Pictorul iconar Marius Isbășoiu despre icoana Maicii Domnului de la Mănăstirea Neamț și câteva tropare inedite închinate Preasfintei Născătoare de Dumnezeu

Icoana Maicii Domnului de la Mănăstirea Neamț

Icoana Maicii Domnului de la Mănăstirea Neamț este o icoană făcătoare de minuni care a fost dăruită domnitorului Alexandru cel Bun de către Împăratul Bizanțului Ioan al VIII-lea Paleologul în anul 1429. O altă tradiție îl menționează pe Manuel al II-lea Paleologul ca fiind cel care a dăruit icoana în semn de recunoștință Voievodatului Moldovei. Este considerată cea mai frumoasă și cea mai veche icoană datată de tip Hodighitria din România.

Inițial, ea a fost așezată în biserica Sfântul Gheorghe – Mirăuți, din Suceava, care a îndeplinit rolul de Catedrală Mitropolitană a Moldovei, între anii 1402-1522. Icoana Maicii Domnului a stat în biserica Sfântul Gheorghe până în anul 1415, când a fost așezată în Mănăstirea Neamț, unde se află și acum.

În timpul Revoluției de la 1821, icoana a fost ascunsă din calea turcilor într-o poiană de pe Muntele Rusu. Acolo va sta îngropată din iunie 1821 până în octombrie 1822. Despre acest lucru, povestește un monah al Mănăstirii Neamț.

„Hotărându-se din toate părţile cum că năvălesc turcii întru această ţară asupra volintirilor (ostaşi înrolaţi în armata lui Alexandru Ipsilanti, conducătorul Eteriei - n.r.), în vremea stăreţiei părintelui Ilarie, atunci îndată a şi pus stareţul pe nişte părinţi cinstiţi de au ascuns în pădure sfânta icoană cea făcătoare de minuni. Iar Maica Domnului s-a arătat în vis unui cuvios bătrân şi i-a zis: «Voi mă ascundeţi, dar eu tot nu vă voi părăsi». Şi cu adevărat se cunoaşte că mare minune a fost, căci aici, pe aproape de această mănăstire, s-au isprăvit toată tulburarea turcilor cu volintirii, întrucât s-a ars şi Mănăstirea Secu şi altele întru acea cumplită vreme. Şi veneau turcii uneori cu grămada şi cu punere ca să prade şi Mănăstirea Neamţului. Însă cum ajungeau aproape, îndată li se prefăcea mânia lor în blândeţe. De care lucru şi ei singuri se mirau, nepricepându-se ce este aceasta.”

Astăzi, pe locul în care a fost îngropată icoana Maicii Domnului se află Schitul Icoana Veche.

Icoana aflată acum în biserica mare a Mănăstirii Neamnț este îmbrăcată în anii 1844-1845, într-o ferecătură ornamentată cu pietre prețioase, în timpul stareţului Neonil.

Modelul originar nu este una din acele icoane pictate pe lemn de către iconarii din vechime, ci este o icoană nefăcută de mână din orașul Lida, din Israel, care a fost întipărită în chip minunat pe un stîlp, în vremurile în care sfinții Apostoli Petru și Ioan propovăduiau în Palestina. Datorită acestui lucru, icoana este cunoscută și sub numele de ”Lidianca”.

În anul 665, viitorul Sfânt Patriarh Gherman al Constantinopolului, a comandat unui zugrav să îi facă o icoană pictată pe lemn care să fie copie fidelă a icoanei parietale din Lida. Atunci cînd devine patriarh, Sfântul Gheman o aduce la Constantinopol și o dăruiește Mănăstirii Heleopatra. La începutul prigoanei iconoclaste, în anul 716, este trimisă la Roma Papei Grigorie al III-lea. Timp de 106 ani icoana stă în Basilica „Sfântul Petru” din Roma, căpătând astfel și numele de ”Romanca”. După perioada iconoclastă, icoana este readusă (sau se întoarce singură, în chip minunat) în Mănăstirea Heleopatra, în vremea Sfintei Împărătese Teodora și a Sfântul Metodie, Patriarhul Constantinopolului. Aici va sta până în jurul anului 1400, când se spune că a fost dăruită domnitorului Moldovei.

Această icoană seamănă ca stil cu unele icoane pictate în secolul XIV, adică secolul la sfârșitul căruia a fost dăruită domnitorului Moldovei. O altă taină a vechimii icoanei, o constituie și starea de conservare a picturii, care nu poate fi atât de bună pentru o icoană de secol VII. Aceste lucruri constituie o minune în sine de care ne putem bucura de fiecare dată când ne închinăm la cinstita icoană a Mănăstirii Neamț.

