Român Ortodox în Franța: Ion Minoiu - "Despre cântare, tipic și stare lăuntrică potrivită slujirii bisericești, în lumina cuvintelor duhovnicești ale Starețului Dionisie de la Colciu" (video, text)

joi, 11 februarie 2016

Ion Minoiu - "Despre cântare, tipic și stare lăuntrică potrivită slujirii bisericești, în lumina cuvintelor duhovnicești ale Starețului Dionisie de la Colciu" (video, text)

Întâlnirea cu Duhovnicul -

Părintele Dionisie de la Colciu (1909- 2004)

Eveniment ce a avut loc în perioada 11-13 noiembrie 2015 la Iași și la Mănăstirea Neamț

Ion Minoiu - Despre cântare, tipic și stare lăuntrică potrivită slujirii bisericești, în lumina cuvintelor duhovnicești ale Starețului Dionisie de la Colciu

Spicuiri din cuvântare:

Aflarea voii lui Dumnezeu este cel mai însemnat efort ascetic. Si presupune, bineînțeles, efortul ascetic cel bineplăcut lui Dumnezeu, care aduce binecuvântarea lui Dumnezeu asupra omului și lucrarea harului, care desăvârșește această lucrare și căutare. Tot ceea ce este dat prin lucrarea harului în Biserică este nepieritor.

Doar această binecuvântarea a lui Dumnezeu este cea care ne aduce nouă, prin rugăciune, gânduri noi transfigurate, cuvinte noi, o nouă înțelegere a realităților de aici și de dincolo, o viață nouă.

Cuvintele lui Dumnezeu sau ale Bisericii ne devin mireasma și tămâierea gurii și a inimii noastre. Atunci însă, când rostim alte cuvinte decât cele insuflate de Duhul Sfant, sau când intonam alte melosuri decât cele inspirate, mintea noastră nu poate fi la Dumnezeu, ci se dezlipește de Dumnezeu. Lipindu-se de lume, mintea noastră nu se mai umple de har, ci se umple de îndoieli și de întrebări.

Cel mai important lucru pe care-l face cântarea duhovnicească, precum și icoana, este să ne ducă spre pocăință.

E foarte important să înțelegem și să simțim că slujbele nu sunt doar o anexă a teologiei, ci sunt însăși manifestarea teologiei ortodoxe, însăși manifestarea ei vie. Hristos se constituie în Sursa și finalitatea și scopul slujbelor.

Asceza, și tot ceea ce facem în Biserică, începe și se termină în legătura noastră cu oamenii.

Fără insuflarea Duhului Sfânt, noi nu putem percepe realitățile nici dumnezeiești, dar nici măcar realitatea lumii care ne înconjoară.

Aflarea adevărului, a rânduielii și a frumuseții în Biserică, se poate face doar de la Duhul Sfânt prin ascultare.

Marea ispită contemporană a influentei și a intruziei duhului lumesc în Biserică, lucrează în primul rând la anihilarea tuturor rânduielilor bisericești, cu timpul, e adevărat, nu dintr-o dată, și, apoi, la dizolvarea distincției dintre ceea ce este mântuitor si ceea ce este pierzător de suflet.

Răceala duhovnicească de multe ori este izvorâtă dintr-o strâmbă poziționare a noastră față de Dumnezeu, de Biserică și de aproapele.

Mai multi dintre înainte vorbitorii mei, l-au pomenit pe Arhim. Sofronie de la Essex. Si, mi-am amintit și eu că, la un moment dat, Arhim. Sofronie spunea: "vai de cei ce resping vechile predanii ale Părinților noștri duhovnicești". Oare de ce ii căina pe cei ce leapădă aceste vechi predanii? Tocmai pentru că ele conțin experiența acumulată de Părintii noștri în timpul luptei pe care au dus-o pentru aflarea voii lui Dumnezeu.

Aflarea voii lui Dumnezeu este cel mai însemnat efort ascetic, cel mai important efort ascetic al nostru. Si presupune, bineînțeles, efortul ascetic cel bineplăcut lui Dumnezeu, care aduce binecuvântarea lui Dumnezeu asupra omului. Si presupune, ce e mai important, lucrarea harului, care desăvârșește această lucrare și căutare. Si, după cum bine știm cu toții, tot ceea ce este dat prin lucrarea harului în Biserică este nepieritor, pentru că este legat de veșnicia lui Dumnezeu. Tocmai de aceea, și aceste vechi predanii ale Părinților noștri bisericești nu se împuținează, și nu se demodează odată cu trecea vremii, fiind insuflate de harul Duhului Sfânt.

Dacă călcam predaniile Părinților noștri, ne trezim ca vom calcă chiar o poruncă dumnezeiască, evanghelică, care ne spune: cinstește pe tatăl tău și pe mama ta. Si, cum sa-i cinstim? Pai, asa cum am făcut-o și noi în aceste zile, nu doar pomenindu-le persoana separat, ci cinstindu-le și experiența aceasta duhovnicească, despre care am vorbit: a cunoașterii lui Dumnezeu și, ca o consecință, cuvintele de învățătură care izvorăsc din aceasta experiență.

De aceea, îmi voi baza și eu aceasta expunere pe trei cuvinte duhovnicești ale Starețului Dionisie:

Învățătura lui despre cântarea bisericească. Este vorba despre cântarea capabilă să exprime sensurile transfiguratoare ale cultului ortodox.
As vrea să va arat ce gândea Starețul despre rânduiala tipiconală, și importanța acestei rânduieli în slujirea bisericească.
Ceea ce este mai important: care este starea lăuntrică potrivita slujirii bisericești.

[...] Am ales să vă arăt niște secvențe filmate cu el, pentru că întotdeauna cuvântul este mult mai lucrător dacă îl auzi grăit de Stareț în persoană, și dacă-l vezi, încă mai mult. S-a pomenit zilele trecute despre starea pe care o dădea Starețul celor care-l priveau și care-l ascultau. Era o buna alcătuire a puterilor sale lăuntrice duhovnicești în lumina Duhului Sfânt care, cred eu, răzbate pană și prin ecran. Si mai răzbate, cred eu, și acum, la mai mult de 11 ani, după ce Starețul a trecut la Domnul.

Ce fel de învățătură ne poate da un om neșcolit la școli înalte? Păi tocmai învățătura pe care educația academică nu poate să ți-o dea, fiind cantonată doar în realitatea de aici. O învățătură care e bazata pe cercarea Dumnezeului Celui Viu și, tocmai de aceea, capabilă să te scoată din lumea de aici, din lumea căzută, din orizontala aceasta, a lumii stricăcioase, și să te trimită precum o icoană către realitățile dumnezeiești. Si, de ce avem nevoie noi, creștinii lumii de astăzi, de o astfel de învățătură? Păi tocmai pentru că putința de a contempla realitățile dumnezeiești este cel mai greu de dobândit de către om. Sigur, ea se dobândește de fiecare în mod diferit, în ritmuri diferite dar, de-a lungul a perioade lungi, care se pot număra cu zecile de ani.

[...] Abordam o temă foarte delicată, care poate fi foarte ușor răstălmăcită: tema dreptei pomeniri a lui Dumnezeu, a dreptei rugăciuni către Dumnezeu. E o temă foarte serioasă astăzi, atât pentru mireni cât și pentru monahi: să aflam care este rugăciunea bineprimită de Dumnezeu, bineplacută lui Dumnezeu. Pentru că greșita pomenire a lui Dumnezeu ne poate aduce, în loc de folos duhovnicesc, boală duhovnicească și trupească, și a minții. Pe când, doar rugăciunea bineplacută lui Dumnezeu face ca binecuvântarea Acestuia să se odihnească asupra noastră. Si doar această binecuvântarea a lui Dumnezeu este cea care ne aduce nouă, prin rugăciune, gânduri noi transfigurate, cuvinte noi, o nouă înțelegere a realităților de aici și de dincolo, o viață nouă.

In ceea ce privește cântarea, [am sa va spun] doar câteva gânduri. Avem de-a face în cântarea duhovnicească cu doua mișcări. Prima este tinderea omului către Ziditorul său, și este o expresie a omului care caută voia Domnului, îl caută pe Dumnezeu, îl cunoaște pe Dumnezeu, și îl laudă pe Dumnezeu, ca o consecință. Însă, e vorba de două mișcări complementare aici, una a omului care tinde spre Dumnezeu, dar și una a lui Dumnezeu care își iese din Sine, către om. Rămânând nemișcat, Acesta se mișcă către om. Si, spune Sfântul Dionisie Areopagitul că Dumnezeu iese din Sine către om printr-o mișcare numita de el proori[?]. E o mișcare procesională, o procesiune de puteri dumnezeiești către om, sub forma unei procesiuni cu întoarcere, manifestată în teofanie. Veți vedea această mișcare în toate mișcările bisericești de la cădirea bisericii la Vohodul cel Mare.

Vorbim chiar de o pogorâre a lui Dumnezeu în gura noastră, atunci când noi, oamenii, spunem Crezul, spunem Rugăciunea domnească, adică când, așa cum spun Părintii noștri, cuvintele lui Dumnezeu sau ale Bisericii ne devin mireasma și tămâierea gurii și a inimii noastre. Atunci însă, când rostim alte cuvinte decât cele insuflate de Duhul Sfânt, sau când intonam alte melosuri decât cele inspirate, mintea noastră nu poate fi la Dumnezeu, așa cum spunea Starețul, ci se dezlipește de Dumnezeu. Dumnezeu pleacă de la noi, și de fapt, noi îl alungam. Si, plecând de la Dumnezeu, de ce se poate lipi mintea noastră? De lume. Când ma refer la minte ma refer la noous. Lipindu-se de lume, mintea noastră nu se mai umple de har, ci se umple de îndoieli și de întrebări. De aceea, și creștinul nevoitor, și Starețul Dionisie, considerau orice lectură, orice imagine, orice cântare, care nu era croita după insuflarea Duhului Sfânt, echivalentă cu o ieșire din Biserică. Cam dur, nu-i asa? Dur pare, dar, de ce spun Stăreții că e echivalentă cu o ieșire din Biserică? Pentru că astfel de expresii cântate, pictate, ale credinței, nefiind croite după Duhul Sfânt, hrănesc doar omul cel vechi, al patimilor.

Astăzi avem o problemă de genul acesta, pentru că, datorită lipsei de înțelegere și de cunoaștere a propriei Tradiții bisericești, precum și lipsei unei educații bisericești adecvate, multi dintre semenii noștri se distanțează de formele tradiționale, de expresii ale Bisericii. Le găsesc reci, distante, austere, nu le grăiesc pe sufletul lor. Avem de-a face cu o confuzie, zic eu stilistică, care este rezultatul unei confuzii mai profunde, duhovnicești, între har și emoție, sau între transfigurat și trupesc, în sensul carnal al cuvântului.

Cântarea bisericească este croita pe alte coordonate decât cea scenică, teatrală. Ea e liturgică, nu teatrală, și este o sinteză a experiențelor duhovnicești de care am vorbit mai înainte. Fiind izvorâtă din rugăciune, ea contribuie și la nașterea rugăciunii în om, prin trezirea dumnezeiescului dorno[?]. Si, cred ca cel mai important lucru pe care-l face cântarea duhovnicească, precum și icoana, este să ne ducă spre pocăință. Atenție, pocăința nu este un fel de sentiment din acesta de regret, sentimental, plin de visare pentru păcatele prezente sau trecute, ci este o radicală, substanțială, schimbare, o metanoia, a modului în care noi percepem și pricepem lumea, atât lumea de aici, cât și lumea de dincolo, lumea dumnezeiască.

[...] Pentru monahul atonit, slujbele bisericii, împreună cu rânduielile lor tipiconale sunt chiar centrul vieții sale. Dar, și pentru noi, oricine am fi, creștini, mireni, e foarte important să înțelegem și să simțim că slujbele nu sunt doar o anexă a teologiei, ci sunt însăși manifestarea teologiei ortodoxe, însăși manifestarea ei vie. Sigur că tipicul, ca și sâmbătă, e făcut pentru om, nu omul pentru tipic, dar, un alt detaliu pe care mi se pare important să-l reținem este că Starețul Dionisie considera atât biserica cât și mănăstirea a fi, nu simple așezări omenești, nu vreo așezare omenească oarecare, ci, de fapt, o icoană vie a Împărăției lui Dumnezeu. De aceea, el, și slujbele, le vedea ca pe o prefigurare a acestei Împărații. De aceea era și atât de atent, nu numai la cuvânt și la buna curgere a slujbei, ci și la scopul slujbei, care este însuși Hristos. Hristos se constituie în Sursa și finalitatea și scopul slujbelor. Tocmai de aceea este foarte important ca propovăduirea acesta care o facem prin slujbe - prin slujbe facem o propovăduire a credinței - nu poate fi făcuta oricum, la întâmplare, sau la libera voie. Tocmai respectarea acestor tipice ne ferește de ispita transformării unor obiceiuri pur omenești în adevăruri de credința. Mare ispita!

Starețul înțelegea toate rânduielile acestea tipiconale ca pe niște condiții prealabile ale unirii omului cu Dumnezeu - scopul vieții noastre. Si, pentru a evita astfel de consecințe, în primul rând își lepădă voia, pe care o considera ca pe cel mai mare dușman personal, dând întâietate voii lui Dumnezeu. Pentru că, v-am spus, nevoința cea mai mare a acestui Stareț era de a afla voia lui Dumnezeu. El nu făcea decât să urmeze rânduielile pe care Părintii duhovnicești atoniti, cei călăuziți de Duhul le-au dat, astfel mergând spre Dumnezeu.

[...]O idee ar fi ca asceza, și tot ceea ce facem în Biserică începe și se termină în legătura noastră cu oamenii.

O alta idee ar fi, din ceea ce a spus Starețul, că fără insuflarea Duhului Sfânt, noi nu putem percepe realitățile nici dumnezeiești, dar nici măcar realitatea lumii care ne înconjoară, pentru ca acele patimi, cele rele, de care vorbește Părintele, ne distorsionează chiar și percepția duhovnicească, adică ne face să percepem anapoda. Adică, ceea ce e foarte ușor de împlinit, ne devine foarte greu de împlinit, dacă nu imposibil, fără lumina Duhului Sfânt. De aceea și vorbesc unii Părinti, referindu-se la văzul duhovnicesc, că putem suferi de miopie duhovnicească sau chiar de strabism duhovnicesc - termeni medicali foarte potriviți aplicați vieții duhovnicești, așa cum ne spune și Sfântul Vasile cel Mare. Problema este că, din păcate, cei mai multi oameni, nu depășesc acest nivel al părerilor lor proprii, nivelul dreptății lor, și acesta este un nivel înșelător. Este nivelul lumii acesteia. Acesta este nivelul de care vorbea Starețul, adică este o lume privită cu ochi pătimași, o lume privită asa cum vrem noi, nu așa cum o vede Dumnezeu. Si, de aceste patimi te poate vindeca doar Duhul Sfânt, Care pe toate le curățește. Însă, pentru a putea fi vindecat, trebuie mai întâi să te golești de tine însuti, pentru a putea fi umplut de Duhul Sfânt. Pentru că dacă ești plin de tine însuți, nu mai ai ce umple. Si, din păcate, tipul acesta de viață secularizată, pe care îl trăim noi astăzi, numai la chenoza nu te îndeamnă. Si e caracterizat, printre altele, de dorința de a ne satisface doar voia proprie, o caracteristică de a ne obține autonomia față de Dumnezeu. Si, din păcate, nu pot să nu observ decât că unele din aceste tendințe ale vieții contemporane se răsfrâng, de fapt, și asupra vieții bisericești, de multe ori chiar fără să ne dam seama, pentru că au intrat foarte adânc în noi. Însă, vedeți, infiltrarea acestor "tradiții", ale relativismului și ale bunului plac, care generează maxime de genul: "merge și asa", "e frumos ce-mi place mie", "avem noi rânduielile noastre", s.a.m.d., infiltrarea acestor "tradiții" în sânul Tradiției, nu poate duce decât la efecte dezastruoase pentru calitatea vieții duhovnicești a creștinului, mai ales în timp. De aceea criteriul rânduielilor tipiconale, al rânduielilor de orice fel, al adevărului, și chiar al frumuseții în Biserică, astăzi nu poate fi nici abstract, nici vag și nici imprecis. Din contră, este foarte concret acest criteriu, este foarte trupesc [adică care ia trup n.n.], înomenit, pentru că este Însuși Hristos. Tocmai de aceea putem spune, o dată cu Starețul Dionisie, că aflarea adevărului, a rânduielii și a frumuseții în Biserică, se poate face doar de la Duhul Sfânt prin ascultare.

Si, pentru că l-am ascultat pe Părintele Sofronie, îmi vine în cap un alt cuvânt al lui, proorocesc, destul de greu: fără ascultarea duhovnicească, nu una cazona, până și un Sinod bisericesc, se poate transforma doar într-o adunătură, o adunare de tehnocrați - nefiind insuflat de Duhul Sfânt, aceasta nici nu va putea distinge voia lui Dumnezeu. Greu cuvânt! Să nu fie!

De ce trebuie să ascultam doar de Duhul Sfânt? Pentru că asta ne ferește de marea ispită contemporană a influentei și a intruziei duhului lumesc în Biserică, care este foarte seducător, dar, pană la urmă este înșelător și pierzător de suflet. Pentru ca lucrează în primul rând la anihilarea tuturor rânduielilor bisericești - cu timpul, e adevărat, nu dintr-o dată-, și, apoi, la dizolvarea distincției dintre ceea ce este mântuitor si ceea ce este pierzător de suflet. Tocmai de aceasta Starețul Dionisie nu accepta tratarea cu indiferentă, cu ușurătate sau strâmbarea rânduielilor bisericești, știind că miza acestui adevărat război duhovnicesc este uriașă, pentru noi oamenii. De ea depinde însăși soarta noastră în veșnicie. Nu e ușor lucru.

Vorbim foarte frecvent și în zilele noastre, de împuținarea Bătrânilor aceștia duhovnicești, dar n-am auzit pe nimeni să spună că împuținarea Bătrânilor este proporțională cu împuținarea înțelegerii noastre, a propriei nostre Tradiții bisericești, adică a credinței vii concretizate în slujbe și în rânduielile bisericești. Ei, bine, tocmai aceasta neînțelegere a propriei Tradiții duce la o răcire, și la o înstrăinare generală de tot ceea ce este bisericesc.

Si, la ce ne ajuta cuvintele Starețului? Vedeți, sunt niște cuvinte duhovnicești pe care ni le-a lăsat moștenire, și cred eu ca au acțiunea unei oglinzi duhovnicești, care ne arata adevărata cauza a răcirii noastre. Acestea nu sunt rânduielile tradiționale, nu sunt nici cântările bisericești tradiționale, n-au căzut acestea în desuet, ci, oglinda duhovnicească a cuvintelor Bătrânului ne arata, de fapt, cât ne-am distanțat noi de tradiția mântuitoare a Bisericii.

Nu vreau să termin pesimist, ci doar vreau să vă dau de gândit și să vă îndemn pe toți, inclusiv pe mine, să cercetam cu foarte mare seriozitate Tradiția bisericească, pentru că nu e întâmplatoare. Pentru că starea de răceala duhovnicească, vine de fapt de la o bolnavă stare lăuntrică. E o stare lăuntrică, nu e generată de probleme exterioare. Răceala duhovnicească de multe ori este izvorâtă dintr-o strâmbă poziționare a noastră față de Dumnezeu, de Biserică și de aproapele.

Să avem rugăciunile Starețului!