Despre cultura mortii care transforma persoana in obiect - emisiune cu Marius Iordachioaia, invitat la Trinitas, impreuna cu Lidia Popita Stoicescu

Video: Credinta si cultura azi (10 martie 2014)

Adevărul și așa-zisele adevăruri din viața noastră

Vasile Banescu (VB) : - Bine v-am regasit doamenelor si domnilor! In dialogul de astazi va propunem o tema de reflectie legata de autenticitatea trairii crestine, despre importanta Adevarului in viata noastra, despre Adevar ca miez al crestinismului, dar si despre asa-zisele adevaruri care compun, uneori, viata noastra - viata care iese in acele momente de sub lumina pe care o  arunca crestinismului in istorie si, de asemeni, in cotidian.

Am deosebita placere si in acelasi timp onoare, de a avea doi invitati. Este vorba in primul rand despre Marius Iordachioaia, un scriitor crestin de un mare rafinament si publicist crestin in acelasi timp, un poet sensibil, in poezia caruia si-a facut loc foarte, foarte profund, Hristos. Mesajul domnului Ioradachioaia este un mesaj reconfortant in peisajul romanesc contemporan, este o poezie - repet - de un foarte accenutat rafinament stilistic dar si spiritual.

Alaturi de domnia sa se afla doamna Lidia Popita Stoicescu, de asemenea scriitor si publicist crestin, realizator de emisiuni culturale la Radio Trinitas.  

Amandorura va spun din toata inima bine ati venit! Va multumesc ca ne-ati acceptat invitatia, domnule Iordachioaia.

Marius Iordachioaia (MI) :
- Multumesc tare mult si ma bucur ca v-am gasit!

VB: - De asemenea, doamna Lidia, bine ati revenit in studiourile Televiziunii Trinitas.

Domnule Iordachioaia sunteti pentru prima data la noi, si sunteti o prezenta rara inclusiv in  Bucuresti. Tocmai am aflat ca ultima data ati fost acum 15 ani. Sunteti un provincial de profesie, cum parca spuneati inaite sa incepem dialogul nostru. Sunteti un scriitor, a carui scriitura m-a miscat profund. De aceea v-am invitat. Sunteti o prezenta, in peisajul nostru literal, rara si reconfortanta din perspectiva  crestina, spirituala.

As vrea sa le spun telespectatorilor nostri, ca deja ati publicat doua volume de poezie. Pe unul il am alaturi, pe celalalt il are doamna Stoicescu. O sa vi-l prezentam si pe acela. Un prim volum se numeste "Jurnalul de tresariri", iar ultimul volum al dumneavoastra, se intituleaza foarte sugestiv: "Cineva ma cauta prin viata mea" - este unul dintre versurile din acest volum.    

As vrea, asadar, stimati invitati, sa luam in discutie importanta adevarului in viata fiecaruia dintre noi. Crestini fiind avem acces, nu doar teoretic ci, cat se poate de practic, prin viata Bisericii, la acel Adevar care ne poate modifica viata, un Adevar de viata datator, un Adevar Care ne face liberi. Putem vorbi si despre relatia dintre Adevar si liberate, si in acest sens am extras din unul dintre articolele dumneavoastra, stimate domnule Iordachioaia, un citat din Nicolae Steinhardt, de la care as vrea sa pornim discutia noastra. Spune Nicolae Steinhardt astfel: 

"Se verifica mereu, de-a lungul istoriei, cata drep­tate a avut marele jurist francez Maurice Jauriou cand a scris: daca este alungata morala, alungata va fi si libertatea. Cuvintele acestea s-ar cuveni sa le fie de invatatura tinerilor care poate ca nu inteleg de ce desfraul si dezordinea sunt potrivnice libertatii si de ce morala e o conditie esentiala a existentei ei“.

Nu intamplator ati ales si dumneavoastra acest citat din Nicolae Steinhardt pentru ca el contine un avertisment capital: alungarea moralitatii presupune suprimarea libertatii, in viata fiecaruia dintre noi, si  plonjarea intr-o pura iluzie. Mi-amintesc ca in acelasi articol aminteati ca, trecand zilnic spre serviciu, vedeati pe traseul, pe care adesea il parcurgeti, tineri care adesea se zbat din ce in ce mai slab in plasa aceasta in care au cazut, plasa culturii mortii. 

As vrea, pornind de la cuvintele lui Nicolae Steinhardt, sa accentuam relatia dintre adevar si libertate, dintre morala si libertate, dar si sa descrieti - va invit - aceasta, asa cum ati numit-o, cultura a mortii, cultura care neaga viata chiar sub ochii nostri.

M I: - Cultura mortii, din nefericire, nu e doar un concept, si nu e o chestiune care tine de subtilitati filozofice. Cultura mortii, as putea spune ca, este cultura predominanta, populara, de astazi. Ceea ce este si mai trist este ca cei care ideologizeaza astazi sunt ideologi, in mare majoritate, ai culturii mortii.

Eu, mergand spre servici, treceam pe langa Autogara, unde cuplurile de adolescenti din oras asteptau cursele pentru mediul rural. Si stateau cate o ora, doua, pana aveau autobuz. Si mutand privirea de pe acte pe fereastra, asa, ii vedeam cum isi traiesc povestea de dragoste. Si puteai sa sesizezi destul de usor ca ai de-a face cu un clip publicitar, ori la bauturi carbogazoase, ori la alte produse.

Cultura mortii este cultura care transforma persoana in obiect, face trecerea de la persoana umana la obiect. Articolul care l-am scris in legatura cu aceasta imagine se numea "Dragoste fara mila" - dragostea, asa cum este ea din ce in ce mai mult promovata, de clipul publicitar. Ca a ajuns sa sustina lumea [de consum]. Dante zicea "L'amor che move il sole e l'altre stelle", acuma "l'amor move" toate spoturile [publicitare] si toata cultura de consum. Pe umerii ei stau toate fleacurile si nenorocirile cotidiene.  

