Parintele Neofit Linte despre intruchipare si iconizare. Chipul care prinde viata si viata care prinde chip

Am o carte "Cuvant impreuna despre rostirea romaneasca"(*) a lui Constantin Noica [...] Si, fiindca s-a vorbit destul de des despre iconic, iconicitate - Parintele Ghelasie [de la Frasinei] insista mult asupra acestui lucru-, am regasit la Constantin Noica, [in aceasta carte], un cuvant despre intruchipare. Parintele Ghelasie vorbeste mult despre chip, despre chipul iconic. Poate devine chiar agasant: iconic in sus, iconic in jos, iconicitate, iconizare. Este o abundenta de iconicitate.

Am gasit la Constantin Noica un fragment despre intruchipare, care-l dezvolta de la chip; inchipuire - face o bifurcatie-, si intruchipare. Si el spune ca "e ceva fascinant in cuvantul intru-chipare: are in el si pe chip si pe intru. E ca si cum ar exista un verb: a da chip, chipare" - un proces, o dinamica. Aici, putem reveni la ce spune Parintele Ghelasie, despre iconizare, adica "o dinamica a chipului".

Face o distincite Constantin Noica intre "chipul care prinde viata, si viata care prinde chip"; despre intruchipare ca modelare sau ca implinire.  Tot el spune ca: "pe treptele mai ridicate ale naturii si vietii omenesti totul trebuie sa aibe un chip". Insist pe aceasta chestiune cu chipul, pentru ca Parintele Ghelasie venea recurent la chip.

Constantin Noica spune ca "„chip" a înlocuit pe „formă", care spunea pînă la urmă prea puţin. Formă a rămas să dea la noi pe formosus, frumos;  In schimb, chip se întinde peste tot registrul cuvîntului grec eidos — fără nici o influenţă directă, desigur —, astfel încît, în clipa cînd Cantemir traduce conceptele aristotelice de gen şi specie(eidos), el spune pentru ultimul (mai inspirat decît traducem noi astăzi prin neologismul specie) pur şi simplu chip."

"Dacă eidos înseamnă: formă, aspect exterior, chip al feţei, specie, fel - „chip", care în limba veche era mult mai întrebuinţat", — Un alt aspect: Noica citeaza un Minei din 1776, in care se folosea termenul de chip, unde se spune: „Chipul mieu luîndu-L, s-au îmbrăcat întrînsul". Foarte frumoasa expresia! — "cu înţelesul acesta concret, chip pendulează tot timpul între făptura întreagă („chip de lut"), şi ceea ce e mai caracteristic în făptură, expresia feţei, faţa, figura". Iata, acest chip integrativ sau chip iconic, cum spune Parintele Ghelasie, care, el, impinge spre temeiuri, ce cuprindere are si ca aspect si ca nuanta!

"In bogăţia sa, cuvîntul nostru, trece, de la înţelesul contururilor exterioare, la formele pline, şi de la realităţile capabile să devină prototipuri, la realităţi evanescente sau simple imagini, care să ducă la năluciri şi închipuiri". Adica intruchiparea, pe undeva, are miez. Inchipuirea duce mai degraba spre o nalucire, spre ceva ce iese din intruchipare, si se desfasoara autonom - ca sa facem o paranteza. 

Constantin Noica spune ca "sunt putine cuvinte ale limbii care au inca ceasul modelarii lor", si unul din aceste cuvinte este cuvantul intruchipare. Acesta, iata, este un cuvant care poate fi modelat mai departe. 

"Intruchiparea - dupa Constantin Noica - inseamna "a primi chip; a prinde chip; a da chip".

Un alt accent pe care il pune Noica este cel de "odihna in lucrare", ca "intruchiparea se si face, nu numai este". Deci un activ, a propos de acesta dinamica permanenta, pe care si Parintele Ghelasie o preciza, pentru ca gestul iconic era un activ permanent; gestul iconic nu e niciodata pasivitate pentru ca este intalnire, este dialog, este impartasire, este prezenta experientiala.

Tot Constantin Noica spune ca "lumea prinde chip tot timpul, şi întruchipări noi vin să-şi facă loc în cuprinsul ei". Iata, iar, un aspect dinamic al acestei chestiuni. "Destinul formei de a fi înlocuită la noi prin chip este şi cel al frumosului de a putea fi înlocuit prin întruchipare". La noi intruchipare ar avea un sens foarte adanc care sa cuprinda frumusetea si launtrica, si din afara, si in dinamica s.am.d. E un sens foarte denns, foarte plin. "Frumoase ne sînt întruchipările, pe orice plan, iar ele nu mai au deşertăciunea închipuirilor". Intruchiparea inseamna altceva decat inchipuire.

