Sf. Sofronie despre ierarhie și Împărăție în două scrisori adresate Părintelui Gheorghe Florovsky

 

Scrisoarea a 18-a

 

[...] Gândul mi s-a oprit iarăși la problema structurii ierarhice a Bisericii. Toți înțelegem că nu se poate evita nici îndepărta ierarhia. Nu cred că este cineva între ortodocși care să se fi ridicat împotriva acestei "instituții", acestei "orânduiri". Însă experiența istorică a dovedit că atunci când inegalitatea, neapărat legată de ideea oricărei ierarhii, depășește anumite limite, dispare putința legăturilor normale între treptele ierarhice. Ajungând în "clasa" ierarhică cea mai înaltă, din nefericire majoritatea episcopilor își pierd considerația de rigoare față de cei aflați pe treptele mai prejos de ei, adică preoții. În viata bisericească, cea una, se introduce elementul străin de ea al "relațiilor de clasă". Episcopii prea adesea încetează a mai fi frați, darămite părinți. Ei se simt a fi mai întâi de toate stăpâni ("despoți"), și chiar prea adesea înclină către "despotism". Dacă în trecut o asemenea "inegalitate" evidentă între episcopi și preoți (de monahism nici nu mai vorbesc) corespundea cumva cu structura "socială" și cu realitatea situației (raritatea educației, de pildă), acum însă a păstra aceeași distanță între preoți și episcopi a devenit total dăunător vieții Bisericii. Sunt adânc convins că, la începutul revoluției (din Oct. 1917), astfel de fenomene precum "Biserica vie" (precum și alte mișcări "prezbiteriale", în alte vremi și în alte împrejurări) au fost provocate tocmai de faptul că înșiși episcopii, în ceea ce-i privea, prea mult scoteau în relief "inegalitatea". În momentul de față urmăresc cu adâncă durere cum tot mai mult apare tendința episcopului de a "delimita" între ei și tot restul Trupului Bisericii. Față de lupta împotriva ideii "împărăteștii preoții" (cf. 1 Pt. 2, 9) a tuturor creștinilor, lupta împotriva ideii sobornicității ce include, pe lângă episcopi, și pe preoți, și pe monahi, și pe mireni, față de năzuința de a vedea episcopatul în întregul său ca purtător al infailibilității și al dreptului exclusiv de a povățui, și altele asemenea, eu observ o reacție violentă care se va putea răsfrânge în mod dezastruos asupra soartei Bisericii în viitor. 

După părerea mea, aceasta poate fi privită ca datorându-se masivei decăderi a nivelului teologic în conștiința bisericească a zilelor noastre. Si teamă mi-e că de acum va fi greu a lupta împotriva acestei decăderi.

Nu pot spune că nu am întâlnit vreodată episcopi care să nu încerce a îndepărta prăpastia de netrecut dintre treptele ierarhice și să rămână, personal, frați, prieteni, împreună-truditori și împreună-slujitori la prestolul lui Dumnezeu. Din nefericire însă, acest fenomen nu se observă adesea. Este uimitor ce influență pot avea formele sociale ale vieții fiecărui moment istoric asupra vieții bisericești. Este uimitor cât de rar întâlnim conștientizarea creștinismului nostru ca fiind religia absolută și, deci că trebuie a se ajunge la conștiința neatârnării lui de tot restul lumii, unde fiecare "formă de guvernare", "fiecare "regim", fiecare "rânduială" poate fi "prost folosită", denaturată, folosită spre a exploata, cu consecința deplinei degenerări.

Dacă ne întoarcem către tema Bisericii, către ceea ce vedem în viața ei în ultimele două veacuri, nu este cu putință a rămâne indiferent față de faptul că episcopii care au apărat principiile duhovnicești (din gr. esoterice = lăuntrice, tainice) și teologice ale Bisericii au fost aproape niște excepții. Si în trecut, luptători precum cuv. Maxim Mărturisitorul, sau Cuv. Simeon Noul Teolog, sau sfințitul Grigorie Palama (înainte să devină episcop) au fost nevoiți să biruiască influența duhovnicească și teologică decăzândă a episcopilor. Apogeul înțelegerii denaturate a "ierarhiei bisericești", esoterică în esența ei, este, bineînțeles, Vaticanul. Slavă Domnului, aceasta la noi nu există. Dar tendințele de a înfăptui autoritatea exterioară se întâlnesc la noi într-o măsură mai mare decât s-ar cuveni. [...]

