Despre canonizarea sfintilor din temnitele comuniste

Criteriile canonizării Sfinţilor închisorilor

Din conferinţa Despre canonizarea sfinţilor români, Deva, 20 octombrie 2008, prima parte
Danion Vasile

E foarte im­por­tant pentru noi să înţelegem că Dumnezeu vrea ca sfinţii închisorilor să fie canonizaţi de către Biserica Ortodoxă. Este foarte important pentru noi să înţelegem că un sfânt nu devine sfânt din momentul canonizării, ci e sfânt din momentul în care a părăsit această lume.

Poate că subiectul criteriilor de canonizare nu este un subiect care să stârnească râvna noastră duhovnicească, dar ar trebui să fim cu luare-aminte şi să învăţăm şi aceste lucruri, pentru că prin ele vom reuşi să înţelegem cât de firesc este ca sfinţii închisorilor să fie canonizaţi.

Tema acestei expuneri se datorează uneia dintre întâlnirile pe care le-am avut cu P.F. Patriarh Teoctist. M-am dus la el împreună cu părintele Constantin Galeriu şi cu un reprezentant din partea foştilor deţinuţi politici, întrucât mai multe organizaţii ortodoxe, printre care Frăţia Ortodoxă Română, Asociaţia Foştilor Deţinuţi Politici şi Luptători Anticomunişti, A.S.C.O.R., Asociaţia „Christiana”, „Anastasia” şi alte asociaţii ortodoxe au cerut Sinodului Bisericii Ortodoxe Române să se cerceteze dosarul de canonizare al părintelui Ilie Lăcătuşu. Nu se cerea canonizarea părintelui, ci se cerea ca Sinodul să ia în considerare aflarea sfintelor moaşte. Memoriul a fost făcut pe data de 13 iunie 1999, în Duminica Sfinţilor Români, şi se cerea aşa: „Temându-ne să nu cădem în înşelare, deşi dovezile despre sfinţenia părintelui Lăcătuşu par concludente, vă rugăm să binevoiţi a deschide dosarul de canonizare şi să ne înştiinţaţi în mod oficial asupra demersurilor întreprinse.”

Pentru că în anul 1998 fusese găsit trupul întreg şi neputrezit şi bine mirositor al părintelui Ilie Lăcătuşu. Acesta profeţise că dacă cumva soţia lui va muri peste 15 ani (părintele murise în 1983), trupul soţiei să fie înmor­mân­tat lângă trupul său. Şi, vrând s-o înmormânteze pe soţie, au găsit moaştele întregi şi neputrezite ale părintelui Ilie. Mulţi oameni dau mărturie că au primit ajutor în chip mi­nunat de la moaştele părintelui Ilie Lăcătuşu.

O preo­tea­să, care este doctoriţă, a mărturisit că ştie două cazuri de bolnavi care s-au vindecat de cancer la moaştele pă­rintelui Ilie Lăcătuşu. V-aş putea da şi mărturie personală despre o minune a părintelui… Dar consider că nu e momentul să dau o mărturie personală acum… Acum vreau să vă prezint criteriile de canonizare a sfinţilor închisorilor şi trebuie ca mărturia mea să fie imparţială.

Ducându-mă la P.F. Patriarh Teoctist cu memoriul acesta, patriarhul nu a avut o atitudine binevoi­toare, spunând că nu trebuie să ne grăbim cu canonizarea sfinţilor închisorilor, că trebuie să o luăm încet, încet: „Ne-am grăbit deja cu canonizarea Sfântului Ioan Iacob, a spus, şi nu vom repeta acelaşi lucru cu cei care au pătimit pentru Hristos în închisori!”. Nefiind lămurit de afirmaţia respecti­vă, am cerut totuşi insistent să se cerceteze de ce trupul părintelui Ilie s-a descoperit întreg. Dacă e blestemat, să ştim că e blestemat, şi atunci să nu se mai ducă lumea la moaşte, iar dacă e rob al lui Hristos, atunci să fie pus într-o biserică, aşa cum s-ar fi întâmplat în Rusia, de exemplu, şi imediat ar fi primit cinstire; la început ar fi avut parte de cinstire locală şi apoi ar fi fost canonizat.

Atunci, Prea Fericitul, văzând că insist, l-a chemat pe secretarul său sau pe unul din consilieri şi a zis: „Ia adu­ceţi articolul părintelui Liviu Stan despre canonizarea sfinţilor în Biserica Ortodoxă, să vadă cum se canonizează sfinţii!” Am primit imediat un xerox după articolul respectiv, şi, ieşind din cabinetul Prea Fericitului, m-am apucat să citesc. Şi am constatat cu sur­prindere că în studiul părintelui Liviu Stan, un mare teolog al secolului al XX-lea, care de altfel a scris o carte despre canonizarea sfinţilor români, în articolul respectiv apăreau exact datele pe care eu i le prezentasem Prea Fericitului, şi anume: nu Sinodul are iniţiativa canonizării unui sfânt, ci poporul. Am să vă citesc câteva pasaje din acest articol al părintelui Liviu Stan. Eu îi sunt recunoscător Prea Ferici­tului că mi-a dat articolul… Articolul m-a convins că trebuie să-mi sporesc râvna pentru sfinţii închisorilor şi să-i canonizez în primul rând în inima mea. Iată câteva citate din studiul despre canonizarea sfinţilor în Biserica Ortodoxă:

Cu privire la canonizarea sfinţilor în Biserica Ortodoxă, suntem îndreptăţiţi să conchidem că, pentru a se putea purcede în zilele noastre la acte de canonizare, trebuie să fie date următoarele condiţii de fond… Condiţiile sunt valabile şi pentru canonizarea sfinţilor care au dus viaţă de rugăciune, nu doar a sfinţilor mucenici. Sunt criteriile generale de canonizare, de care se va ţine seama şi dacă va fi canonizat părintele Paisie Olaru, şi dacă va fi canonizat părintele Cleopa, şi dacă vor fi canonizaţi alţi cuvioşi, şi părintele Irodion de la Lainici - care a fost povăţuitor duhovnicesc al Sfântului Calinic de la Cernica, şi atâţia alţi sfinţi.

Ortodoxia neîndoielnică a credinţei celui despre care se tratează, Ortodoxie păstrată până la moarte, fie în timpul vieţii, fie de când a îmbrăţişat credinţa ortodoxă. Adică principalul criteriu este mărturi­sirea dreptei credinţe. Dacă a fost amestecată Ortodoxia cu erezia, persoana nu poate fi canonizată. Sfinţii există doar în Biserică. Cei din afara Bisericii Ortodoxe nu sunt sfinţi.

Proslăvirea lui de către Domnul cel puţin cu unul din următoarele daruri sau puteri:

puterea de a suferi moartea martirică pentru dreapta credinţă;

puterea de a înfrunta orice primejdii sau suplicii pentru mărturisirea dreptei credinţe până la moarte;

puterea de a-şi închina viaţa celei mai desăvârşite trăiri morale şi religioase;

puterea de a săvârşi minuni în viaţă sau după moarte;

puterea de a apăra şi sluji cu devotament eroic Biserica şi credinţa ortodoxă.

Vă repet, deci, criteriile pentru canonizare: puterea de a suferi moartea mucenicească; puterea de a înfrunta orice primejdii sau suplicii pentru dreapta credinţă până la moarte - Sfânta Muceniţă Tecla nu a murit de sabie; nu a murit de moarte mucenicească, şi este totuşi muceniţă, pentru chinurile pe care le-a pătimit pentru Hristos cu ani înainte de a muri. Ea a suferit pentru Hristos, Hristos a vindecat-o şi ea a murit la bătrâneţe, după ce a fost un fel de apostol al drep­tei credinţe.

Apoi, puterea de a-şi închina viaţa celei mai desă­vârşite trăiri morale şi religioase. Părintele Paisie Olaru, de exemplu, a fost o icoană a sfinţeniei, o icoană a rugă­ciu­nii, o icoană a nevoinţei; am mai avut atâţia şi atâţia părinţi sporiţi.

Puterea de a săvârşi minuni în viaţă sau după moarte. Unii părinţi au făcut semne minunate, cum a făcut părintele Arsenie Boca, care a pătimit şi el atâta pentru Hristos şi a dus o viaţă de nevoinţă extraordinară. Or, astfel de minuni trebuie judecate de biserică, nu cumva să fie false minuni, pentru că există şi false minuni, aşa cum ştiţi, cum cunoaşteţi din istoria Bisericii, şi dacă aceste minuni sunt autentice, sunt o mărturie a sfinţeniei. Nu este însă facerea de minuni o condiţie necesară pentru canonizare. Pentru că întreabă unii: „Ce minuni a făcut Valeriu Gafencu după moarte? Sau ce minuni a făcut Costache Oprişan?”

Dar ce minuni a făcut Ştefan cel Mare după moarte? Nu a făcut minuni până la canonizarea lui; atunci când s-a stabilit canonizarea voievodului, nu a existat o listă de mi­nuni clare… Deşi acum la Putna sunt demonizaţi care merg acolo şi urlă: „Mă arde, mă arde! Mă arde Sfântul Ştefan!” Sunt unii care se îndoiesc de sfinţenia lui Ştefan cel Mare, spu­nând că a avut prea multe căsătorii, care, după pravile, erau mari păcate, şi totuşi le-a avut; a căzut în păcatul desfrâului – da, a căzut! Şi atunci, cum l-a mai canonizat Biserica? Biserica l-a canonizat tocmai pentru că, după toate aceste multe şi mari păcate, Sfântul Ştefan cel Mare a arătat multă pocăinţă. Şi pocăinţa aceasta a fost cu adevărat cutremurătoare şi datorită râvnei lui de a apăra Ortodoxia, datorită dragostei pe care a arătat-o Ştefan cel Mare ctitorind atâtea biserici şi mănăstiri; pentru această pocăinţă şi râvnă duhovnicească, Dumnezeu l-a primit în cetele sfinţilor. Şi cu adevărat acum îi arde pe dracii din demonizaţi.

Deci nu e nevoie de minuni pentru ca sfinţii închisorilor să fie canonizaţi, deşi unii dintre ei au făcut deja minuni. Ei au avut puterea de a apăra şi sluji cu devotament eroic Biserica şi credinţa ortodoxă.

Răspândirea miresmei de sfinţenie, spune părintele Liviu Sandu, după moartea lui - a celui care trebuie cano­ni­zat - şi confirmarea acesteia prin cultul spontan pe care i l acordă poporul credincios, numărându-l în rând cu sfinţii, este ultimul criteriu. Răspândirea miresmei de sfinţe­nie… Are lumea evlavie sau nu are la părintele Cleopa? Are! Are lumea sau nu are evlavie la părintele Paisie? Are! Are lumea sau nu are evlavie la ieroschimonahul Daniil Sandu Tudor, autorul Acatistului la Rugul Aprins, care a murit în închisoare, la fel ca şi părintele Ilarion Felea? Are! Are lumea evlavie la părintele Arsenie Boca? Are! Rămâne ca Sinodul să decidă dacă poporul a canonizat cu dreptate sau dacă a greşit. E vorba de canonizarea locală, pe care o face poporul prin acest cult spontan.

Cultul acesta, zice părintele Liviu Stan, poate fi or­ganizat sau difuz. De exemplu, faţă de părintele Cleopa, putem zice că e orga­ni­zat. Mulţi dintre cei care merg la Sihăstria se închină la mor­mântul părintelui, îi citesc căr­ţile cu evlavie şi se roagă: „Doamne, pomene-şte-l cu sfinţii pe acest rob al Tău şi rânduieşte precum ştii să fie ca­no­nizat!”. Tot aşa cum alţii merg la Petru Vodă, la mormântul părintelui Gheorghe Calciu Dumitreasa, un mare mărturi­sitor al închisorilor comuniste. Deci pentru unii există un cult oarecum orga­nizat, iar pentru alţii, care au murit în închisori, există un cult difuz, cum e cel al părintelui Ilarion Felea.

De la îndeplinirea acestei condiţii (adică a miresmei de sfinţenie) pot face excepţie numai mucenicii dreptei credinţe. Auziţi! Dacă cineva este mucenic, chiar dacă po­po­rul nu îl cinsteşte, chiar dacă nu există acest cult local, poate fi ca­nonizat.

Existenţa condiţiilor de fond, şi anume existenţa neîndoielnică a primei şi celei de-a treia, care poate lipsi numai în cazul martirilor, ca şi a oricăreia dintre cele enumerate la cea de-a doua, îndreptăţeşte autoritatea bisericească să procedeze la actul de canonizare.

Existenţa neîndoielnică a primei, adică Ortodoxia neîndoielnică, şi cea de a treia, puterea de a suferi moarte martirică pentru dreapta credinţă, îndreptăţeşte autoritatea bisericească să procedeze la actul de canonizare. E cazul ca aceşti sfinţi să fie canonizaţi!

Zice părintele Liviu Stan: De-a lungul istoriei Bisericii, moartea martirică, mucenicia – adică muncirea, chinuirea pentru Hristos sfârşită prin moarte, a fost socotită şi a rămas semnul şi dovada de neînlocuit, semnul şi dovada cea mai certă a sfinţeniei. Alt semn al sfinţeniei a fost socotit şi a rămas de atunci şi până azi mărturisirea neînfricată a dreptei credinţe în faţa oricărei ispite sau ameninţări, indiferent dacă o astfel de atitudine a atras după sine muncirea şi moartea, de pe urma chinurilor fizice sau morale, sau nu, sau dacă a atras numai exilul, închisoarea sau alte suplicii suportate cu bărbăţie eroică.

Un exemplu - Sfântul Alexie din Ugine, care a pătimit pentru Hristos în Rusia. Când a fost condamnat la moarte, fiica sfân­tului a cerut să intre în închisoare în locul tatălui ei şi atunci prigonitorii i-au dat drumul. Sfântul, după multe încercări, a reuşit să ajungă în Franţa, unde a şi murit. Deşi a murit având cancer malign generalizat, şi doctorii au cerut rudelor să îl îngroape cât mai repede, ca să nu înceapă să miroasă urât trupul, la 22 de ani de la îngroparea părin­telui, l-au găsit întreg şi neputrezit, sfinte moaşte binemirositoare. Ba chiar a început o ploaie foarte puternică, toţi au plecat şi au lăsat sfintele moaşte în ploaie. Şi ploaia nu a afectat cu nimic sfintele moaşte.

Al treilea semn al sfinţeniei a fost socotit, şi a rămas de atunci şi până astăzi, viaţa sfântă, viaţa curată, viaţa care se înfăptuieşte prin asceză, prin binefacere etc, cea mai înaltă trăire morală şi religioasă, superlativul etic şi reli­gios. Viaţa trăită în acest chip atrage proslăvirea din partea lui Dumnezeu cu daruri sau puteri suprafireşti, cu darul de a face minuni fie în viaţă, fie după moarte, iar săvârşirea minunilor a fost socotită, de atunci şi până azi, al patrulea semn al sfinţeniei.

S-a pus, în Apus, şi problema de a se şti câte minuni trebuie săvârşite de către un erou al credinţei, în viaţă sau după moarte, spre a fi socotit vrednic de aşezarea între sfinţi. Pentru că unii pun această întrebare: Câte minuni a făcut Valeriu Gafencu, câte au făcut ceilalţi? Dar zice părintele Liviu Stan: Această problemă de esenţă scolastică a purces din nălucirile deşarte pe care şi le-au făcut unii teologi apuseni despre posibilitatea de a drămui sfinţenia, uitând că darurile sunt deosebite şi ca natură, şi ca grad; şi că lucrarea Duhului este necuprinsă nici în numere şi nici în cuvinte. O astfel de problemă este a se socoti între acelea prin care vine sminteala în lume. De aceea, Biserica Ortodoxă nu şi-a pus-o şi nu şi-o poate pune. Nu stăm să numărăm câte minuni a făcut un sfânt al închisorilor sau un cuvios sau un rugător. Căutăm mărturia vieţii lui şi, dacă a făcut minuni, cu atât mai bine; dar dacă nu a făcut minuni, credem că cea mai mare minune este că a dat mărturia cea bună pentru Hristos şi această minune poate răsări ca o floare în inimile noastre.

Al cincilea semn al sfinţeniei a fost şi a rămas, de atunci şi până azi, lupta de apărare a dreptei credinţe şi lupta pentru biruinţa dreptei credinţe, deci lupta pentru Biserică dusă de orice credincios cu toate puterile lui. Am văzut cât de mult au pătimit pentru Hristos mărturisitorii şi ştim că, dacă noi vom da azi mărturia cea bună, vom fi urmaşi ai lor.

În trecut şi chiar în zilele noastre, – continuă părin­tele Liviu Stan – pe lângă aceste semne şi dovezi ale sfin­ţeniei, au mai fost socotite şi altele, dintre care cel mai pricinuitor de îndoială şi de neînţelegere a fost nestri­că­ciunea trupului după moarte. Iată că nu zice: „A fost cel mai sigur semn”, întrucât unii pot rămâne neputreziţi şi din cauza blestemelor. Citim în viaţa Sfântului Calinic de la Cernica cum, mergând pe o uliţă, a văzut un cadavru neputrezit, sprijinit de o casă. Un om murise blestemat şi trupul său nu putrezise; sfântul a început rugăciunea de dezlegare şi, până la sfârşitul rugăciunii, cadavrul se făcuse praf şi ţărână.

Este neîndoios că Domnul poate arăta – zice părintele Liviu Stan – ca semn al proslăvirii unui sfânt al Său şi nestricăciunea acestuia după moarte. Dar acest singur semn, spre a fi nouă dovadă a sfinţeniei celui în legătură cu care se produce, trebuie să fie însoţit necondiţionat şi de semnul minunilor, de darul de a se săvârşi minuni prin el. În acest sens, nestricăciunea trupu­ri­lor după moarte apare ca un accesoriu al semnului prin­ci­pal al sfinţeniei, darul de a face minuni. Deci, dacă sunt sfinte moaşte, atunci Dumnezeu trebuie să le întărească şi prin alte semne minunate.

Dacă lipseşte acesta din urmă [minunile], atunci sim­plul fapt că trupul unui credincios nu s-a stricat după moarte nu constituie o dovadă a sfinţeniei. Ba din contră, după Tradiţia Bisericii noastre, faptul acesta e privit ca ur­mare a blestemului sau anatemei sub care ar fi căzut un astfel de om. Şi pentru acest motiv s-au rânduit rugă­ciu­nile de dezlegare de blesteme, care i se citesc fiecărui creştin răposat la sfârşitul slujbei de înmormântare.

Atât învăţătura, cât şi practica Bisericii, din epoca apostolică şi până acum, sunt mărturii că nestricăciunea trupului după moarte poate fi doar un accesoriu al sem­nelor principale ale sfinţeniei, şi că nicidecum acest singur semn nu constituie o dovadă a sfinţeniei. Tot aşa cum faptul că unii sfinţi nu au lăsat moaşte nu e o dovadă că nu au fost bineplăcuţi lui Dumnezeu. în cimitirele de la Aiud, Târgu Ocna, Piteşti nu s-au găsit până acum trupuri întregi şi neputrezite; poate Dumnezeu va rândui să se găsească, aşa cum la Oranki s-a găsit trupul neputrezit al unui episcop care a murit alături de mii de monahi şi preoţi mucenici.

Dar, chiar dacă până acum în închisorile noastre nu s-au găsit moaşte întregi şi neputrezite, acele părticele de moaşte care s-au aflat – s au găsit chiar cranii sfinte – sunt purtă­toare de har dumnezeiesc. Şi la o mănăstire din Ardeal s-a adus un craniu de la una din închisori şi a început să dea bună mireasmă. Am auzit că acest craniu a fost dus la una din mănăstiri, fără să miroasă frumos, dar părinţii l-au primit cu evlavie, ştiind că, dacă omul acela a murit în închisoare, a aflat har de la Dumnezeu, şi după ce a fost dus la mănăstire a început să izvorască bună mireasmă, spre bucuria credincioşilor. Iar când au săpat la în­chisoarea de la Aiud, să facă clădirea aceea în care stau acum maicile, în micul aşezământ monahal, vreme de trei zile unii au simţit miros de sfinte moaşte. Se făcuseră săpături în cimitirul în care au fost îngropaţi mucenicii, pen­tru a pune temelia unei clădiri noi.

Mi s-a întâmplat să mă duc o dată să mă închin la Aiud acestor sfinte moaşte, şi o maică, în afara craniilor şi a oaselor care sunt aşezate pe rafturi, mi-a arătat pe masă o pungă cu sfinte oseminte; m-am întrebat: „Oare ce e cu aceste oseminte, care nu par aşezate cu foarte multă evlavie?” Şi maica mi-a explicat că acele oseminte tocmai fuseseră aduse de către gropar. Acesta săpa o groapă în cimitir şi mâna a început să-i tremure pe lopată, pentru că a fost izbit de mirosul sfintelor moaşte. Şi atunci a lăsat lopata şi a adunat cu multă grijă sfintele moaşte.

Daţi-vă seama, un gropar care a săpat gropi ani de zile în acel cimitir binecuvântat, a fost izbit de mirosul de sfinte moaşte atât de puternic, încât a început să-i tremure mâna pe lopată! Şi vă mărturisesc că m-am dus atunci la Aiud, pentru că un prieten de-al meu cu care fusesem la o mănăstire, în drum spre Bucureşti, se în­chinase la moaştele mărturisitorilor. Şi l-a sunat un în­dră­cit şi l-a întrebat: „Ce-ai făcut, bărbosule, ai fost la Aiud?” Şi m-am gândit: „dacă dracul din omul acela ştia că prietenul meu trecuse pe la Aiud, înseamnă că prietenul meu cu siguranţă s-a folosit că încă o dată a fost la Aiud”. Şi atunci m-am abătut şi eu din drum şi m-am dus la Aiud, şi m am bucurat să aflu de sfintele moaşte care tocmai fu­se­se­ră aduse acolo.

Moaştele anumitor sfinţi sunt împărţite – spre exemplu, ale Sfântului Alexie din Ugine, despre care v-am spus că după 22 de ani a fost întreg şi neputrezit; la canonizare, în Franţa, s-au împărţit anumite icoane cu părticele din moaştele lui; s-au împărţit credincioşilor, să fie spre binecuvântare în casele celor care vor să ducă lupta cea bună pentru Hristos. Şi am primit de la duhovnicul meu din Sfântul Munte Athos o icoană care avea o părticică din moaştele Sfântului Alexie. Şi am dat icoana la mănăstirea Căşiel, unde e o raclă cu foarte, foarte multe sfinte moaşte, păstrând doar o mică, mică bucăţică – a tăiat părintele de acolo – ca să păstrez şi eu ca binecuvântare din moaştele pe care le primisem de la duhovnicul meu.

Tot aşa s-au împărţit o mică parte din moaştele celor care au pătimit pen­tru Hristos în închisorile comuniste. Şi părintele Serafim de la Căşiel mi-a dat şi mie într-o cutiuţă astfel de sfinte moaşte şi mi-a zis: „Primeşte-le, frate, cu evlavie, că uite, un preot ţinea în casă sfinte moaşte ale mărturisitorilor, fără să ştie cum îi chema, ştia doar că au pătimit pentru Hristos în închisoare; şi a venit la el o vrăjitoare, care locuia aproape de preot, şi i-a zis: «Părinte, îţi dau o sumă foarte mare (nu mai ţin minte, parcă trei sute de milioane de lei vechi, sau aşa ceva, oricum, o sumă foarte mare) – părinte, îţi dau suma asta de bani, numai scoate ce-ai primit în casă, că nu-mi mai merg deloc farmecele şi vrăjile!»”

Mi-a povestit un alt părinte duhovnic că avea un ucenic care voia neapărat să meargă la o vrăjitoare din aceasta care vindeca de toate bolile şi avea aşa-zisă clar-vedere, dar avea dar de la dracul, nu de la Dumnezeu. Şi părintele i-a zis: „Bine, dacă nu reuşesc să te conving să nu te duci, ia această raclă cu sfinte moaşte (i-a dat o răcliţă mică), ţine-o la piept şi du-te la vrăjitoare!” Şi s-a rugat părintele (nu-i asta o reţetă, să luăm sfinte moaşte la noi şi să mergem la vrăjitori, dar aşa s-a rugat părintele atunci) să se vădească înşelarea în care trăia vrăjitoarea respectivă, şi când a intrat credinciosul, marea vrăjitoare a început să ţipe: „Scoateţi-l afară! Scoateţi-l afară!”, pentru că o ardea, pur şi simplu, prezenţa sfintelor moaşte.

E adevărat, totuşi, că sunt cazuri când vrăjitoarele vin să se închine la sfintele moaşte. Dracul, în vremurile noastre, lucrează foarte, foarte parşiv. Şi vedeţi uneori în reviste, alteori în ziare, alteori la televizor, pe vrăjitoarea cutare, care zice că e regina magiei albe, care are tot felul de „binecuvântări”: de la Sfântul Munte Athos, de la Ieru­salim, agheasmă din Iordan şi multe altele. Şi având aceste binecuvântări în casă, vrăjitoarele spun: „Uite, nu putem fi noi slujitoare ale întunericului!” Dar sunt! Pentru că, deşi ţin în casele lor icoane, agheasmă, cruci, totuşi duc oamenii pe calea înşelării.

Ar fi bine să luăm aminte la aceste criterii de cano­nizare şi să cercetăm cu luare-aminte cele mai autorizate surse despre sfinţii închisorilor. Cum este, de exemplu, această carte despre Valeriu Gafencu, Sfântul închisorilor. Mă bucur că a apărut. Vă citesc doar un citat de pe ultima copertă a acestei cărţi, un cuvânt al părintelui Arsenie Papacioc: „Pe oamenii aceştia, pe Gafencu, pe Trifan, pe Marian, pe aceştia toţi, Maxim, Pascu şi ceilalţi, pe toţi i aş sfinţi. (Adică i-ar canoniza, dacă ar putea.) Era oare unul mai bun ca celălalt? Toţi erau gata de moarte.” Şi subliniază părintele Arsenie asta, pentru că duşmanii lui Hristos, nemaiputând suporta mulţimea argumentelor pentru canonizarea lui Valeriu Gafencu, spun: „Da, da, doar Gafencu a fost bun, ceilalţi n-au fost buni!” De asta părintele Arsenie zice: „Toţi erau gata de moarte, nu era niciunul mai bun decât celălalt! Contează maniera în care primeşti suferinţa. Pe toţi i-aş sfinţi, pentru că au fost sinceri şi pentru că nu au ezitat a se jertfi. Toţi jertfeau. S-au dus cu toţii, rând pe rând. Cu o bucurie greu de explicat, la proscomidie îi amintesc pe toţi aceştia, ca pe nişte luptători, alături de marii voievozi ai ţării.”

Să ne ajute Bunul Dumnezeu să înţelegem că vieţile noastre se vor schimba dacă vom putea să ne închinăm în biserică în faţa icoanelor acestor sfinţi! Să dea Bunul Dumnezeu să înţelegem câtă nevoie avem să cunoaştem vieţile adevărate ale unor astfel de sfinţi, chiar dacă unii îi defăimează şi scriu lucruri mincinoase despre ei! De exemplu, sunt acuzaţi aceşti sfinţi cum că ar fi fost criminali legionari şi că ar fi făcut tot felul de fărădelegi. Dar nu au fost criminali… Duşmanii adevărului spun că părintele Ilie Lăcătuşu, care a fost membru al Mişcării Legionare, ar fi rămas neputrezit după moarte pentru că până la sfârşitul vieţii sale nu s-a dezis de Mişcarea legionară. Şi există o fotografie cu părintele Lăcătuşu la vârsta bătrâneţii, salutând cu „Trăiască Legiunea!”, nu pentru că ar mai fi fost vie Mişcarea Legionară, ci pentru că a păstrat recunoştinţă acestei şcoli spirituale prin care a trecut.

Nu voi vorbi foarte mult despre Mişcarea Legionară, dar nu pot nici trece sub tăcere ceea ce s-a întâmplat cu această mişcare, despre care părintele Arsenie Papacioc spunea într-o mărturie filmată: „Şcoala mea spirituală a fost Mişcarea Legionară”. Trăim o vreme în care televiziunile ne-au copleşit cu tot felul de filme cu legionari criminali, cu asasini, cu o sumedenie de cărţi în care se vorbeşte despre tot felul de asasinate – dintre care unele sunt pur şi simplu înscenări. Propaganda comunistă a încercat să-i rupă pe oameni de mărturia cea bună pe care au dat-o sfinţii închisorilor, invocând asasinatele legionare. Au fost asasini sfinţii închisorilor? Nu, nu au fost…! Valeriu Gafencu spune foarte frumos: „Nu regret că am îmbrăcat cămaşa legionară. Regret că nu am îmbrăcat mai devreme cămaşa lui Hristos”.

De fapt Mişcarea Legionară a ajuns la măsura ei abia în închi­sorile comuniste. Chiar dacă la începuturi au existat unele extreme şi unele acte mai dure, cum a fost asasinarea lui Duca, de exemplu… Nu există pădure fără uscături şi nu putea Corneliu Codreanu să inventeze o şcoală spirituală perfectă. Nu exista altă şcoală spirituală în afara Bisericii. Dar neamul românesc a avut oameni care, văzând perico­lul comunist, şi-au asumat lupta jertfelnică pentru ţară şi pentru Biserică. Ion Gavrilă Ogoranu povestea, la un moment dat, cum a intrat el în Frăţiile de cruce – din care a făcut parte şi Valeriu Gafencu. Frăţiile de cruce erau alcătuite din elevi, erau o anticameră a Mişcării Legionare. Într-o noap­te ploioasă, li s-a spus tinerilor care voiau să intre în Frăţiile de cruce că trebuie să se întâlnească undeva, depar­te, pe un munte, într-un anumit loc. Şi exact când era vre­mea mai rea, începuse ploaia, exact în noaptea aceea a fost fixată întâl­nirea. De ce? Ca să se vadă, să fie încercată râv­na celor care voiau să intre în Frăţiile de cruce. Şi spune Ion Gavrilă Ogoranu că mergea singur, prin ploaie, fiind vre­me urâtă, şi nu ştia că se va întâlni şi cu alţii. Şi mergând, pe măsură ce se apropia de destinaţie, se întâlnea cu din ce în ce mai mulţi colegi şi, la locul de întâlnire, şi a dat seama că veniseră aproape toţi colegii lui. Adică fără să ştie unii de ceilalţi, toţi aveau râvna de a lupta pentru neam şi pentru ca mărturia creştină să nu fie su­focată în România aşa cum fusese sufocată, pe exemplu, în Spania comunistă. Intrând în această mişcare, mai întâi în Frăţiile de cruce şi apoi în Mişcarea Legionară, unii oa­meni au renunţat la păcate şi au pornit pe calea jertfei. Nu poate fi propusă însă astăzi Mişcarea Legionară ca un model de ieşire din impasul politic actual. Au existat, după 1989, tot felul de grupări aşa-zis legionare, grupări de tineri dezorientaţi, care au încercat să copieze idealul legionar purtând cămăşi verzi şi centură în diagonală, salutând cu „Trăiască Legiunea şi Căpitanul!” şi manifestând un spirit polemic neancorat în tradiţia duhovnicească a Bisericii noastre.

În prefaţa acestei cărţi – Sfântul închisorilor - P.S. Andrei de la Alba Iulia zice foarte frumos: „De remarcat este că părintele Moise (de la Oaşa, cel care a îngrijit cartea - n.n.) a reuşit să scoată în evi­denţă faptul că efectiv Valeriu Gafencu a reuşit să se deli­miteze de orice ideologie şi atitudine partizană, acţio­nând pur şi simplu ca un sincer ucenic al lui Hristos. Chiar dacă la început a făcut parte din Frăţiile de cruce, din elanul său pentru viaţa spirituală curată, fără compro­misuri şi politicianisme, a ajuns să se detaşeze atât de mult de toate, încât unii dintre cei de dreapta îl socoteau un exa­gerat şi mistic.” Şi în- tr-adevăr, au fost legionari care au văzut în Mişcarea Legionară strict o soluţie de salvare a ţării, o soluţie de ieşire din impasul politic al ţării şi atât. Au fost chiar legionari care, în loc să ducă viaţa cea bună în Hristos, în loc să ducă lupta împotriva patimilor şi a pof­telor, strigau: „Mişcarea! Mişcarea! Mişcarea!”, dar tră­iau în păcate, făceau greşeli foarte mari. Valeriu Gafencu a arătat că a ştiut să transfigu­reze idealul legionar atunci când a ajuns în închisoare. De fapt, în închisori s-a înţeles rostul acestei şcoli spirituale care a fost Mişcarea Legionară…

P.S. Andrei observă că un fel de apologie a Mişcării Legionare în vremurile noastre este foarte periculoasă, pentru că ar împiedica tocmai canonizarea sfinţilor închi­so­rilor. Valeriu Gafencu nu este sfânt pentru că a fost le­gionar – membru al Frăţiilor de cruce de fapt, Valeriu Gafencu este sfânt pentru că a fost măr­tu­ri­si­tor al lui Hristos. Costache Oprişan nu este sfânt pentru că a fost legionar, ci pentru că a fost mărturisitor al lui Hristos. Dar am auzit că în închisoarea de la Aiud peste 70% dintre deţinuţi au fost legionari. Acolo oamenii care au iubit neamul şi ţara au dat mărturia cea bună în faţa comuniştilor şi au ştiut să pătimească pentru Hristos în închisoare.

În zilele noastre, repet, ar putea fi pericu­loasă orice propagare a ideologiei politice legionare; situaţia din ţară este cu totul alta şi soluţia spirituală este cu totul alta. De altfel, în anii de după revoluţie, când am cunoscut şi eu câţiva bătrâni legionari care au pătimit pentru Hristos în temniţele comuniste, soluţia pe care o aşteptau era „America, America! Să vină America să ne salveze! Să vină America să ne izbăvească!” Rămăseseră încă din închisori cu gândul acesta că americanii vor veni şi ne vor salva. Şi mulţi ani au trecut până când unii din ei au înţeles că de fapt comunismul, în ţara noastră, fusese impus cu ajutorul americanilor şi că, de fapt, situaţia României fusese rezolvată într-o afacere de familie ruso-americană, când americanii ne-au lăsat pe mâna ruşilor.

Nu cred că este de folos să fie reactivată Mişcarea Legionară. De altfel, cred că dacă ar fi trăit astăzi Gafencu, Costache Oprişan, şi dacă ar fi fost tânăr părintele Gheorghe Calciu, nu ar fi căutat o soluţie identică. Fiecare perioadă a istoriei are soluţiile ei. Ceea ce trebuie noi să facem însă este să luăm exemplu din mărturia pe care aceşti eroi ai credinţei au dat-o în faţa prigonitorilor, fie că unii au murit înainte de a ajunge la închisoare, fie că au murit în închisoare, fie că alţii au dat-o după ce au ieşit din închisoare.

Noi trebuie, fraţilor, să înţelegem că orice greşeală pe care o fac susţinătorii canonizării sfinţilor închisorilor poate fi fatală. Dacă se va trâmbiţa: „Legiunea! Legiunea! Legiunea! Legiunea! Legiunea”, pentru că mulţi dintre sfin­ţii închisorilor au fost legionari, Dumnezeu nu va îngă­dui ca aceştia să fie canonizaţi. Pentru că o ast­fel de canonizare poate produce tulburare în popor.

În Rusia, de exemplu, mare tulburare a produs cano­ni­zarea ţarului şi a familiei ţariste. Deşi ţarul a făcut mi­nuni, şi familia ţaristă a făcut minuni, totuşi, unii oameni, considerând că unele fapte ale ţarului - precum aşa-zisa abdicare - au fost mari greşeli, au afirmat că: „Biserica a greşit canonizându-i.” Şi, în sfârşit, chiar în ţara noastră a fost o anumită tul­bu­rare legată de canonizarea Sfântului Ştefan cel Mare, pentru că a fost greu pentru oameni să înţeleagă că Ştefan cel Mare a murit în pocăinţă şi a ajuns sfânt.

De altfel, chiar şi părintele Arsenie Papacioc mărtu­risea într-un interviu filmat: „A venit la mine un arhie­reu să discutăm despre canonizarea Sfântului Ştefan şi am fost împotrivă.” Pentru că părintele Arsenie ştia cum, îna­in­te de 1989, comuniştii voiau canonizarea lui Ştefan cel Mare din motive pur politice. Văzând cum sârbii canoni­zează atâţia voievozi, văzând cum ruşii canonizează atâţia întâi-stătători ai nea­mu­lui lor, atâţia conducători ai neamu­lui lor, partidul co­mu­nist român – ca să nu fie mai prejos românii – voia cano­ni­zarea lui Ştefan nu din motive duhovniceşti, ci doar pentru întărirea sentimentului naţional. Şi părintele Papacioc şi-a manifestat reticenţele faţă de asemenea criterii de cano­ni­zare. Numai că Dumnezeu a vrut ca robul Său, Ştefan cel Mare, să fie canonizat. Precum ştiţi, el a fost cinstit ca sfânt de către popor cu multă vreme înainte de canonizarea oficială.

Cred că dacă s-ar trâmbiţa prea mult că aceşti măr­tu­risitori au fost legionari, nu s-ar face decât să se întârzie canonizarea lor sau, dacă vor fi canonizaţi, să se producă tulburare în popor şi unii oameni care au fost îndoctrinaţi de mentalitatea comunistă să spună: „Nu! Biserica gre­şeşte, Biserica a căzut în rătăcire. Dacă i-a canonizat pe Gafencu şi pe Oprişan, nu mai vreau să fac parte din această Biserică!”. E nevoie deci de foarte mult discernă­mânt. De fapt, o carte cum este aceasta, Valeriu Gafencu – sfântul închisorilor, sau o carte cum este cea cu părintele Marcu de la Sihăstria, Mărturisirea unui creştin, ne arată care sunt faptele jertfelnice ale acestor mărtu­risitori şi cum trebuie să-i urmăm. Canonizarea Sfântului Ştefan nu a venit repede. Repede a avut loc, de exemplu, canonizarea Sfântului Grigorie Palama, care a fost canonizat chiar de uceni­cul şi biograful său, Sfântul patriarh Filothei Kokkinos. Aşa cum Sfântul Simeon Noul Teolog îl cinstea ca sfânt pe povăţuitorul său duhovnicesc, pe Cuviosul Simeon Evlaviosul, ba chiar îi făcea praznic la mănăstire an de an, aşa ar trebui noi să-i prăznuim pe sfinţii închiso­rilor în inimile noastre.

Închei prezentându-vă câteva mărturii despre părintele Ilie Lăcătuşu.

Părintele Constantin Galeriu: „Părintele Ilie Lăcătuşu a petrecut cu Hristos în anii de temniţă aşa cum am petrecut şi noi. Iar în credincioşia lui sfântă, iată, s-a împărtăşit de acest dar mare: să guste din taina Învierii, deci a nestrică­ciunii, şi a moştenirii vieţii de veci.”

Părintele Arsenie Papacioc a spus aşa: „Eu am fost cercetat dacă să-l canonizeze pe Ştefan cel Mare. A venit un arhiereu la mine. N-am fost de aceeaşi părere. Mai repede sunt pentru părintele Ilie Lăcătuşu, pentru că sunt nişte semne de la Dumnezeu: are mireasmă şi este neputrezit. Trebuie să atrageţi atenţia Patriarhului. Trebuie să mişte cineva. Dar este mai greu să-l sanctifice. Pentru că cel mai evident lucru şi de nediscutat este că nu a putrezit şi că are mireasmă. A rămas toată lumea cu această credinţă (că părintele e sfânt). Dispuneţi o canonizare!”, a zis părintele Arsenie Papacioc.

La mormântul părintelui Ilie Lăcătuşu au venit arhierei şi au citit rugăciuni de dezle­gare. Iar unul dintre aceştia, care avea reţineri faţă de sfin­ţenia părintelui Ilie, după ce a venit şi i-a citit rugăciunea de dezlegare, crezând că trupul părintelui se va desface, va putrezi, va fi ţărână, văzând că trupul a rămas întreg, a căpătat evlavie faţă de părintele Ilie. De altfel au mai existat, în istoria Bisericii, unii oameni care au avut adversitate faţă de un sfânt, iar apoi i-au înţeles sfinţenia.

Există chiar o viaţă a Sfântului Ioan Iacob de la Hozeva în care apar mărturii despre unii clerici care s-au opus canonizării sfân­tului. Cei care aţi citit mărturiile acelea aţi văzut că unii dintre aceşti clerici au avut de pătimit foarte mult pentru împotrivirea lor. Şi tot aşa vor avea de pătimit şi clericii zilelor noastre care se opun canonizării sfinţilor închisorilor.

Ce e de făcut? Spun unii oameni din popor: „Nu sunt canonizaţi sfinţii închisorilor, pentru că se împotrivesc unii ierarhi care au pactizat mai mult sau mai puţin cu Securitatea.” Dar situaţia asta nu se întâmplă numai la noi în ţară. Şi în Rusia au fost ierarhi care au pactizat cu Securitatea, şi totuşi s-au pocăit şi au înţeles că sfinţii închisorilor pot fi canonizaţi. Aceasta este cea mai mare dovadă că ţi-ai înţeles greşeala. Da, ai pactizat cu Securitatea şi implicit cu diavolul, dar vrei să te ierte Dumnezeu, şi atunci îi cinsteşti pe robii lui Dumnezeu. Şi o astfel de canonizare ar fi cea mai mare dovadă de pocăinţă din partea celor care au greşit în perioada comunistă. Nu ne interesează statistici precise, cum există în Rusia, – câţi clerici au pactizat, câţi ierarhi au pactizat – nu lucrul acesta ne interesează! În Biserica Ortodoxă nu avem duhul judecării: „Uite-l! Să-l aruncăm la coş, să-l aruncăm la gunoi!” Nu! Noi, în biserică, vrem întoarcerea tuturor. (…)

Să înţelegem, iubiţilor, cât de mare este pocăinţa! Şi dacă până acum am avut îndoială faţă de sfinţenia măr­tu­ri­si­torilor din temniţele comuniste, să zicem: „Doamne, iartă-mă că i-am judecat pe robii Tăi, acum aju­tă-mă să-i cinstesc în inima mea aşa cum se cuvine!” Astăzi să ne dăm seama că am greşit, şi de astăzi să ne ru­găm ca Dumnezeu să rânduiască pentru ca robii Săi să fie cano­nizaţi şi să poată fi cinstiţi de întreaga Biserică. Amin!