Puteam sesiza ca povestea de dragoste a cuplului pe care-l vedeam era foarte sablonata, arata foarte limpede ca am de-a face cu o copie, in viata lor amoroasa, cu ceea ce da cultura de consum, in primul rand televizorul.

Este cultura mortii pentru ca omoara spontaneitatea. Am vazut cliseele in comportamentul lor. Apoi, de ce e o dragoste fara mila?  Pentru ca finalitatea acelor imbratisari este de cele mai multe ori tragica - nu o spun numai statisticile, mi-au spus-o si fetele de liceu pe care le-am cunoscut, in momentul in care au reactionat la textele adunate, ulterior, in aceste volume - chiar daca finalitatea nu era intotdeauna crima, de avort, de exemplu. Pentru ca, in general, povestile astea se termina deloc romantic, si se comporta unul cu altul din ce in ce mai mult - mai ales baiatul are o atitudine dobandita prin cultura media - de a se folosi de celalalt, si de a-l abandona ca pe orice obiect de unica folosinta. Si asta este o tragedie cu aspect aseptic. Practic toata estetica de astazi a culturii incearca sa salveze aparentele: ca nu e de fapt o tragedie, ca nu e de fapt o crima morala, in primul rand. Am cunoscut destule eleve de liceu cu sufletul zdorbit. Ei nu-si dau seama ca [asta este] din cauza culturii in care se integreaza prin demersul lor amoros - asa cum scriam in multe din poeziile mele -, in acest asasinat dulce, sufletesc, pe care ajunge sa-l medieze astazi dragostea, integrata in cultura mortii, sau pusa ca motor in cultura mortii. Aceasta cultua a mortii, daca ne uitam atent la ea, sta pe eros, sta pe o manipulare fundamentala a erosului. 

VB: - Chiar voiam sa va intreb - ca imi aduc aminte de un vers al dumneavoastra - in sine, fiecare dintre noi este de cea mai nobila viţa, inclusiv acesti tineri. In mod firesc nu ar trebui sa ne lasam in aceasta plasa care ni se intinde, foarte insidios de altfel, in aceasta cultura a mortii. Trebuie sa fim anesteziati cumva, ca sa nu ne mai dam seama ca traim intr-un pseudoadevar, traim intr-o pseudocultura. Deci, in spatele a ceea ce vedem, si ne incita sa traim astfel, se ascunde, de fapt, o minciuna. Ce compune acest anestezic? Ce adorarme atentia, aceea care ar trebui sa nu se stinga niciodata in fiecare dintre noi? Pe ce cai se scurge picatura aceea a unui anestezic, necesar de altfel, pentru a adormi luciditatea noastra?

MI: - Am primit un CD de la un prieten cu filmele romanesti turnate in ultimii ani. Si, incercand sa le vizionez, pentru ca n-am reusit, n-am avut rabdarea, n-am suportat trauma, ca sa zic asa, [am constatat] ce aveau comun aceste realizari. Ele sunt parte evidenta, chiar si sub forma de protest, din cultura mortii. Pentru ca e o cultura care se generalizeaza, si care incepe sa absoarba cultura mani string si sa o foloseasca, sa o mentalizeze, in sensul pe care il doreste cultura mortii. De exemplu tot ceea ce era tragic, dramatic: i se lua sangele unui conflict si era tras in prim plan ca efect estetic, iar drama propiu-zisa era lasata in culise. Povestea de dragoste, de exemplu, care duce la un avort este pusa in fata, iar rezultatul acestui trucaj amoros era lasat in culise.  Cultura care ma doare, este aceasta: cultura ajunge sa fie disimularea aspectului moral, sau disimularea asasinatului moral. Practic astazi majoritatea culturii face fatada de bonton marilor drame personale sau marilor drame ale omenirii. 

Eu am cunoscut Adevarul in acest context ca Persoana. Intr-o lume care transforma persoanele in obiecte, avem fericirea de a intalni Adevarul ca Persoana. Copii cu care intalnindu-ma si cunoscandu-i... Eu n-am incercat, n-am vrut initial sa scriu literatura, n-am pornit de la un demers literar: vreau sa scriu un volum de versuri, sau chiar un poem, ci, incercand sa intru cu ei in dialog, la nivelul cel mai profund, la a atinge acea viţa nobila din ei, si de a o resuscita, am ajuns sa scriu texte cu aspectul asta, liric si sensibil. Dar, intentia nu a fost aceea de a face literatura.

VB: - Cu atat mai bine, pentru literatura dumneavoastra, intrucat a aparut ca o forma spontana si sincera, pe care ati avut-o si o aveti in continuare.

MI: - Imi amintesc intalnirea pe care am avut-o cu o fata - eu lucrez undeva aproape de gara - si, uneori nu aveau rabdare sa-mi termin programul si ma cautau la servici. Si am zis: bine, iau o pauza de doua minute si spune-mi ce este. Si era vorba de un esec in iubire intr-o relatie cu un baiat si, vorbind despre iubire, la un moment dat ii spun: "Bine, dar Iubirea este o Persoana". Si vreau sa spun ca in momentul acela fata s-a luminat, pentru ca ea fusese parasita de o persoana. Si, cand esti parasit de o persoana nu accepti un adevar conceptual in loc. Cultura mortii ia persoana si iti ofera in schimbul ei un obiect sau un anestezic care sa disimuleze absenta celeilalte persoane.  

VB: - Asadar substanta acestei culturi a mortii este surogatul, este minciuna - as spune, pana la urma - si iluzia. 

MI: - Este exact opusul crestinismului.

VB: - Si este exact opusul crestinismului, care este Viata.  

MI: - Care este Persoana. Mie crestinismul nu mi-a dat un set de concepte ci mi-a dat intalnirea cu o Persoana, Care este Adevar, si a carei atingere m-a umplut de adevar. Adevarul este simultan cu Iubire, pentru ca e insusi Hristos. Ele nu sunt ca in plan conceptual, scolastic, concepte, structurate.

