplina incredere sufleteasca unul fata de altul.
In curand era insa sa ne tulburam intre noi din pricina unor ganduri care ne treceau prin minte si pe care, marturisindu-ni-le , cream inerente tensiuni. Atunci am inteles care sunt treptele pe care le strabate gandul: gandul ca momeala, urmat de imaginea din gand, apoi placerea din gand, de acceptare a gandului, apoi planul faurit in jurul gandului, atasarea afectiva fata de el si, in ultima instanta, decizia de a trece la fapte. Gandul vine ca momeala fara intentia omului, si deci omul nu este responsabil de el. Gandul rau trebuie inlocuit cu un gand bun, dar cea mai buna mmetoda este de a fixa in minte Numele Domnului Iisus, ca in flacara Sa arzatoare sa fie mistuit tot ce este rau.
Am inteles deci ca nu procedam bine marturisind orice trasnaie care ne bubuia prin cap.
[...]
Iubindu-ne cu sinceritate, am inceput sa ne inteleptim si sa invatam cum sa ne comportam spre mantuire. Dragostea dintre noi a ramas sfanta si ne-a unit pentru toata viata, angajandu-ne ca slujitori ai lui Dumnezeu si ai oamenilor. In aceasta mica comunitate ne-am aflat sprijinul necesar in lupta napraznica a veacului. Dar modul nostru de vietuire se distanta tot mai mult de lume si de realitatile ei.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu