Pilda Fiului risipitor (Luca 15, 11-32) este, în esență, o descoperire a inimii părintești a lui Dumnezeu, mai mult decât o poveste despre căderile și ridicările omului. Deși protagoniștii sunt cei doi fii, adevăratul centru al pildei rămâne Tatăl cel iubitor, Care nu judecă după măsura dreptății omenești, ci după prisosința milei și a iubirii.
Însă, pentru a înțelege cu adevărat greutatea pildei, trebuie să vedem și cum erau percepute lucrurile de către un evreu din vremea Mântuitorului. Sunt detalii care nouă, astăzi, ne scapă, dar care, pentru ascultătorii de atunci, erau de-a dreptul șocante.
Fiul cel mic și ruperea de Tatăl
Actul prin care fiul mai tânăr cere partea sa de moștenire este o răzvrătire împotriva rânduielii firești, căci, în tradiția iudaică, moștenirea se împărțea doar după moartea tatălui, iar fiul cel mai mare primea o parte dublă față de ceilalți :
„Ci va fi așa: în ziua când își va împărți averea sa fiilor săi, aceluia întâi-născut îi va da îndoit din toate câte se vor afla la el, căci acesta este pârga puterii lui și lui i se cuvine dreptul de întâi-născut.” (Deuteronom 21, 17).
Moștenirea pe care o cere fiul cel mic tatălui era nu doar o lipsă de respect, ci aproape o blasfemie, căci era ca și cum i-ar fi spus părintelui său: „Pentru mine ești ca și mort!”.
Regula după care se făcea împărțirea moștenirii implică, așadar, un detaliu important: chiar dacă fiul cel mic și-a luat partea și a plecat, fiul cel mare avea deja mai mult decât el. Și totuși, în final, vedem că tocmai acesta va fi cel nemulțumit, incapabil să guste din bucuria întoarcerii fratelui său.
În textul original grecesc, fiul risipitor este numit asōtos (ἄσωτος), un cuvânt care provine din a-sōtēria, adică „fără mântuire”, „în chip nemântuitor”. Viața lui destrăbălată nu înseamnă doar cheltuială nechibzuită, ci și o existență ruptă de orice nădejde. Căci, așa cum vedem din textul grecesc, el își cere „ousia”-sa (οὐσία), termen care înseamnă atât „bogăție” cât și „ființă, esență”. Prin urmare, fiul nu ia doar bunurile materiale, ci, într-un fel, își ia ființa, viața sa, rupându-se de tatăl său. El va ajunge, prin epuizarea vieții sale nu numai la un desfrâu moral, ci la o viață lipsită de orice sens, înstrăinată de Dumnezeu.
Pocăința: o întoarcere spre lumină
Plecat departe, fiul își risipește averea și ajunge să păzească porcii, ceea ce pentru un evreu era cea mai mare dintre umilințe. Căzut atât de jos, și-ar fi dorit măcar să se sature din roșcovele lor, dar nimeni nu i le dădea. Prăbușirea lui este totală: nimeni nu-l mai privește ca pe un om. Aici, în această nimicire de sine, își „vine în fire”. Prin pocăință își descoperă sinele autentic, adevărul ființei sale.
Primii pași pe care îi face pentru a ieși din întunericul în care ajunsese, sunt pași de umilință, gândind după dreptate, în mod juridic: „Voi merge la tatăl meu și-i voi spune: Tată, am greșit... Fă-mă ca pe unul din argații tăi” (Luca 15, 18-19). În mintea sa, relația tată-fiu fusese compromisă, iar acum spera măcar la o poziție servilă, crezând că o astfel de apropierea de tatăl ar fi meritat. Din acest plan pe care și-l face, se vede că încă nu înțelege că iubirea tatălui nu funcționează după logica negocierii.