VB: - M-ar interesa foarte mult sa aflu si perspectiva pe care un alt scriitor, aici de fata o are asupra relatiei dintre adevar, moralitate si libertate. Dumneavoastra ati scris candva despre adevarul fara plural, facand o fina si frumoasa aluzie la Adevarul ca Persoana. Asadar, ce ati adauga la ceea ce a spus domnul Iordachioaia?

LPS: - N-as adauga de fapt, as pune in contrapondere o idee pe care o are Marius Iordachioaia intr-unul dintre poemele lui. Unul din ele se cheama: de cate lumanari ai nevoie ca sa ajungi la Adevar? Si a propos de cultura mortii, este vorba de cultura Invierii si a credintei in Inviere. Paradoxal vorbeste de lumanarile aprinse la capataiul unor decedati, sau chiar ale mormintelor inaintasilor nostrii, ale celor decedati, celor dragi din viata noastra, si, de aici, aceste lumanari conduc la idea de inviere. Si e foarte sugestiv si foarte exact: de cate lumanari ai nevoie, inima, ca sa ajungi la adevar? Deci, lumanarile traditiei noastre crestine, care inseamna - repet -  credinta in Inviere, este legatura cu Adevarul acesta absolut, pe care poporul nostru nu l-a consteintizat conceptual, ci l-a simtit si il simte inca, in anumite zone din ce in ce mai rare, rarefiate, al societatii noastre. Si, acest Adevar, sigur opus, cum spuneati - si faceam si referire la cartea mea - se opune mutitudinii de adevaruri relative. Pentru ca tot ceea ce descoperim noi, oamenii, prin voia lui Dumnezeu despre viata asta, despre creatia asta in sine, sunt niste adevaruri care functioneaza pana la un punct, dupa care e nevoie de inca o cercetare pentru a descoperi, poate contrariul acelui adevar.  Dar Adevarul care este Hristos, Care este Viata si Calea sunt opuse toatal acestei culturi a mortii si acestor trepte in jos.

VB: - Da, o astfel de mincinoasa cultura, din care se formeaza astazi o majoritate, din care nu ne excludem, din pacate, pentru ca toti am trecut si trecem, respiram o astfel de cultura, promovata puternic mass-mediatic. Ati dat exemplu unor filme. Se adauga multe alte exemple, mesaje subliminare, din care se exclude orice trimitere spre o adevarata, autentica problema morala. Totul in favoarea unui estetic ametitor, atipitor, pentru cei care il privesc. As spune ca aceasta cultura despre care ati scris, cultura mortii, este si care a evacuat in timp, din societate, patosul etic, si, as spune, a provocat abandonara idealului de sfintenie in societatile contemporane, si chiar in societatile declarat crestine. Sa ne gandim la modul cel mai serios: cati dintre cei pe care-i cunoastem, sau noi insine, mai suntem preocupati intr-un mod vital, existential, de problema sfinteniei, care ni se pare una inaccesibila, unora li se pare demodata, in cel mai prost inteles al cuvantului samd?

As vrea sa va intreb, stimati invitati, de data aceasta pe domnul Marius Iordachioaia: ce consecinte are pentru o societate abandonarea acestui ideal de sfintenie? Pentru ca, in cheie crestina, in paradigma crestina, devine o absurditate, abandonarea idealul de sfintenie. Prin sfintenie intelegand viata curata.

MI: - Este firesc atunci cand demersul este teologic-scolastic, cand vorbim despre sfintenie ca despre un concept. Consider fundamental, esential este sa facem diferenta asta intre o teologie personala si una impersonala. Conceptul de sfintenie este impersonal, dar eu cand l-am cunoscut pe duhovnicul meu, am simtit in el, adica am descoperit intr-o persoana ceva despre sfintenie. Adica am descoperit sfintenia ca fiind Hristos in cineva.

Vorbeam inainte de emisiune despre Predica de pe munte. Vorbim acuma despre morala si libertate, si cred ca se cuvine sa spun, ca in societate se vorbeste de libertate de la epiderma incolo. Nu se vorbeste despre libertatea interioara, libertatea care incepe din adancul inimii spre exterior. Asa si Predica de pe munte, daca e pusa in fata unuia care sub epiderma lui nu e liber, sau nu-L cunoaste pe Hristos in inima lui... Am vizitat un stabiliment psihiatric. Mergeam sa vizitez o sora din Biserica, si un pacient a dorit sa dialogam. Nu era foarte bolnav, si puteai sa stai foarte lejer de vorba cu el. Si, discutand despre credinta cu el - bine, eu locuiesc intr-o zona cu mare traditie -, si discutand cu el despre personalitati cu rol bisericesc, in momentul in care i-am spus: "bine, dar este Hristos in inima ta, este viu?". Pentru ca Predica de pe munte este fiziologia credintei, atunci cand ea e un izvor de apa vie, atunci cand ea izvoraste din adancul inimii. Adica, pentru mine Predica de pe munte e o sarbatoare, e felul meu firesc de a fi. Si, cand i-am spus acelei persoane: in inima, ca izvor de viata, ca izvor al tuturor gandurilor, al inimii, al pornirilor tale, si inevitabil al tuturor faptelor, atunci a avut o reactie de furie, un atac de panica, si a inceput sa spuna: nu, nu in inima, nu in inima! Si asta s-a intamplat acum 20 de ani, si inca ii aud reactia, ca sa zic in mine, si i-o redescoper la nivelul societatii. 

Toti avem nevoie de o infricosataore nevoie de imbratisare a Adevarului. Adevarul este o Persoana, este Persoana Care ne-a facut si Care ne cunoaste cel mai bine. Si, cand aceasta Persoana se reintoarce in noi, atunci simtim pentru prima data ce inseamna sa fim liberi, ce inseamna sa fi tot in lumina, ce inseamna sa fi fiu al Luminii. Lumina te face liber, sa ai libertate interioara. Daca eu sunt plin de patimi, libertea exterioara nu va fi decat un camp de exercitare a patimilor mele. Florile raului cresc din adancul inimii. Daca inima este in Hristos, si roadele, in comportamentul exterior. 