Un alt aspect interesant mi s-a parut - caci Parintele Ghelasie accentueaza aceasta orientare spre intruparea aceasta a misticii isihaste carpatine, care intr-un fel este comuna misticii ecleziologice, a Bisericii, bineinteles, dar - aceasta asumare a lumii ca trup mistic al lui Hristos, care trebuie sa-L trupeze. De aici si taina icoanei. Icoana Maicii Domnului este o permanentizare a prezentei lui Dumnezeu in trup, si a imbratisarii intrupate, perihoretice, intre Dumnezeu si faptura. De aceea el insista pe taina aceasta a iconicului si ca orientare de intrupare.

Revenind la Constantin Noica, el spune ca aceasta versiune a intruchiparii este cumva o "rasturnare a Ideii lui Platon in care tinea realul" - lume contemplativa, spre deosebire de aceasta a intruchiparii, care este una ce se intrupeaza, ce pogoara. In scrierile Parintelui Ghelasie se gaseste acest lucru, ca zice "fata de cautarea contemplativa a conditiilor - undeva a vederii mintii, a cautarii s.am.d. El insista pe viziunea asta carpatina, cum spune el, care este o permanenta cautare a intruparii lui Hristos in lume. Si icoana este aceasta aratare a intruparii care, de fapt, vrea sa se permanentizeze. Dumnezeu vrea sa fie permanent in noi, nu oricum, ci in chipul intruparii Sale, care este un act dinamic. Icoana este dinamica permanenta, perihoretica.

Si incheie [Constantin Noica], intr-un fel cu un anumit talc ca: "Această lecţie de estetică şi filosofie se poate citi, la capitolul „întruchipare", în tratatul nescris al unei limbi, „barbarizînd" pe undeva, pe arcul Carpaţilor". 

Am putea prelua de aicea cateva idei si sa le legam de scrierile Parintelui Ghelasie. Am putea sa insistam si pe altceva, ca el spune: "chipul este infatisarea unei persoane" -zice Noica- "dar înfăţişarea nu e numai cea a contururilor, ea poate fi şi a naturii lăuntrice, sau a fiinţei întregi". Si stim ca Parintele Ghelasie trimite la un chip fiintial, nu numai la un chip ca infatisare, ca manifestare, ca fenomenalitate. Si in scrierile vechi se spune ca Dumnezeu "a luat chipul omului". Zice, tot Constantin Noica: "cu intelesul acesta - a propos de  „Chipul mieu luîndu-L, s-au îmbrăcat întrînsul" - "chip pendulează tot timpul între făptura întreagă („chip de lut"), şi ceea ce e mai caracteristic în făptură, expresia feţei, faţa, figura". Aceasta dinamica, daca vreti, intre launtru si inafara, aceasta intruchipare, este iconizarea de care vorbeste in alt termen Parintele Ghelasie, aceasta amprentare permanenta din launtru in afara si viceversa, dupa arhichipul hristic, bineinteles.

Sigur, Noica enumera si alte intelesuri ale acestui termen de chip, si ca "la plural da caracterele felurite („deosebitele chipuri între oameni"), sau chiar categorii sociale caracteristice („din multe chipuri de oameni aleşi") după cum poate da expresie caracterului exemplar, prototipului".

Parintele Ghelasie tot a insistat pe acest chip sau arhiechip - i-a spus el cumva, distingandu-l de arhietip, ca sa mearga intr-o zona fiintiala, a paradigmelor, a ratiunilor divine. El foloseste termenul de chip, de arhiechip. Si daca facem aceasta cheie noiciana, si chiar cu trimitere la Mineiul din 1776, se poate intelege ca Parintele Ghelasie insista pe acest termen de chip, care s-a parut mai plin, mai dens, mai bogat, decat cel, sa zicem, de ratiune divina; trimite la o realitate integratoare mult mai puternica.

Daca ne referim si la ce spune Noica: "acest cuvant inca este in ceasul modelarii lui", am putea spune acuma ca, prin Parintele Ghelasie, intr-o anumita masura, si-a gasit o albie a acestei modelari, a acestei aratari consistente, dintr-un "plan de estetica si filozofie", intr-un plan puternic teologic si mistic. Adica ii da un fundament tare si nepieritor.

"Un anume cuvant al tau a creat un anume suflet al meu". Mie imi place foarte mult acest vers. "Un anume cuvant", nu oarecare, caci fiecare suntem unici si avem identitate autentica, "a creat un anume suflet al meu". Si cele doua chipuri - iata chipurile! - fiintiale, "stau fata in fata, aceasta fiind a mea viata, sa ma vad in tine, chip si asemanare fara amestecare". Aceasta dialogica, aceasta intalnire, aceasta participare permanenta a vederii fata catre fata dar si a chipurilor in sine, caci aicea este pe undeva taina si a gestului iconic. Daca nu se intelege acest suflet fiintial creat de Dumnezeu care este in chip de limbaj in sine, intr-un fel, dincolo de puterile lui - care inseamna minte, vointa sau simtire-, si care, el are capacitate participativa, mai greu se poate intelege ce inseamna aceasta gestica care, de fapt, spune Parintele Ghelasie, "este o cuvantare". Gestul asta in esenta este o cuvanatre de sine. Parintele Staniloae zice ca "omul este cuvant cuvantator", deci este mai mult cuvantarea sa, el se cuvanta pe sine, ca realitate in sine, ca ipostas, ca persoana. Persoana este dupa chipul cuvantului si are aceasta cuvantare de sine. Aceasta cuvantare de sine intr-o dialogica fiintiala este, de fapt, un alt sens, sau o alta nuanta a ceea ce este gestul, in alta transpunere.

A propos de chip, ca sa mai ramanem aici in zona, Parintele Ghelasie insista: "dumnezeirea in Sine are deja chip, si datorita acestuia se transpune si ca chip de intrupare". Si aicea Parintele Ghelasie insista pe o icoana fiintiala, exact cum sufletul omului, dupa chipul lui Dumnezeu este o icoana de creatie, este icoana fiintiala. El spune ca "Chipul este tainic - in Dumnezeu vorbim acuma - si ipostasul este aratarea-asemanarea chipului". Si spune el, ca "originea icoanei noi o gasim deja in ipostas, si intrupara ipostasului este icoana accesibila noua".

Aceasta relatie, aceasta dinamica intratrinitara, el o surprinde in acest raport de la chip la ipostas, tocmai pentru a nu lasa o trecere catre un impersonal, catre un fiintial, care vede persoana doar ca devenire, doar ca manifestare, doar ca o emergenta dintr-asta de suprafata.  Si atuncea el pune fundamental chipul Tatalui, care este chip in sine. Si acest raport intre chip si ipostas este de natura iconica, in sensul ca este o asemanare.

In Liturghia Sfantului Vasile cel Mare, in rugaciunea pe care o citeste preotul se spune ca "Fiul este pecetea ipostasului Tatalui". Parintele Ghelasie foloseste termenul de chip - nu ne incurcam in termeni, e vorba de realitati-, dar faptul ca este pecete, arata raportul iconic, raportul de asemanare, e o transpunere de asemanare; ca pecetea Tatalui. Dar acest raport intrafiintial, la nivel treimic - dupa cum am aratat, faptul ca este un raport de la chip la ipostas, cumva in desfasurare - zice Parintele Ghelasie ca iconizarea este si ca fiintialitate, de unde originea prin intrupare a iconizarii. Adica este, a propos de intruchipare, aceasta dinamica a relationarii, a participarii perihoretice, are si un temei intrafiintial, care se intrupeaza si ne deschide noua usa iconizarii noastre. De aicea, foarte importanta la el este taina ipostasului, caci, zice: "fara taina ipostasului, teologia icoanei este fals interpretata", si ipostasul ca aratare, asemanare a chipului. Exact cum Fiul ne descopera noua pe Tatal prin intrupare, dar El deja in Treime este un chip, o asemanarea Tatalui, in sensul ca este o nastere.

Parintele Ghelasie punand chipul ca fundament ultim, aicea vrea sa disloce cumva zona asta a principiului care poate sa duca la impersonal, poate sa inteleaga persoana doar ca produs al unui fiintial, care poate sa fie impersonal, asa vag, cum e in evangheliile gnostice marele duh nevazut. Si aicea pune foarte clar pecetea, Dumnezeu in sine este chip, si de aici se desfasoara toate aceste intruchipari in creatie, se misca numai aceste intruchipari pana la in-trup-chipare.

Parintele Ghelasie face o distinctie, si zice ca fata de perspectiva teologica, vede taina intruparii divinului ca taina a icoanei, in sensul ca divinul e dincolo de chip, si prin intrupare capata chip, adica se arata totusi intru chip de creatie indumnezeit, iconizat. El adanceste si evidentiaza chipul ipostasului ca aratare si iconizare a divinului. Adica, aceasta relatie intratreimica deja statueaza, e o prerelatie iconica care deja se duce spre intrupare si noi avem acces. Deci Dumnezeu nu ia chip prin intrupare, ci El este deja chip in sine, Fiul este deja ca ipostas, aratarea chipului Tatalui, s.a.m.d. Adica de sus pana jos totul merge pe acest chip iconic care se desfasoara printr-o iconizare, adica ce inseamna? Asemanare.

A propos de iconic Charles Pears spune ca semnul iconic este legat de asociere prin asemanare.

***

De retinut ca Parintele Ghelasie recupereaza si un sens fiintial al chipului, nu numai un sens din acesta de manifestare, de figura, de infatisare s.a.m.d. Si acest chip fiintial are si sens de chip integrator, adica, asa cum spunea Noica, poate sa cuprinda toate celelalte. De aicea si insistenta lui pe chip si pe iconizare si la care noi intervenim uneori dupa masura noastra sa legam aceste chestiuni. Si, de aicea si rugaciunea iconica, despre care vorbeste, ca prezenta. El merge pe o constientizare a prezentei acesteia a lui Hristos. De fapt cheia care este? Intalnirea cu Hristos, dialogul cu Hristos, intalnirea, comuniunea, impartasirea asta cu Hristos. Si el merge pe aceasta constientizare a prezentei hristice. Si de aicea gestul de inchinare nu tine neaparat, in ultima instanta de inchinarea propiu-zisa [insemnarea cu semnul sfintei cruci]. Asta exista, dar el vrea sa descopere inchinarea in sine, acea adresabilitate directa, acea plecaciune dialogica impartasita si impartasitoare, care este si modelanta. El vorbeste la un moment dat de prezenta iconica, care nu este o prezenta oarecare, ci este o prezenta motivata de asemanare, care amprenteaza spre asemanare. Nu este o prezenta ubicua sau de alta natura. Si d-aia insista mult pe aceasta prezenta iconica pentru ca accentueaza aceasta pogorare ca intruchipare. 

Sa mai spunem ca insista pe aceasta mistica iconica, ca o mistica liturgica euharistica. Dintr-o conferinta a Parintelui Staniloae la Saint Serge, a propos de ce inseamna aceasta conditie euharistica, a impartasirii, intr-o transfocare, sa spunem asa, in launtrul miezului nuclear al euharistiei, care descifreaza... Nu intamplator Parintele Ghelasie, care merge pe aceste detalii foarte fine ale iconizarii, vorbeste despre mistica euharistica, pentru ca vrea sa cuprinda integrator toate aspectele relationarii, a propos de relationare. Nu numai trup, ca nu mergem pe un surghiun in spiritual, crestinismul merge pe aceasta taina euharistica, care are toate dimensiunile. In Potir sunt unite toate, nu numai un spiritual pur, sau o corporalitate de sine s.am.d. ci sunt integrate, sunt intalnite, sunt intr-o intrepatrundere, intr-un perihoretic deplin. Parintele Ghelasie cauta, de fapt, aceasta deplinatate. Aceasta deplinatate a dialogului, dar desfasurat in intalnirea cu Dumnezeu, in intalnirea cu toata creatia, si pe toate planurile, aceasta dinamica sa fie pe toate palierele, pe toate capacitatile noastre de relationare, nu numai intr-o parte sau intr-alta. Asta mi s-a parut extraordinar la Parintele Ghelasie, tocmai aceasta cautare, nu doar a unei simple unificari ci a unei integralizari, cumva, a trairii, care sa cuprinda toate zonele de intalnire a noastra cu Dumnezeu. Sa nu ramana nimic neacoperit, ca de fapt o rotunjime a unui chip al Imparatiei de fapt, ca noi trebuie sa refacem acest chip in noi, si sa-l facem lucrator inca de aicea.

As vrea sa spun aicea, la Parintele Staniloae, pentru ca el spune ca unii confunda: ca ne intalnim cu Trupul lui Hristos... Trupul lui Hristos are toata taina si a dumnezeirii si a intruparii firii in euharistie. Nu e doar un simplu corp, sau, cum zicea Rudolf Steiner ca Impartasania e treapta de jos, pentru astia care nu pot sa ajunga la locurile mai spirituale, si iau si ei o merinda din-asta pe inaltimea lor spirituala, si li se da si lor o chestie concreta, dar mai departe sunt lucruri de cunoastere mult mai ampla. Dar, de fapt, Euharistia are tot concentrat, are inceputul si sfarsitul, alfa si omega, este chipul Bisericii, miezul ei. Potirul este insusi trairea ecleziologica in miezul ei. Aceasta Parintele Ghelasie il surprinde, si de aceea insista pe chipul acesta euharistic, pe mistica icoanei desi, la el, si icoana este un chip preliturgic, si icoana este o preinchipure de altar. Totul este legat de un chip al Bisericii intr-o dinamica atat personala, cat si comunitara, cat si la nivel liturgic strict, cat si de practica personala. 

Si Parintele Staniloae spune a propos de nuantari ca "functiunile Trupului lui Hristos, amprenteaza functiunile trupului nostru", in trup euharistic. Apoi adauga ca "lucrarile trupului lui Hristos amprenteaza lucrarile sau energiile trupului nostru". Adauga ca "lucrarile acestea nu sunt de sine, ci subiectul  este activul lor". Subiectul este prezent in aceste lucrari, si atuncea, prin intermediul lui si Subiectul este lucrator in euharistie si se uneste cu subiectul uman. Cum zice Sfantul Simeon Noul Teolog: "noi devenim madular a lui Hristos si Hristos madular al nostru. El este Subiectul ochiului nostru, al mainii noastre, iar noi subiectul ochiului Lui, al mainii Lui curate, pline de elanul faptuirii curate". Aceasta intrepatrundere extraordinara nu are nimic panteist. Aceste intalniri, pe toate aceste dimensiuni, se pastreaza intr-o continua si prezenta lucrare - a propos de dinamica permanenta, de intalnire. Si aceasta prezenta, cum zice Parintele Ghelasie este un activ permanent.

Gestul este o intalnire si este o iconizare, pentru ca iconizarea este, daca vreti, partea de procesualitate, e partea de dinamica a icoanei, partea care preface spre asemanare care te preface permanent intr-o asemanare si care este nesfasita. In Imparatia lui Dumnezeu o sa fie o iconizare permanenta, este aceasta intrepatrundere de asemanari intr-o dinamica de chipuri in sine care, fiind chipul lui Hristos devin icoane, si aceasta euharistie transparenta de perihoreza in trupul mistic al Imparatiei lui Dumnezeu.

A propos de taina euharistiei, tot Parintele Staniloae spune: "Hristos lucrand in mine - a propos de intiparirea Lui in noi - poate sa trezeasca iubirea mea fata de celalalt". Este important de stiut ca Hristos lucrand in mine poate sa trezeasca iubirea mea fata de celalalt. Deci Hristos traind in mine trezeste iubirea mea fata de celalat, "astfel ca din toti ma iubeste Hristos, dar ma iubesc si ei odata cu Hristos", pentru ca e o unire neconfundata, fiecare este participativ la aceasta iubire, dar e foarte intrepatrunsa aceasta comuniune. Zice: "si eu iubesc pe toti, dar si Hristos ii iubeste din mine". Tot aceasta taina a Potirului in care sunt uniti toti si ne impartasim si toti suntem participanti toti la aceasta.

Deci aceasta permanenta prezenta si intrepatrundere, in care fiecare isi traieste si propria lui simtire si traire, si iubire, dar care nu este solitara ci este amprentanta - a propos de iconizare; iconizarea o putem numi si ca o forma de amprentare permanenta, ca un prestolnic pus pe prescurea care suntem noi, care permanent, cumva, isi precizeaza pecetea, devine activa, si isi precizeaza aceasta pecete care sa ne faca de neconfundat. Revenind la ceea ce a spus Sfantul Chiril al Alexandriei, legat de "nu va cunosc pe voi", zice ca nu ne cunoaste pe noi Tatal, daca nu recunoaste in noi chipul Fiului Sau". Si aicea Parintele Ghelasie, ca sa mai fac o curbura, insista pe varinata lui, cum spune carpatina, ca mai intai trebuie sa te imbraci cu hristoforma aceasta iconica, si dupa aia sa apara si o lucrare a virtutilor. Nu esti intr-o autonomie a virtutilor, pe care le lucrezi de sine, ca dupa aia si prin aia sa te indreptatesti si sa te indreptezi tu, ca sa ajungi la Hristos. Din capul locului trebuie sa iei haina hristica a botezului, ca aia sa te amprenteze, si sa-ti dea tie un chip ca sa poti sa faptuiesti ceva, cu adevarat si sinergic, nu doar moral. Aici este si disjungerea in ceea ce inseamna sfintenie, ca impreuna lucrare sinergica si ce inseamna morala, care poti sa faci o infaptuire, dar nu te recunoaste ca esti, ca nu vede pe Fiul Sau in tine. Degeaba faci fapta buna daca nu ai aceasta amprentare iconica sau sinergica a lui Hristos - ma refer in sensul eshatologic.

Deci, crescand de fapt in relatie cu Hristos, trebuie sa crestem in relatie si cu ceilalti. Cresterea mea duhovniceasca, sau iconizarea mea, imprima o pecete si asupra lumii si asupra celorlalti. O crestere a mea inseamna si o crestere a celorlati, si in relatie cu ceilalti, si se reflecta, prin urmare, la modul real sau viu, si in cresterea celorlalti. De aceea ma sfintesc eu pe mine ca si ei sa fie sfintiti in adevar. Pe masura ce fiecare, "pe noi insine si unii pe altii ne dam", atuncea exista si aceasta crestere si personala si a celorlalti impreuna cu noi.

Dupa ce vorbeste Parintele Staniloae de functiunile Trupului lui Hristos, de lucrarea lui Hristos, de amprentarea Subiectului lui Hristos, asupra subiectului nostru, vorbeste ca "insusi sufletul nostru se impartaseste de Hristos". Adica nu este impartasire numai la nivel de trup, nu numai prin functiunile si lucrarile Trupului lui Hristos in noi, ci si sufletul nostru. Adica Hristos ia intreaga fire umana, suflet si corp. Si la nivel de suflet este aceasta adancire, acest contact. Si zice: "lucreaza Trupul lui Hristos asupra sufletului nostru prin functiunile lui Hristos, lucrarea lui Hristos, subiectul lui Hristos, preluand lucrarea noastra si subiectul nostru preia lucrarea lui Iisus, asa cum a spus Sfantul Simeon Noul Teolog. Dar Trupul lui Hristos fiind pnevmatizat, deci patrunde Duhul Sfant pe duhul cel dumnezeiesc, el iradiaza si el asupra noastra".

Iata toate aceste palete, toate aceste dimensiuni cum se concentereaza in acest chip euharistic. De aceea, pe undeva Parintele Ghelasie a accentuat acest chip euharistic al misticii, ca sa nu mearga pe o dedublare, pe o varianta prea spirituala, care lasa corpul... cum are Sofronie al Ierusalimului "o frumoasa alergare". Ca tot suntem in post, adica sa armonizam si sufletul si corpul. De obicei corpul o ia pe partea lui s.a.m.d. si frumoasa alergare e cea care cumpaneste, armonizeaza, si daca vreti, cum zice Parintele Ghelasie, iconizeaza, le creaza o unitate iconica, nu o unitate fortata sau simplu paralelism. Iconizarea asta inseamna si o patrundere prin usile incuiate; este o asemanare care reuseste sa faca puntea, sa faca trecerea. Asta e intelegerea. E marea taina in iconizarea asta, pe care a insistat Parintele Ghelasie. Reuseste sa faca aceste intalniri. Dom'le cum se intalneste sufletul cu corpul? Cum sa preia memorialul ala, ca sa-i dea asemanare, cum zice Parintele Staniloae ca "sufletul este un desenator al corpului", il deseneaza, il iconizeaza, ii creaza chipul de icoana. Si trebuie sa existe aceasta posibilitate de trecere, care fiecare ramane ceea ce este, dar sunt impreuna, exista si o impreuna petrecere si o impreuna intalnire, asa cum e cu noi si cu Dumnezeu, o unire, o impartasire dar in distinctie absoluta, adica hotare netrecut, cum zice Parintele Ghelasie, si deci si mai mare adancire in aceasta taina dar si mai mare distinctie. Asta este marea taina a crestinilor, a comuniunii desavarsite, dar care are hotarul ca limita ca deschidere, nu ca inchidere.

(*)Constantin Noica despre intruchipare

E ceva fascinant în cuvîntul „întruchipare": are în el şi pe chip, şi pe întru. E ca şi cum ar exista un verb, a da chip, chipare, şi verbului acestuia, ce prin el însuşi spune mai mult decît a da formă, formare, i-ai prescrie să dea chip „întru" ceva: întru cuvinte, întru piatră, întru realităţi sau gînduri. Ai în acelaşi timp chipul conturat şi materia fără determinare în care se împlîntă chipul. Sau poate invers, ai mişcarea determinată către ceva şi chipul încă neconturat, care doar acum se întruchipează. Ai chipul care prinde viaţă, sau viaţa care prinde chip: modelarea sau împlinirea. Să vedem, deci, pe chip, de o parte, pe întru, de alta. Sau, mai degrabă, să vedem pe: chip —închipuire — întruchipare.

Pe treptele mai ridicate ale naturii şi vieţii omeneşti, totul trebuie să aibă un chip. Intr-o lume elementară cum este cea a lunii, nu sînt întruchipări, şi cel mult despre astru ca întreg poţi spune că e o întruchipare. Şi, totuşi, îi e greu gîndului să nu vadă un chip pretutindeni, adică să nu în-chipuie ceva care să poată fi măcar numit. De aceea, într-un letopiseţ stă scris: „Mai înainte de mare şi de pămînt şi cît acopere ceriul, un chip era a firii în toată lumea, cărui chip i-au zis haos". Măcar un fel de-a fi era, pe vremea cînd nimic nu avea chip, iar felul acela de-a fi, în care aveau să se înscrie toate întruchipările, eraun chip încă. 

Primit de noi de la vecinii din Apus, „chip" a înlocuit pe „formă", care spunea pînă la urmă prea puţin. Formă a rămas să dea la noi pe formosus, frumos; numai că pînă la formă şi frumuseţe sînt multe trepte de străbătut, multe specii de lucruri. Formă, de pildă, nu poate traduce pe specie, eidos. In schimb, chip se întinde peste tot registrul cuvîntului grec eidos — fără nici o influenţă directă, desigur —, astfel încît, în clipa cînd Cantemir traduce conceptele aristotelice de gen şi specie(eidos), el spune pentru ultimul (mai inspirat decît traducem noi astăzi prin neologismul specie) pur şi simplu chip.

Şi într-adevăr, dacă eidos înseamnă: formă, aspect exterior, chip al feţei, specie, fel.— „chip", care în limba veche era mult mai întrebuinţat, ne spune Dicţionarul Academiei, acoperea cu uşurinţă toate aceste înţelesuri. In bogăţia sa, cuvîntul nostru trece, de la înţelesul contururilor exterioare, la formele pline şi de la realităţile capabile să devină prototipuri, la realităţi evanescente sau simple imagini, care să ducă la năluciri şi închipuiri. Chipul este la început înfăţişarea unei persoane sau a unui obiect şi poate fi pictură, care se zicea „chip scris", sau icoană, efigie, statuie, chip cioplit, după cum poate fi simplu desen, plan al unei clădiri sau cetăţi, schiţă.(„Au trimis poruncă lui Duca-vodă să-i trimită chip şi starea cetăţii Cameniţa.")

Dar înfăţişarea nu e numai cea a contururilor, ea poate fi şi a naturii lăuntrice („chip de om bun") sau a fiinţei întregi. „Chipul mieu luîndu-L, s-au îmbrăcat întrînsul", scrie Mineiul din 1776, sau: „După chipul şi asemănarea lui". Cu înţelesul acesta concret, chip pendulează tot timpul între făptura întreagă („chip de lut"), şi ceea ce e mai caracteristic în făptură, expresia feţei, faţa, figura: „necunoscut la chip". Aşa fiind, el poate da la plural caracterele felurite („deosebitele chipuri între oameni", spune Anton Pann), sau chiar categorii sociale caracteristice („din multe chipuri de oameni aleşi"), după cum poate da expresie caracterului exemplar, prototipului. „Chip deade nouă de smerenie", spune. Coresi; sau: „Să ne dea chip spre ascultare", cum spune Varlaam; şi încă, după frumoasa traducere din 1776: „Ca la un chipal vieţii ceii drepte [...] toţi la tine venind".

Prototipul însă devine lesne simbol şi imagine. Cînd un lucru se desăvîrşeşte, începe să se şi piardă. Modelul realităţii trece în realitate depărtată, sau chiar în irealitate. Chipul îşi pierde consistenţa vizuală şi denumeşte acum contururile fugitive („Chipul veacului acestuia", spune Coresi), sau devine simplu fel de-a fi: în chip de, la tot chipul, în orice chip, este vreun chip? „Ceasornicul îi un chip de drac", spune înţelepciunea populară, uşor superstiţioasă. In nici un fel ceasornicul nu poartă în el contururile dracului, oricum l-ai închipui pe acesta; dar măsurarea exactă şi inflexibilă a timpului, care părea să fie la discreţia omului, are ceva drăcesc în ea şi un chip al neîndurării.

Acum întru vine să se cunune cu toată bogăţia înţelesurilor luate de chip. A întruchipa este o formaţie mai nouă, despre care dicţionarele noastre nu spun decît puţine lucruri. Verbul ne este dat ca venind atît de la întruşi chip, cît şi de la într-un şi chip. In ultimul sens, ar însemna a face într-un chip, a potrivi, a împreuna, uneori chiar a împreuna anevoie. („întruchipasem noi o casă..."). Dar trebuie să fie vorba de cuvinte diferite. Aproape nimic din ultimul nu poate sta alături de frumuseţea celuilalt de-a însemna: a da făptură unui lucru, a înjgheba, plăzmui, realiza. Cînd Sadoveanu vorbeşte de: „Visul pe care-l vedea întruchipîndu-se", nu mai e vorba de împreunarea şi anevoie potrivirea visului cu realitatea, ci de trecerea visului din elementul lui nesigur în elementul cel bun al realităţii. 

Dar înainte de „întruchipare", spre a exprima creaţia, limba noastră a încercat pe „închipuire". „Au închipuit pre om din pămînt"; sau: „Te-ai închipuit în firea cea omenească". La fel de bine a închipui a putut însemna aproape tot ce era în zestrea cuvîntului de chip: a închipui era şi a zugrăvi, a desena, a schiţa („Ea însemna şi închipuia, iară meşterii zidiia"), la fel cum putea însemna chipul şi asemănarea, a se face după chipul cuiva („Dragostea se închipuieşte ca beţiea", spune o pravilă). Dar pînă la urmă, şi tot mai mult, a închipui prelua sensul chipului de imagine, simbol şi simplă plăsmuire: „îţi voroveam cu inima curată, cînd închipuiam cugetările mele a-ţi hărăzi", spune îndrăgostitul dezamăgit în iluzii. Chipul mental s-a substituit celui real, lăsînd loc lui „întru" să intre pe scenă.

„Intru" n-a dat mulţi alţi compuşi în limba noastră, decît poate unii de felul lui „într-ajutorare". Dar am spune mai degrabă că n-a dat încă alţi compuşi, gîndindu-ne cît de fericită a fost formaţia aceasta de „întruchipare", pentru care nu găsim nici un fel de formulări sugestive în texte mai vechi, spre deosebire de atîtea alte cuvinte. Din simpla alcătuire a lui întruchipare se poate vedea cît de sigur operează întru, spre deosebire de în. Căci în timp ce acesta se pierde în formele de evanescenţă ale „chipului", întru strînge ca într-un orizont bine determinat realitatea acestuia. Intruchipezi, adică dai chip aievea lucrurilor. 

Cu puţine cuvinte ale limbii noastre sîntem încă în ceasul modelării lor. Ar trebui să fie cu aproape toate, dar prestigiul lucrului spus îngrădeşte adesea spusa. Cuvinte ca întruchipare, în schimb, pot fi modelate mai departe. Ce spune într-adevăr întruchiparea şi ce poate spune? Trei lucruri: a primi chip; a prinde chip; a da chip.

In primul înţeles, de a primi chip, termenul pare unul al pasivităţii. Spui „omul acesta e întruchiparea blîndeţii", de parcă s-ar fi pus o pecetie pe el sau s-ar reedita cu el un prototip. Dar e un sens îngrădit, care nu rezistă decît metaforic, căci altminteri ar presupune existenţa unor chipuri obiective, ce s-ar realiza pe sine în materia lumii. Cum să le accepţi?

„Intruchipare" însă nu vorbeşte doar despre ceea cea primit un chip, ci şi despre ce prinde unul. O întruchipare se face, nu numai este, şi bucuria gîndului care foloseşte acest cuvînt este de-a denumi cu el noutăţile lumii, nu prototipurile ei veşnice. Lumea prinde chip tot timpul, şi întruchipări noi vin să-şi facă loc în cuprinsul ei. Dinainte de-a te gîndi la întruchipările creaţiei conştiente, ar însemna să nedreptăţeşti firea toată şi istoria toată dacă n-ai vedea cum prind viaţă chipuri inedite şi cum se primeneşte totul, cu alte şi alte întruchipări. Că orice întruchipare este a ceva? Dar este, acum, a ceva ce n-a fost niciodată pe lume. Şi ea face chipul, nu chipul o face pe ea.

Rămîne al treilea sens, cel al întruchipărilor creaţiei, unde întruchipare înseamnă a da chip. Cum să restrîngi termenul la sensul lui de pasivitate, cînd cultura şi civilizaţia nu fac decît să concureze starea civilă şi starea naturală, cu tot ce a ştiut omul să pună pe lume? Intruchipările creaţiei spun atît de mult, încît nici vorbă să mai reediteze chipuri date: pun în joc chipurile închipuite. Şi limba noastră spune atunci un lucru de toată frumuseţea, cînd trece de la chip la închipuire şi abia apoi la întruchipare — ceea ce nu ştim dacă s-a întîmplat în limba din care am luat pe „chip". Căci chipul real era sortit la noi să fie dezminţit de chipul ideal, cel închipuit numai, dar cuvîntul întruchipării avea să preia în lucrarea sa şi pe cel văzut, şi pe cel închipuit. Ce este mai adevărat, ca înţeles al său, decît că se pot întruchipa şi visele, mai ales visele omului? Trebuia însă ca lumea să se piardă în închipuire — spune limba noastră în neştiuta ei filosofie —pentru ca întruchiparea înnoitoare, creatoare, să fie cu putinţă.

In termenul acesta, cu al cărui fel şi chip de a da înfăptuirilor nume avem încă totul de făcut, creaţia şi frumosul se întîlnesc ca în nici unul din limba noastră. Frumosul devine creaţie. Dacă „forma" a dat, prin formosus, frumosul înfăptuirilor firii şi ale creaţiei omeneşti, cu atît mai mult chip, închipuire şi întruchipare pot exprima lucrarea lor. Destinul formei de a fi înlocuită la noi prin chip este şi cel al frumosului de a putea fi înlocuit prin întruchipare.

Frumoase ne sînt întruchipările, pe orice plan, iar ele nu mai au deşertăciunea închipuirilor. De aceea cărţile culturii noastre pot întruchipa orice, nu doar legendele frumoase; pictura redă toate chipurile, nu doar pe ale zeilor şi raiurilor pămînteşti; aşa cum geometria întruchipează nu numai formele regulate, ca la antici, ci şi deformările şi transformările lucrurilor. Aşa făcînd, întruchipările sînt bune şi adevărate, dacă bun şi adevărat mai pot însemna pentru noi, ca pentru antici, aceea ce ţine în sînul realului, aceea ce este. Şi poate că aceasta e versiunea modernă, răsturnată, a Ideii lui Platon, în care ţinea realul. Lumea lui contemplativă era una a Ideilor, a noastră, demiurgică, e una a Întruchipărilor.

Această lecţie de estetică şi filosofie se poate citi, la capitolul „întruchipare", în tratatul nescris al unei limbi, „barbarizînd" pe undeva, pe arcul Carpaţilor.