Tatăl cel iubitor – chipul milei dumnezeiești
În Orientul antic, un om în vârstă, respectabil, nu alerga niciodată în public, căci pentru aceasta trebuia să-și ridice veșmântul lung, expunându-și picioarele, ceea ce era considerat un act lipsit de demnitate, o faptă de rușine. Dar tatăl nu pregetă să suporte această umilință pentru a-și primi grabnic fiul în îmbrățișare.
Alergarea Tatălui nu este doar o expresie a iubirii, ci și un act de protecție, căci, potrivit Legii, comunitatea ar fi avut dreptul să-l ucidă cu pietre, ca pe un fiu neascultător:
"De va avea cineva fiu neascultător și îndărătnic, care nu ascultă de glasul tatălui său, nici de glasul mamei sale [...] atunci să-l prindă tatăl lui și mama lui și să-l ducă la bătrânii cetății [...] să-l ucidă cu pietre și să moară.”(Deuteronom 21, 18-21).
Astfel, iubirea Tatălui nu doar iartă, ci și izbăvește de judecata nemiloasă a oamenilor. Iar modul în care iartă este de-a dreptul copleșitor. Nu-i cere fiului explicații, nu-i reamintește greșelile, nu-l umilește. De câte ori nu facem noi tocmai opusul? Când cineva își face curaj să vină să ne ceară iertare, ținem să-l mai dojenim puțin, să-i reamintim cât de tare ne-a rănit, să-l facem să simtă greutatea greșelii. Tatăl din pildă, însă, nici măcar nu-l lasă pe fiu să-și termine planul de „negociere”: îl întrerupe, îl îmbrățișează și poruncește să i se dea inel, haină și încălțăminte, semne vizibile ale statutului de fiu.
O bucurie împărtășită
Bucuria tatălui care își vede fiul întors nu poate rămâne ascunsă și el dorește să o împartă cu toată comunitatea: "aduceţi viţelul cel îngrăşat şi-l înjunghiaţi şi, mâncând, să ne veselim" (Luca 15, 23). Toate acestea arată că întoarcerea unui om la Dumnezeu este o sărbătoare pentru întreaga Biserică. Până și îngerii se bucură „pentru un păcătos care se pocăiește” (Luca 15, 10).
Fiul cel mare: un alt fel de înstrăinare
Și totuși, în acest tablou al milei divine, cineva rămâne în afara bucuriei: fiul cel mare. În contrast cu bucuria tatălui, fiul cel mare se mânie. Deși moștenirea îi aparține deja, el se vede pe sine ca pe un slujitor: „Iată, de atâția ani îți slujesc și niciodată n-am călcat porunca ta” (Luca 15, 29). Și, cu toate că trăiește în apropierea tatălui, el nu-l cunoaște cu adevărat și nu își înțelege menirea. Nu înțelege că în părtășia dragostei „toate ale mele sunt ale tale” (Luca 15, 31). Rămâne într-o mentalitate de slugă, deși fusese chemat la o viață de fiu.
El nu se poate bucura că fratele său a fost primit, ci se simte nedreptățit. Nu-l numește „fratele meu”, ci „acest fiu al tău”, înstrăinându-se singur de familie. Iar tatăl trebuie să-i amintească un lucru esențial: „fratele tău a fost mort și a înviat”.
Întoarcerea ființei la Tatăl
Prin această pildă, Hristos ne descoperă adevărata noastră chemare: să trăim ca fii ai Tatălui ceresc, nu ca robi ai Legii și ai propriilor judecăți. Fiul cel mic s-a întors din moarte la viață, iar fiul cel mare este chemat să iasă din judecata rece și să intre în bucuria comuniunii.
Cei doi fii reprezintă două moduri diferite prin care se vede ce înseamnă să fii fără Dumnezeu. Noaptea sufletului, această părăsire pedagogică de către Dumnezeu, nu este o pedeapsă, ci un mijloc de cunoaștere autentică. Asemenea fiului cel mare din Pilda Fiului Risipitor, cel care rămâne aproape de Tatăl, dar nu ajunge să-L înțeleagă în profunzime, și ascetul trece printr-o lipsire voită de har. Până ce omul nu experimentează absența lui Dumnezeu, nu poate prețui cu adevărat ce înseamnă să fie cu El.
Fiul cel mare crede că este aproape de Tatăl, dar, de fapt, inima sa rămâne rece, necunoscătoare iubirii autentice. În mod asemănător, asceții care ajung la o anumită stare de dreptate morală, dar nu au trecut prin noaptea sufletului, pot trăi într-o iluzie spirituală. Doar când Dumnezeu Însuși îi părăsește, îngăduind o stare de uscăciune, neputință și chiar deznădejde, aceștia încep să înțeleagă cine sunt cu adevărat și ce înseamnă să fii fiu al lui Dumnezeu.
Paradoxal, această lipsire de Dumnezeu este tocmai calea prin care omul ajunge la o autentică venire în sine. Așa cum fiul risipitor a trebuit să ajungă în cel mai josnic loc pentru a-și descoperi adevărata identitate de fiu, la fel și omul drept, dar neîncercat, trebuie să fie lipsit de prezența divină pentru a descoperi ce înseamnă, în mod real, a fi cu Dumnezeu. Astfel, Dumnezeu Își retrage harul nu pentru a pedepsi, ci pentru a învăța sufletul să-L iubească nu pentru darurile Sale, ci pentru El Însuși.
Încercarea necesară pentru o cunoaștere autentică
Asemenea lui Iov, ascetul lipsit de har, fiul cel mare neînțelegător și chiar fiecare om chemat la mântuire trebuie să treacă prin această pedagogie divină, pentru ca, pierzând, să poată dobândi cu adevărat. Este necesar să pierdem ceva, să îl pierdem pe "Isaac al nostru", ca să-l putem primi înapoi transfigurat. Este necesar să pierdem βίος - ουσία noastră, să dăruim în mod liturgic «ale Tale, dintru ale Tale» și «toată viața noastră lui Hristos să o dăm».
Așadar, o întâlnire autentică presupune și o încercare. Astfel vedem cum și Sfântului Pavel, înainte de convertire, trăia cu convingerea că slujește lui Dumnezeu, dar de fapt nu Îl cunoștea. La fel și fiul cel mare: el rămâne în casă, dar nu înțelege că nu ascultarea exterioară, ci dragostea filială este cea care îl face moștenitor al Tatălui.
Singurul drum pentru toți este cel al pocăinței
În final, pilda ne arată că nu există două căi separate – una a păcatului și alta a dreptății –, ci un singur drum: acela al pocăinței. Creșterea spirituală nu este liniară, ci un parcurs cu suișuri și coborâșuri, iar adevărata dreptate nu este una rigidă, ci una vie, născută dintr-o relație autentică cu Dumnezeu.
Această pildă se reflectă în fiecare dintre noi, căci, în diferite momente ale vieții, ne regăsim fie în fiul cel mare, fie în cel risipitor. Esența ei nu constă doar în revenirea fiului la casa tatălui, ci în descoperirea adevăratei relații cu Dumnezeu – una bazată nu pe reguli și merite, ci pe iubire și har.
Și aceasta este, în final, cheia parabolei: Dumnezeu nu caută slugi, ci fii. Iar fiu este cel care ajunge să-și vadă Tatăl așa cum este: plin de iubire și milostivire, văzându-se una (prin har) cu El.
La sfârșitul pildei, nu știm dacă fiul cel mare a intrat în casă sau nu. Rămâne o taină deschisă, o chemare pentru fiecare dintre noi: vom rămâne în afara sărbătorii, judecând și împărțind dreptatea după mintea noastră? Sau vom intra în casa Tatălui, împărtășindu-ne din mila Lui nesfârșită?
Un articol de Thomas R. Wenn
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu