Poeme din Epifania lui Daniel Turcea

Pe acela sa-L iubesti, Care nu te va parasi

cand vei fi parasit de toate.

Cand pier toate, nu te va lasa sa pieri.

Vino, Iubitule,

sfarama ultimile legaturi pamantesti, nu intarzia

clipa cand nu mai traiesc

decat pentru Tine,

uitandu-ma pe mine,

sa nu vad, sa nu doresc nimic!

In acea pace dulce, pe care lumea n-o da omului,

cand Glasul Lui se-aude in tine,

minunat mangaiere aduce.

Rugăciune

I

Rugați-vă

pentru mine, rugați-vă,

biruitorilor, fericiților.

rugați-vă în lumină

în har

și în adevăr

să-ncep

eternitatea

ascultării lui Dumnezeu

a vieții în Dumnezeu

a rugăciunii

iartă-mă,

Te-am căutat în petale, în chipul

cel mai frumos, am crezut

că erai

în clipa cea scrisă

Te iubesc dar prea puțin,

Dă-mi să Te iubesc

cu întreaga-mi ființă!

II

Tu

cel care, întreg

locuiești în mine,

acum

străin mie,

lasă doar

razele Tale

să strălucească în inima mea,

învie sufletul meu

cel pustiit

cum din piatră ai izvorît apa cea vie.

Doamne,

eu sunt orbul, deschide

ochii cei de taină ai inimii,

sunt cel mai ticălos dintre oameni

-lepra păcatului acoperă sufletul meu-

Curățește-mă!

Ajută necredinței mele...

Epifania

I 

mai mult decât viaţa 

decât lumina 

Mângâietor 

mai sus 

mai adânc 

mai aproape 

cuvintele precum o torţă
într-o mantie de flăcări, arzând 

II 

apă 

şi duh 

sânge
şi apă
cuvânt
şi viaţă
Cuvânt 

văz-duh

III 

sunt pulberea drumului 

pleopapă
aproape mormânt 

fie 

Iubirea 

în noi să înceapă
sfânt, sfânt, sfânt

Tăcerea

ce ușurare în suflet se lasă, cum

tainic lucrează nepătruns

Adevărul,

Fără să știu, fără să înțeleg

iată, acum,

mai presus de fire,

în inimă-mi

grăiește Tăcerea.

Tăcerea,

Logos în Euharistie, izvor

al negrăitei liniști

căruia eu nicicând nu i-am fost vrednic

dar cum, din ce cuvinte vei zidi

vase pentru eternitatea harului?

Există

în mine-acum, și trupul meu îl simte,

haloul netrupesc unit cu trupul

într-o iubire cum doar în altar

Cel ce, jerfindu-Se, iubește

pe cel de care Se jertfește, omul,

pentru ca vieții să-i dea astfel

Zborul.

 

Tu

lasă, dacă nu iubeşti
cuvintele să-ngheţe nerostite

chiar dacă nu vei înţelege pînă la moarte, crede-mă
oricine ai fi, eşti nepreţuit
o iubire de peste moarte, neomenească dragoste,
îndumnezeind
a deschis cerurile pînă la ultima suflare
ca tu să primeşti în potirul
inimii tale - cum cerul
nu poate cuprinde, nici spune
ca tu să înveţi să nu mai
mori, niciodată

Cerul pogorât pe pământ

 Hristos este cu noi,
Hristos Cel înviat,
la fiecare Liturghie este aici, în altar,
în toată lumina
Dumnezeirii Sale
Cutremurați-vă!

Nu este gând,
nu este dor,
este cerul pogorât pe pământ,
cu îngerii mai mulți decât stelele
înconjurîndu-L
o, cristale
prin care inundă
o, vuiet de aripi
neauzit!

Iată, suntem orbi, suntem surzi,
inimile s-au făcut cum e smoala
-piatra Bisericii este sfântă și cântă văzându-L
masa, mormânt Îi cuprinde
înfricoșată vedere.

Iar noi nu știm, noi ne amintim
de zilele noastre ca de sticla pisată,
de spaimele noastre
și nu știm.

Mirul este Numele Lui revărsat,
inundând universul
și noi
nu știm.

Fiți teofori
fiți hristofori
purtați-L, purtați-L în inimă
cum porți lumânarea de Paști
între
palme!

El este Aerul,
El este Viața,
El este Sângele,
îndumnezeindu-ne.
El ne vrea
pe toți
asemenea Lui.

Înfricoșați-vă, inimi de oameni,
cutremurați-vă, inimi de îngeri,
pe noi ne cheamă,
pe noi,
cei ce L-am răstignit!

În fiecare Duminică este Paști
o, de L-am duce acasă
Lumină aprinsă,
în inima inimii,
peste adânc!
Cum nu vom fi vrednici de iad,
când sângele Lui a curs pentru noi,
iar, și iar răstignindu-Se,
în toate Liturghiile anului...
și nu L-am vrut
și nu L-am crezut
și nu L-am urmat
și n-am vrut să fim
fără moarte?
Cerurile se deschid înaintea noastră
și vine potopul de raze
și vine
Dumnezeu, ca roua
                          în potir!