Marius Isbășoiu,

pictor iconar

Tropare inedite în cinstea Maicii Domnului 
atribuite lui Manuel Rammatas, 
studiu de Mihail Mitrea & Maria-Lucia Goiană

Doi cercetători în studii bizantine, dr. Maria-Lucia Goiană (Academia Austriacă de Științe – Viena) și dr. Mihail Mitrea (Facultatea de teologie ortodoxă a Univ. Babeș-Bolyai – Cluj-Napoca / Institutul de Studii Sud-Est Europene, Academia Română – București) au tradus un imn bizantin uitat, în limba română (pentru prima dată într-o limbă modernă). Această traducere, precum și studiul științific aferent, sunt rodul unui proiect de cercetare desfășurat de cei doi.

Imnul, închinat Maicii Domnului, are 26 de strofe și a fost compus cel mai probabil în prima jumătate a secolului al XIV-lea de către Manuel Rammatas, și se găsește în doar două manuscrise bizantine: într-o colecție aparținând Sf. Filotei Kokkinos (manuscris aflat la Moscova) și într-o psaltire din aceeași perioadă. Imnul se cânta, așa cum scrie în titlu, pe o melodie compusă de Ioan Cucuzel, însă notația muzicală s-a pierdut. 

Sursa

 

Vă oferim în cele de mai jos câtva strofe.

[1]

Din buze necurate,

din cuget smerit,

primește acest glas de rugăciune 

și nu te-ndepărta, Fecioară,

din cauza mulțimii greșelilor,

de cei ce vin la tine.

[2]

Noaptea adâncă a păcatelor 

și întunericul deznădejdii 

ne-au învăluit, Născătoare de Dumnezeu.

Tu, strălucitoare fiind ca luna,

împrăștie-l

cu razele mijlocirilor tale.

[3]

De șapte ori am ațâțat

văpaia Gheneei 

cu mărăcinii patimilor.

Ca una ce ești nor ușor, Fecioară,

stinge-o

cu roua milei tale.

[4]

Lucruri slăvite sunt grăite despre tine,

Născătoare de Dumnezeu.

Căci Dumnezeul cel mai presus de dumnezeire pe tine singură 

te-a ales, precum a știut,

pricină mai presus de pricină 

a Întrupării Sale.

[5]

Strălucește-ne nouă, Fecioară, primavara

bucuriei nepieritoare,

în iarna durerilor,

iar gerul păcatului 

risipește-l degrabă 

prin caldă mijlocirea ta.

[6]

Masa Vieții, Curată,

cea care ai dăruit lumii 

cereasca pâine

coaptă cu focul dumnezeirii,

învrednicește-ne

de dumnezeiescul ospăț. 

[7]

Marea gândurilor,

talazul patimilor

înviforează corabia sufletului nostru.

Cu a rugăciunilor tale cârmă

mergând înaintea noastră, Fecioară,

cârmuiește-ne.

[8]

Altar de aur al tamâierii

cu adevarat te-ai aratat, Fecioară,

Căci pe tine Cuvântul, aducându-L ca jertfă de tămâie trupul,

pe care l-a luat din tine,

ne-a umplut pe noi toți 

de miros de bunămireasmă.

[9]

Nu lepada, Fecioară,

cântările mele de rugăciune,

ci plecând dumnezeieștile tale urechi,

ia aminte la jalnicul meu glas

și-mi dă dezlegare 

păcatelor mele.

[10]

De arșița răutății strașnic 

fiind mistuiți, Fecioară,

alergăm la tine, care ești munte umbrit.

Cu ramurile milostivrii tale

umbrindu-ne, dăruieşte-ne

răcoarea ta.

[11]

Peșteri de tâlhari, de gânduri nepotrivite,

arătându-ne, Fecioară,

acum venim la dumnezeiasca ta casă 

și te rugăm:

arată-ne casnici

și locașuri ale lui Dumnezeu. 

[12]

Mijloc care unește 

cele despărțite te-ai arătat 

și unire a hotarelor care nu au amestecare,

căci pe Dumnezeu cu oamenii

L-ai unit, Curată,

prin nașterea-ți feciorelnică.

[13]

Postind de virtute

și înfruptându-ne cu nesaț din răutate,

acum flămânzim după hrana dumnezeiască, Preacurată,

tu, care ești hrănitoarea Mântuitorului,

hranește-ne 

cu pâinea pocăinței. 

***

[24]

„Ca doi bănuți

 ai sufletului meu văduvit

 de însoțirea Duhului, primește-mi, Curată,

rugăciunea și imnul, 

(care sunt) neînsemnate, dar aduse

 cu dor dumnezeiesc.”