Sf. Sofronie Saharov: "Durerile inimii nevoitorului creștin nu sunt un fenomen patologic, ele se nasc în chip "organic" dintr'o iubire împreună-pătimitoare"

"... Însuși Tatăl iubește pe voi, căci voi pe Mine ați iubit" (Ioan 16, 27). Nu fără tristețe îmi amintesc de anii tinereții, când înțelesul acestor cuvinte îmi era ținut. Gândesc: de veacuri se tot repetă multe cuvinte izvorâte din ceruri, în cele mai diferite feluri și chipuri, dar ele nu stârnesc răspunsul cuvenit în inimile împietrite, în gândurile stinse pentru lumea cea de Sus.

Totuși nu puține au fost clipitele când astfel de cuvinte s-au dat de Sus oamenilor, ca tunete ce au cutremurat inimile, și ca fulgere ce au luminat cugetele. Ele s-au pogorât pe pământul nostru din tainica Împărăție ca descoperiri mântuitoare despre negrăita înțelepciune a Tatălui Ceresc, despre iubirea Sa către noi, despre marea taină a Ființei.

De-a lungul veacurilor, cuvinte sfinte s-au rostit fără atenția cuvenită, și poate de aceea și-au pierdut puterea cea dintru început, cea pe care au avut-o când pentru întâia oară s-au ivit în conștiința prorocilor, a apostolilor și a sfinților. Afla-se-vor oare alte mijloace spre a reda adâncul înțelesurilor cunoașterii ce ni s-a dat despre marele Dumnezeu? Iubirea pentru El își caută întruchiparea în forme vii, a căror putere să nu o poată știrbi atot pustiitoarea scurgere a vremii. 

Înaintea ochilor noștri se săvârșește o negrăit de măreață minune a facerii lumii, a facerii de dumnezei, care încă nu și-a atins plinirea. "Plinirea" este făgăduită pentru veacul ce vine. Dar și acum, când lumina cea nefăcută se pogoară asupra noastră, acest proces duhovnicesc naște în sânurile duhului nostru răpire, înalță gândul către Împărăția făgăduită nouă.

Dobândirea Împărăției iubirii Tatălui este legată de multe suferințe (cf; Mt. 11, 12; 25, 34). Se chinuie inima cu adâncă "durere" când își dă seama de pierderea suferită de om. Vorbesc despre durerea duhovnicească, metafizică, și voiesc ca cititorul să mă înțeleagă drept. Cuvintele noastre poartă o anume nestatornicie; odată cu schimbarea experienței se schimbă și cuprinsul conceptului și sensul cuvântului, la auz rămânând același. 

Durerile inimii nevoitorului creștin nu sunt un fenomen patologic, ele se nasc în chip "organic" dintr'o iubire împreună-pătimitoare. Ele nu se cultivă, ceea ce ar însemna o înclinare către un dolorism sufletesc bolnăvicios; ele nu sunt urmare a conflictelor psihologice, nici rezultatul unor oarecari patimi neîmplinite: prin firea lor, ele sunt altceva. Nașterea noastră pentru vecinicia în Dumnezeu este legată de multe trude. Minunat a înfățișat-o Prorocul Isaia: "Precum cea care se chinuie când se apropie să nască și strigă întru durerea sa, așa ne-am făcut Celui Iubit al Tău. Pentru frica Ta, Doamne, în pântece am luat și am bolit, și am născut duhul mântuirii, care am săvârșit pe pământ" (Isaia 26, 17-18). Apostolul Pavel scria Galatenilor: "Feții mei, pentru carii iarăși bolesc cu durerile nașterii, până ce se va chipui Hristos întru voi" (Gal; 4, 19). Multe alte asemenea am putea pune înainte din Sfânta Scriptură și din scrierile Sfinților Părinți. 

Duhul nostru bolește însă durerea se răsfrânge asupra întregului om: asupra inimii, asupra trupului. "Întreg" omul suferă mijlocind înaintea vecinicului Dumnezeu, însă suferintele acestea nu ucid, ci ne învie. Suferinșele duhului, în esența lor, sunt metafizice; ele țin de tărâmul de-lumină-purtător al nemuririi; prin ele ne înălțăm dincolo de hotarele materiei, în lumea Luminii nefăcute.

Nu este destul a ne convinge cu mintea de Dumnezeirea lui Hristos, spre a putea de acum înțelege totul cum se cuvine. Neapărat trebuie să ne străduim până la limita puterilor noastre pentru a trăi potrivit cuvântului Său. Conștientizând, de-a lungul acestei străduințe, dimensiunile cosmice ale căderii noastre, vom fi nevoiți apoi să trecem printr-o îndelungată rugăciune a pocăinței; numai atunci ni se va da a trăi ceea ce vedem în Hristos: înmicșorarea de Sine până întru sfârșit (cf. Flps. 2, 6-11); iar de acum ne vom învrednici de venirea "puterii de Sus" (Lc. 24, 49), fie în chip de limbi de foc, fie în strălucirea luminii Taborice; atunci ni se va dezvălui adevăratul înțeles al evangheliceștii bunevestiri. 

Sursa: Arhim. Sofronie, Despre rugăciune, Ed. Accent Print, Suceava 2019