Domnul să vă păzească sănătos, binecuvântându-vă trudele cu belșug de roade nestricăcioase asupra-vă și asupra celor care vă ascultă și pe care îi învățați. 

Cu dăruire, Arhim. Sofronie

***

Scrisoarea a 19-a

 

Iubite și adânc cinstite părinte Gheorghe!

Aceste sfinte zile îmi oferă bunul pretext de a vă scrie, de a vă trimite cele mai bune urări. Trăind din nou acum într-un loc pustiu, liniștit mai mult decât în pustia Athonului, am putința să închin mai multă vreme "celei una de trebuință" (cf. Lc. 10, 42). Binecuvântată fie pronia lui Dumnezeu pentru mine. Aici, într-o liniște neasemuită, pot săvârși dumnezeiasca liturghie și, săvârșind-o, întotdeauna vă pomenesc.

Trăind de-a lungul multor ani marea nevoie de a fi cuprins de mâna lui Dumnezeu Însuși, pentru ca ființa să nu fie spulberată de groaza înaintea tainei Ființei Sale și a neajunselor Sale pronii în existența noastră, îmi pot îngădui a "judeca" întrucâtva în privința celor care și-au dat mintea slujirii Lui, care și-au adâncit mintea în Dumnezeiasca Sa Ființă. Groaza, în slavonă, corespunde extazului, uimirii sau "ieșirii în afară" a tot ceea ce vine "după Dumnezeu". Si totuși - este groază. Este dureros pentru întreaga noastră făptură a se afla înaintea necuprinsului - nu numai ceea ce oamenii în graiul lor, întotdeauna neputincios, numesc "esența", ci si necuprinsul iubirii Sale și al judecăților Sale. Astfel, zdrobindu-ne "oasele", El ne silește la neîncetată căutarea Lui. "Si aceasta osteneală este înaintea noastră" (Cf. Ps. 41, 11; 72, 16-17).

Faptul nașterii Celui pe care îl prăznuim acum a adus Foc pe pământ (Cf. Lc. 12, 49); dar vedem că încă nu deplin s-a arătat acest Dumnezeiesc Foc în atotmistuitoarea Sa putere. Iar acolo, după această "mistuire", și nu înainte, vom vedea Lumina Nezidită. La Macarie cel Mare este o expresie care mă izbește, cum că cei care nu au trecut printr-o mulțime de încercări dintre cele mai grele sunt neîndestulați pentru Împărăție. (Omilia a 4-a). Si, firește, așa și este. Căci Împărăția nu este un oarecare colțișor liniștit, cu o grădină minunată unde glăsuiește o muzică "cerească", îngrădită cu un zid prin care nu vor putea trece "cei necurați" și care să ascundă de la ochii sfinților flacăra iadului. Iar dacă a împărăți înseamnă a primi de la Dumnezeu puterea de a cuprinde în duh întreaga zidire, întregul cosmos, tot ce ființează prin puterea Atotțiitorului Duh Sfânt, atunci, fără îndoială, noi toți neapărat trebuie să creștem, să devenim "întru bărbat desăvârșit" până la plinirea vârstei lui Hristos. (cf. Ef. 4, 13). Si spinoasă este calea către această bărbăție; multe suspinuri negrăite se vor smulge dintr-un piept strâmtorat; nu va înceta "a se stinge suflarea" și, împreună cu ea, "a înceta mintea", în neputința sa de a se "înălța" și de "a îmbrățișa pe Cel Iubit"... Fie numele Domnului binecuvântat...

Iertați-mă.

Cu neschimbată dragoste dăruit, 

Arhim. Sofronie 

 Sursa: Arhim. Sofronie (Saharov) "Corespondență cu Protoiereul Gheorghe Florovski"