Ce legatura exista intre morala si libertate? Libertatea nu exista decat acolo unde este morala, pentru ca libertea nu este decat efectul renitoarcerii lui Dumnezeu in om, pentru ca numai Dumnezeu este cu desavarsire liber. El nu este limitat de nimic. Si aceasta este adevarata si fundamentala libertate care ni se da noua prin impartasirea de Dumnezeu, o libertate care porneste din adancul inimii si se manifesta intotdeauna moral.

VB: - Este foarte profund si adevarat ceea ce spuneti pentru ca este in cel mai profund spirit evanghelic. Cu toate acestea foarte multi oameni considera ca implicarea intr-un registru de viata ordonata, intr-un registru in care poate sa se consume aceasta intalnire cu Adevarul, Care coboara lin in inima noastra, o percep in mod paradoxal ca pe o limitare a libertatii lor. Aici este cred o grava, trista neintelegere, aceea ca nu mai suntem liberi daca ne asumam o viata crestina. Cred ca v-ati lovit si dumneavoastra de aceasta prejudecata.

MI: - Dar nu e o evidenta dureroasa pentru cine are o inima, ca noi invatam sa fim persoana, sa ne comportam de la obiecte, carit, pe care tot oamenii le-au facut. Cumva noi nu stim sa fim oameni, trebuie sa invatam dintr-o traditie, sa ne raportam la o ideologie, la un cod de maniere, sau la.... Dar, in momentul ala, in care Hristos vine in tine, dintr-o data nu mai ai nevoie nici de codul de maniere, pentru ca nu mai poti face raul. 

VB: - Dar aceasta iese la lumina in urma unei experiente personale. Dumneavoastra ati avut-o.

MI: - Chinul social este ca norma este exterioara, si diferita de starea mea launtrica. Si toata asuprirea asta a legii, care-l opreseaza pe om - ca legea il opreseaza pe om - e o norma exterioara. Exista o mare diferenta intre o norma si starea mea launtrica. Odata cu Hristos se indeparteaza acest blestem al legii, care nu se refera doar la legea Vechiului Testament, se refera la orice sistem normativ.

VB: - Lupta dintre litera si duh... Ati vorbit de o irepresibila nevoie, nevoia de a imbratisa Adevarul. In noi toti zace aceasta dorinta, de multe ori nu-i dam curs, de multe ori ne-o innabusim. Ce credeti ca impiedica, stimata doamna Stoicescu - intrebarea este valabila si pentru dumneavoasta - ce anume ne impiedica pe noi, oamenii de astazi, sa facem acest pas spre care simtim nevoia, dar de multe ori abandonam acest impuls, nu-l facem, ceva ne invinge aceasta dorinta de a imbratisa Adevarul? Cand spunem Adevarul, deja in discutia noastra se subintelege, este vorba de Hristos, de Persoana.   

LPS: - Este similar unui fapt banal de a vrea sa trece spre ceva, la care vrei sa ajungi - un obiect frumos, un obiect de care simit ca ai sufleteste nevoie, il vezi, este acolo. Si vrei sa ajungi la el, si in calea ta sunt mormane, mormane de obiecte, pana la urma de gunoaie, sau chiar obiecte aspectuase, dar care nu-ti fac loc pasilor.

VB: - Sunt aceste obiecte niste idoli contemporani? Va invit sa reflectam la asta: ce idoli, ne pulverizeaza astazi atentia, in asa hal, in asa grad, incat nu mai reusim sa-L vedem pe Dumnezeu in viata noastra? 

LPS: - Principalul idol este Mamona, deci este dorinta de imbogatire, sau hai sa nu generalizam, ca poate nu toti vor, sau poate nu toti ajung sa se imbogateasca, dar tendinta este spre mai mult.

VB: - Spre mai mult, nu spre mai bine.

LPS: -  Da, deci intre cantitate si calitate. Intre inima si... se spunea pe vremuri: "ochii vad, inima cere...  

VB: - Dar s-a scris despre domnia cantitatii asupra calitatii si spiritual este dramatic lucrul acesta.

LPS: - Da, ori de pilda, daca m-as referi la poezia domnului Marius Iordachioaia, tocmai acest lucru l-am remarcat de la inceput: poezia dansului este o permanenta coborare din minte in inima - conform Sfantului Siluan - si este foarte ancorat in acest organ, sa-i spunem, din punct de vedere fiziologic este un organ vital, dar din punct de vedere spiritual este infinit mai mult.

VB: - Inima este centrul persoanei.   

LPS: - Si are o poezie, rostul inimii, si in care vorbeste despre aceasta comuniune intre doua persoane, in care liantul fiind inima, sau numai inima. Si spune asa:

rostul inimii

de moarte
fugind prin întuneric
un om a întâlnit
un om:

s-au prăbuşit
unul în braţele
celuilalt
urlând
de spaimă singurătate
şi frig...

apoi
liniştindu-se şi
încălzindu-se
au început să
se târâie
căutând
o ieşire:

fiecare
prin
inima
celuilalt...
.........................................

oare
prin inima mea
unde-ar
ajunge?

 VB: - Nu pot sa nu va intreb, ascultand aceste versuri, stimate domnule Iordachioaia, daca nu ati facut in primul rand aluzie la frigul insingurarii, la singuratate. As vrea sa va intreb, in ce masura, percepeti ca societatea noastra este o societate in care spiritul comunitar se diminueaza masiv, in favoarea unui individualism, a unui pragmatism feroce, in spiritul caruia sunt educati, chiar, astazi, tinerii? Li se livreaza prermanent aceste indemn, sa se pregateasca pentru a face fata vietii actuale, sunt inzestrati, sau vor sa fie inzestrati, cu instrumente adecvate spiritului individualist si pragmatic, care domina societatea in care ne miscam si existam. Cu ce consecinte? 

MI: - As ramane la cei doi tineri care i-am vazut in Autogara, inima mea e plina de chipuri, de ei si de alte persoane, si poeziile mele sunt un dialog in mine cu ei, intre mine cu ei, un fel de imbratisare, asa. Cei doi tineri din Autogara, care se sarutau pe peron in asteptarea autobuzului, ei, fara de voie sunt angajatii culturii mortii, pentru ca fara de voie, povestea lor de dragoste va fabrica doi oameni singuri, din ce in ce mai singuri. Modelul de dragoste pe care-l practica ei dupa media si dupa influenta culturii acesteia va produce oameni cu o singuratate launtrica, cu dezamagire, cu depresie. Asta va fi mersul dupa sfarsitul nesfarsitelor povesti de iubire. Societatea aceasta de consum ne consuma, in primul rand pe noi. Noi suntem cei consumati de obiecte, nu noi consumam obiectele. Obiectele ne consuma pe noi. E o perspectiva inversa.

VB: - Ne inrobesc.

MI: - Da, ca vorbeati de idolatrie. Idolul se hraneste din tine. El este ca orice idol, orb, mut, nu are nimic. Ca in Psalmul 100 , tu ii dai ochii tai, tu ii dai inima ta, tu ii donezi organele idolului tau. Dar idolul e mort, e un obiect si atunci transferi viata ta unui obiect. Tipul asta de relatie exista si in legatura cu banii, sau banii mijlocesc acest tip de idolatrie, banul fiind cel care mediaza sau care sustine aceasta religie a idolatriei contemporane.

Biserica vine si doar propovadueiste pe Hristos, nu facand morala in sensul primar al cuvantului sau, hai sa zicem ordinar: asta nu e bine, asta nu e rau, si acest lucru este util, dar nu mai functioneaza acum. Pentru ca traim intr-un tip de societate nu imorala, ci amorala, care nu mai pune problema in termenii binelui si ai raului, ci doar utilitarist: este bine doar ce este util pentru mine, ce-mi favorizeaza existenta mea. Iar asta nu are de-a face nimica cu morala. Este imorala, iarasi, am spus, din cauza culturii care s-a deversat in aceasta mlastina, ca sa o fac aseptica, sa-i salveze aparentele. Avem deja teoreticieni, scoli de sociologie care deja propovaduiesc amoralitatea. Si in acest concept inima mea este plina de victime, in acest sitem in aer liber. E o forma de dictatura in aer liber. 

Si ceea ce face Biserica, este sa descopere oamenilor ca Hristos este in mijlocul lor, intre ei. Si ca - asa cum vorbeam cu fata de pe peron - daca ei sesizeaza, simt, ca Iubirea este o Persoana Care poate lega celelalte persoane, Care poate restabili comuniunea prin care noi poate redevenim persoana, de fapt, zmulgandu-ne din idolatrie, recuperandu-ne fiinta din obiecte, atunci Biserica, isi implineste [rolul] intr-un mod fundamental si-ntr-un mod firesc, sesizat in viata cotidiana, nu numai in spatiul liturgic. Practic Liturgha incepe sa functioneze social, si in aceasta alchimie, atunci ortodoxia, Biserica, nu mai pare un segment al societatii, ci este insasi inima ei care pulseaza. Si din aceasta inima nu mai ai nevoie nici macar de un discurs moral, sau nu mai ai nevoie nici de observatii morale pentru ca am pus, am repus societatea pe izvorul ei de Viata. Si viata este Viata lui Dumnezeu, ea ne este morala, ea ne moralizeaza pe noi. 

Intalnesc in Biserica... Chiar am facut un Cenaclu, de fapt e un cerc de discutie, pe care l-am numit, asa, dialog creativ - adica discutam si daca cineva, in urma discutiei noastre vrea sa ipostazieze intr-un text, intr-o poezie [poate sa o faca]. Genul acesta de cenaclu, nu o creatie individuala pe care vii sa o citesti, ci o creatie colectiva pana intr-un punct, pe care tu ti-o asumi. Pentru ca rostul cenaclului este de a restitui sentimentul comunitar, de a reface comuniunea, chiar intre credinciosi. Si aicea, chiar genul asta de discutii [l-am avut]. Sunt foarte fericit ca vin copii de pe strada la cenacul, care intra, pun intrebari. Si se vede foarte clar cultura mortii pe ei, si se zbat in ea, dar mai exista in ei dorinta de a iesi. Nu stiu cum, dar vin la Biserica si Biserica le poate da mana, singura mana, asta care iese din cer si se intinde spre noi. Si de fapt este din adancul inimii noastre. Si, sa o apucam, prin credinta, cu mana sufletului nostru, si ne scoate din cultura mortii, ne inviaza.

VB: - Da, as vrea sa nu se inteleaga ca dumneavoastra, sau noi, discutand despre aceste reale derapaje dinspre viata spre moarte si cultura mortii, care se consuma in societatea noastra, ii culpabilizam pe tinerii care inca nu au aflat, sau nu li s-au deschis inca ochii spre, un altceva. Ca ati dat exemplu pe acel cuplu de tineri, care faceau un gest al iubirii. Participa la aceasta cultura a mortii acei tineri, dar involuntar. Si cred ca ar trebui sa ne punem problema responsabililor care au aceasta responsabilitate de a-i indruma pe tineri. Aici intra scoala, Biserica, fiecare dintre noi in calitate de crestin. Si, imediat, as vreasa ne intrebam care este cel mai mare pacat al nostru, al crestinilor. Am ales niste versuri ale dumneavoastra. As vrea sa le citesc, si apoi, daca doriti, sa le si explicati pentru noi.  Cel mai mare pacat al crestinilor, se numeste poezia dumneavoastra:  

cel mai mare păcat al creştinilor

cel mai mare păcat al nostru e că
ne numim credincioşi
noi
cei ce-L trădăm
zi de zi....

da
viaţa noastră e o minciună
şi niciodată
altceva nu va fi...

până

luându-L pe Tata
la Cruce
de mână

din noi înşine
vom ieşi....

 Ce inseamna ca vom iesi din noi insine, ca vom iesi din egoismul nostru, al egoismului care ne poate spune ca putem sa ne aplecam inclusiv cu intelegere asupra celor tineri, care inca nu au ochii deschisi? E o intrebare si pentru dumenavoastra, stimata doamna Stoicescu, dar mai intai dumneavoastra, stimate domnule Iordachioaia.

MI: - Vreau sa adaug ceva la ceea ce am spus inainte, si apoi raspund. Plinirea marii crime sociale, cu cele doua victime, despre care am incercat sa vorbesc mai inainte, este ca vine sa legitimeze, sa normeze anomalia. Povestea se termina tragic si societatea vine sa-ti spuna ca asta este modelul, ca asa trebuie sa se intample. Noi, ca si crestini avem o responsabilitate fata de societate, sa protestam crestineste impotriva normalizarii legislative a nenorocirii - ca nu pot sa o numesc altfel, nu gasesc eufemisme. O alta vina a crestinilor de astazi, pe care eu mi-o asum, este vina mea: conteaza foarte mult felul in care-L marturisesti pe Hristos. O cutuma, sau cutuma fundamentala a postmordenismului este luarea in derizoriu a oricarei teme. Totul e in cheie ironica, si se vede pana si in propovaduirea crestina. In momentul in care tii un discurs, sau o predica, si il tii la fel ca mesajul cu care se prezinta o bautura carbogazoasa sau un alt produs, trimiti in derizoriu mesajul crestin.

 Noi nu vrem sa fim apocaliptici; vremurile sunt. E nevoie de o maxima seriozitate care nu trebuie trucata, ci vine din durerea inimii. Pentru ca am luat situatia cu cei doi tineri, i-am luat ca reprezentanti ai tinerie generatii, pentru ca sunt o imagine vie, sunt niste oameni pe care i-am cunoscut. Eu am o datorie de viata si de moarte fata de ei. Eu am o datorie ca sa-i port cu mine in texte, in conferinte. Pe ei ii aduc cu mine, despre ei vorbesc ca despre mine insumi. Ei sunt suferinta mea. Si atuncea ajungem la fiorul asta liric, care de aicea vine. Eu, aceste poezii le-am scris jumi-juma cu ei. Stiti foarte bine si textele in proza. Eu doar am incercat sa iau in inima mea si sa dau glas suferintei lor pe care ei n-o pot exprima, nici macar nu si-o inteleg. 

Nici nu-si dau seama, marea majoritate a lor, ce se intampla cu ei. Sunt in malaxor. Lucrurile se petrec foarte repede, sunt permanent rostogoliti si de media si de tot ce se intampla, si sunt nauciti. Ei incearca sa se prinda cateva clipe de verticala, in care incearca sa se adune. Si Biserica este astazi singurul loc unde pot ei intra intr-o doza mai mare de verticalitate, unde nimeni nu-i mai ia la invartit, la malaxor. Si asta este inceputul: linistirea, sa poata sta un pic. Am avut tineri care s-au dus in biserica s-au asezat in strana, au suspinat odata, si au inceput sa-si vina in fire. A propos de Fiul Risipitor, care n-a mai avut bani sa intre in malaxor, si a avut o clipa, la porci, ca acolo e ultima halta, dar a avut o clipa de ragaz, ca sa-si vina in fire. In primul rand asta da Biserica: o clipa de ragaz in care sa te regasesti. Dupa aceasta clipa de ragaz incepe dialogul, si el nu poate fi decat de la inima la inima, si el nu poate fi decat o imbratisare. Pentru ca el si-a tras sufletul, dar nu stie sa mearga, nu stie sa stea pe picioare, si atunci el trebuie purtat, trebuie ajutat, si asta trebuie sa o facem intotdeauna cu o imbratisare.

Crestinismul ori este cald, ori este dragoste, si aicea este un cuvant pe care l-am auzit, si mi se pare o explicatie teribila, axiomatica, pentru ce se intampla cu lumea: "crestinismul a inceput sa se deterioreze, si in relatia lui cu lumea, in momentul in care a inceput sa primeze performanta in locul iubirii". Si de aicea si individualismul care il gasim atat de des in Biserica, si absenta spiritului comunitar, prin faptul ca am tineri, care abia au luat cateva inghitituri de lapte duhovnciesc, abia si-au cunoscut duhovnicii si au inceput sa se induhovniceasca si sa se imbisericeasca, si deja isi vad traiectul in Biserica ca pe o performanta individuala. Citesc din Sfintii Parinti, nu stiu sa iconomiseasca lecturile, sunt ajutati, dar toti au pornirea asta din educatia seculara, de a merge fiecare pe culoarul lui, chiar si dupa ce au intrat in Biserica. Si asta este urmatoara faza, urmatoarea anomalie, pe care o trag dupa ei  din spatiul societatii.

VB: - Da, subscriind in rest, la ceea ce spuneti, domnule Iordachioaia, as adauga la ceea ce spuneti dumneavoastra, ca lumea s-a deteriorat in raport cu crestinismul, si nu invers, din cauza diminuarii spriritului comunitar. Ascultandu-va vorbind, imi dau seama ca n-ati putea vorbi astfel, daca n-ati simti, sau daca n-ati fi in comuniune cu cei despre care vorbiti. In sensul acesta doamna Stoicescu, care cunosteti foarte bine poezia domnului Iordachioaia, ati sesizat aceasta preocupare pentru esentialul viziunii crestine: relatia cu celalalt - prezenta aceasta preocupare in poezia domnului Iordachioaia.

LPS: - Da, as vrea sa revin la fragmentul pe care l-ati citat, si dincolo de aceasta idee a singuratiatii, a insingurarii individului in lumea seculara pe care o traim, as vrea sa subliniez ca mie imi transmit acele versuri ideea tendintei spre propia inviere prin rastignire, de buna voie si constient - lucru pentru care pledeaza poezia lui Marius Iordachioaia. Dar, in ce priveste sansele iesirii din aceasta cultura a mortii, pe care pe mine ma infioara - in primul rand conceptul in sine ma infioara-, este un adevar cutremurator.

VB: - Da, pentru ca este  o invitatie la sinucidere.

LPS: - Absolut, la sinucidere sau la omucidere - cum spunea dansul - de avort, deci poate cel mai cumplit. Si atuncea, care este prima sansa a iesirii din acest marasm? Este contactul cu Biserica. A propos de aceste insingurari ale individului, insingurarea respectiva se petrece chiar atunci cand sunt in multime. Si imi place mereu sa evoc imaginea unor stadioane, sau ale unor sali imense de spectacol, cu trupe foarte agreate, cu foarte multi fani de muzica rock, pop s.a.m.d. si in care tinerii spectatori sunt stransi unii intr-alti, nu mai pot respira, sufocati foarte multi, spatiul nu le ajunge, si atunci ridica mainile in sus si le balanseaza, parca ar fi o padure de maini, dar, in acelais timp, mie imi sugereaza marea insingurare si un strigat, unul dupa altul, unii dupa altii, si in acelasi timp o invocare a lui Dumnezeu. Locul in care putem sa facem acelasi lucru cu sufletele noastre, cu mainile sufletelor noastre, este Biserica.

Marius Iordachioaia are doua definitii extraordinare ale Bisericii, de o mare concentrare. O poezie se cheama Graffitti, si spune asa:

graffitti

Biserica e un metrou

ce străbate întunericul

din inimi

urcă morţi

coboară vii

toţi cei ce vor

să ajungă la

Lumină...

 Si al doilea poem se cheama clepsidra:

clepsidra

Biserica

este o clepsidră

în care

prin rănile lui Iisus

veşnicia curge

din

inima lui Dumnezeu

în inimile

oamenilor...

VB: - Atunci cand auzi o poezie plina de atata emotie si de atata lumina e preferabil sa taci, si sa lasi sa se astearna in tine mesajul acesta. De aceea nu va invit in niciun fel sa comentati aceste versuri frumoase si profunde, de altfel.

As vrea sa punem problema, spre sfarsitul acestui dialog, legat de aceasta cultura a mortii, care a fost un leitmotiv al discutiei noastre, si anume sa ne punem si problema - pe care altii o pun -, sa gandim in alti termeni decat cei ai culturii morti. Anume: se acuza rigoarea prea mare pe care crestinismul, ca mod de viata o presupune. Rigoare insemanand ca se traduce printr-o anumita ordine in viata noastra, printr-o relatie foarte buna cu ceilalti, profunda, iubitoare, jertfelnica. Se clameaza o necesara acomodare a crestinismului cu spiritul lumii noastre. Pana unde poate merge, domnule Iordachioaia, flexibilitatea in acest sens? Este binevenit un aggiornamento al invataturii crestine la spiritul lumii cu scopul bun, declarat, de cei care clameaza acest lucru, de a adapta mesajul crestin spiritul lumii in care traim? Cum vedeti lucrurile? Nu trebuie noi sa ne inaltam la acest mesaj, si sa nu coboram mesajul la altitudinea de multe ori jenanta la care ne situam?

MI: - In primul rand o foarte scurta definite a culturii mortii - ca simnt nevoia sa o dau. Ce este cultura mortii? A da moartea drept viata. Asta este. A da moartea drept viata. De exemplu: un om singur, intr-un apartament sau o garsoniera. E singur. Ce-i ofera societatea? Ii ofera un obiect care sa-i anestezieze si sa-i cultive si mai profund singuratatea: un televizor, o alta indeletnicire care sa-l lase singur. Societatea nu bate la usa sa-l scoata din incapere si sa-l duca la vecinul, sau sa-i aduca pe amandoi pe hol. Asta este Biserica. Biserica tine de normalitate, de firesc.

Si, imi aduc aminte, primii tineri pe care i-am cunoscut... Toate incercarile de text sunt, de fapt, un fel de cateheza la nivelul lumii: cum sa le spun mesajul Bisericii, cat mai direct, si mai concentrat, nu doar ca si concept, ci ca si simtire, sa le dai un start, sa simta dragotea lui Hristos. Si prima definite care a functionat a fost: Hristos este singurul om normal de pe lumea asta. Si suna asa... Dar, la nivel de 17 ani, suna a intelegere, pentru ca ei simt deriva, simt nebunia, dar nu au niciun reper, pentru ca [aceasta] e peste tot. Si atunci il intalnesc pe Hristos rastignit, dar nu inteleg ce-i acolo. Si il vad pe Hristos ca [fiind] singurul Om normal, singurul Om care are reactiile originale ale omului, de la care au cazut. Si atuncea incep ei sa inteleaga.   

Acuma, despre relatia intre modelul de viata pe care ni-l propune societatea si comprmisul intre modelul pe care-l ofera Biserica, modul de viata al Bisericii, si modul de viata al lumii, daca exista o zona de intalnire, o zona de intrepatrundere intre ele. In orice manifestare a vietii sociale, care nu este deviationista, care nu este in mod vadit totalmente rea, malefica, sunt forme care pot fi umplute cu un continut. M-am intalnit cu tineri chiar pe o terasa, sau chiar intr-un restaunarnt, pentru ca acolo erau ei, acolo era locul lor de intalnire. Si am stat impreuna la restaurnat, unde urla muzica, si am trait momente de comuniune crestina, in asemenea spatii. Deci toate sunt spatii care pot fi umplute. Alegerea ne apartine. Sectorul misionar... Eu nu concep crestinism nemisionar [caci altfel] inseamna ca nu e  viu. Pentru ca, ce e cultura? E bucuria asta, ca am citi o carte, si vreau sa-ti povestesc, am vazut un film si vreau sa-ti povestesc. Cultura fara comuniune nu exista. Si iata, eu am fost nevoit sa apelez la cultura, ca sa pot sa ma intalnesc cu ei. Si cultura inseamna emotie, inseamna sa simti parfumul persoanei cu care dialoghezi, e un mod de a stabili si de a umaniza un loc, si, dupa aceea poti sa ai comuniune cu persoana cealalta. Nu cred ca e nevoie de compromis. Nu este nevoie de compromis intre modul de viata crestin si cel secular.

VB: - Pentru ca mesajul crestin nu propune nimic supraomenesc, ci, sigur, propune depasirea conditiei noastre de oameni cazuti, dar nu propune lucruri inaccesibile, ci propune firescul.

MI: - Daca-L cunosti pe Hristos... Ca bine, mergi si te spovedesti, merigi si te impartasesti, participi la Liturghie, daca-L cunosti pe Hristos. Si vreau sa spun ca multi ezita indelung sa raspunda la intrebarea asta. Si spun: cum, faci toate lucrurile astea fara sa ajungi sa-L cunosti pe El? Pai astea sunt mijloace de a-L cunoaste, sau mijloace de a te impartasi de El. Vreau sa zic ca pentru cel care este crestin Hristos este in inima lui si viata lui devine viata intru Hristos in el. Predica de pe munte este o celebrare, asa te manifesti in mod firesc. Iubesti pe vrasmasul tau, pentru ca asta vine din launtrul tau spre orice om. Si cine-L are pe Hristos in el, are iubirea lui Hristos. Multi se smintesc, crezand ca trebuie eu sa produc o iubire fata de aproapele meu. Nu! E vorba de a da mai departe iubirea cu care eu insumi sunt iubit de Dumnezeu, de a lasa sa curga apa aia vie. Asta e granita pe care o intalnesc cel mai dureros printre crestini, si este si motivul profund al lipsei unei comuniuni calde, vii. Sunt foarte multe pricini de a nu avea comuniune.

De exemplu la o ultima intalnire cu ei, imi spunea o fata: am incercat sa ma deschid, dar n-am intalnit decat baieti care interpreteaza erotic deschiderea mea, si atuncea iarasi, ma repliez, pentru ca eu nu asta caut in Biserica, asta am in lume. Ei, atuncea asta inseamna ca el nu te iubeste in iubirea lui Hristos, sau ceea ce face aici nu este in numele lui Hristos, este tot in numele lui. Practic ce este un crestin? Este un om care traieste in numele lui Hristos cum ar trai in numele lui, ca sa zic asa.

VB: - Mai avem doar 2 minute la dispozitie. Timpul este foarte putin, a trecut foarte repede. As vrea sa va intreb pe amandoi, care credeti ca sunt zonele pe harta vietii omului contemporan cel mai grav afectate, valorile cel mai grav atacate astazi, de spiritul acestei culturi mincinoase in care traim astazi? Ce valori sunt grav afectate, si ce putem sa opunem acestui atac al valorilor in care credem?

LPS: - Una din aceste valori in care credem si este atacata, este rugaciunea. Nu mai poti, sau foarte greu, se intra in stare de rugaciune, mai ales pentru persoanele tinere. Foarte greu se rup din vacarmul lumii, ca sa intre in aceasta stare de rugaciune.

VB: - E o larma permanenta.

LPS: - O harmalaie permanenta, cum spunea intr-un articol domnul Marius Iordachioaia, o harmalaie din cauza careia nu ne mai putem auzi.

VB: - Asadar omul contemporan isi pierde foarte usor linistea.

LPS: - Absolut.

VB: - Dumneavoastra, domnule Marius Iordachioaia, ce valoare esentiala credeti ca e afectata astazi?

MI: - Sunt de acord cu doamna Lidia, ca este rugaciunea, pentru ca rugaciunea este comuniunea noastra cvasipermanenta cu Hristos. A-L cunoaste pe Hristos, cum spui cumva asta, inseamna a te ruga. Intalnirea cu Hristos acolo este in duh, te intalnesti cu El si-L percepi ca o Persoana vie, de nedescris, minunata, o minunatie care se revarsa. Si bucuria Lui este sa se revarse in tine, si asta se face in primul rand prin rugaciune. Intalnirea, si apoi convietuirea realmente sta pe rugaciune, pentru ca e dialogul inimii tale cu Dumnezeu. Si aceasta este permanent. Si daca intrerupi acest dialog, se usuca si dialogul tau cu celalalt. Practic, cei doi tineri din Autogara, cu care am inceput, aveau nevoie de Al Treilea, ca iubirea, relatia lor, sa intre in firesc, si sa dea alte roade, si sa evadeze relatia lor din cultura mortii. 

VB: - As adauga ca in general, calofilia e intr-o mare criza in societatea noastra dominata de aceasta pseudocultura. Adica binele si frumosul din perspectiva crestina sunt sever afectate de o lipsa de educatie, o educatie a privirii noastre, o educatie care sa ne dea acel impuls launtric, spre a face pasul spre binele autentic, spre frumosul autentic.

LPS: - Daca imi permiteti, [Mariu Iordachioaia] are un mic poem care spune asa:

filocalie

am cunoscut un calugar

care

citind pomelnice

saruta suflete

Definitia filocaliei...

VB: - Va multumesc! Domnule Iordachioaia...

MI: - Majoritatea poeziilor sunt transmisii in direct. L-am vazut pe acest calugar, il cunosc, si sunt mai multi ca dansul. Si asta este bucuria mea. Si un singur lucru: Hristos este viu! Noi suntem aici pentru ca El este viu. Cartile astea exista pentru ca El este viu. 

VB: - Va multumesc foarte mult. Doamnelor, domnilor, va multumim si dumneavoastra pentru atentia acordata. La revedere!